KorAP: Find »[drukola/base=psihopatic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 ...7 >

170 matches

Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692

incertă. Termenul a fost rapid adaptat de justiție, iar sub genericul de tulburări psihopatice i s-a adăugat o conotație subiectivă. Astfel Legea Sănătății Mintale, adoptată în 1959 în Marea Britanie, folosește formula pentru a justifica internările nevoluntare. Pacienții cu personalități psihopatice sunt dominați de un comportament adeseori agresiv și/sau iresponsabil, care invocă întotdeauna intervenția terapeutică. Această descriere sugerează însă faptul că orice bolnav psihic agresiv sau lipsit de discernământ poate fi integrat psihopatiilor. Situația descrisă a deschis calea diversificării strategiilor

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
aprofundarea problematicii psihopatiilor pe care le-au alăturat - în sens nosografic - depresiilor și schizofreniilor. Cleckley a introdus ca și echivalent al psihopatiei conceptul de demență semantică care desemnează discordanța dintre gândire și comportament. Același autor descrie trăsăturile fundamentale ale personalității psihopatice: incapacitatea de a se atașa, impulsivitatea, tendința de a învinovăți pe alții, afectivitatea superficială, farmecul aparent și incapacitatea de a învăța din experiență. Este subliniat, de asemenea, faptul că psihopații nu se găsesc doar în închisori, ci și în cele

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
în închisori, ci și în cele mai respectabile posturi și instituții sociale. Adeseori, trăsăturile antisociale pot fi mascate de succesul în rolurile profesionale sau de pozițiile în ierarhiile comunitare. Stürup (1968Ă elaborează, la Herstedvester - în Danemarca -, strategii terapeutice adresate personalităților psihopatice bazate pe cultivarea stimei de sine și a responsabilității diferitelor acțiuni. El apelează la psihoterapii de grup, dar și la intervenții de tip comunitar, care asociază și persoane sau instituții laice. În 1972, Bursten descrie personalitățile psihopatice ca fiind disprețuitoare

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
terapeutice adresate personalităților psihopatice bazate pe cultivarea stimei de sine și a responsabilității diferitelor acțiuni. El apelează la psihoterapii de grup, dar și la intervenții de tip comunitar, care asociază și persoane sau instituții laice. În 1972, Bursten descrie personalitățile psihopatice ca fiind disprețuitoare și manipulative în relațiile interpersonale. Fromm (1973Ă studiază comportamentul sadic non-sexual și atașează atributelor psihopatice dorința de a controla total viața celor din jur și abilitatea de a le provoca dureri „psihice” mai intense și mai traumatizante

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
psihoterapii de grup, dar și la intervenții de tip comunitar, care asociază și persoane sau instituții laice. În 1972, Bursten descrie personalitățile psihopatice ca fiind disprețuitoare și manipulative în relațiile interpersonale. Fromm (1973Ă studiază comportamentul sadic non-sexual și atașează atributelor psihopatice dorința de a controla total viața celor din jur și abilitatea de a le provoca dureri „psihice” mai intense și mai traumatizante decât cele fizice. O contribuție calitativă aparte în descrierile personalităților psihopatice o aduce Shapiro (1965Ă, care analizează o

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
studiază comportamentul sadic non-sexual și atașează atributelor psihopatice dorința de a controla total viața celor din jur și abilitatea de a le provoca dureri „psihice” mai intense și mai traumatizante decât cele fizice. O contribuție calitativă aparte în descrierile personalităților psihopatice o aduce Shapiro (1965Ă, care analizează o serie de dimensiuni cognitive, precum spontaneitatea și deficitul elaborărilor, corespunzător cărora primul răspuns la un stimul nu este supus proceselor integrative, identificându-se cu răspunsul final. În același context, Millon (1989Ă descrie personalitatea

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
intelectual și educațional (Benjamin, 1974Ă. Benjamin (1993Ă analizează atributele antisocialității, reliefând nevoia de independență, autoritarismul și detașarea emoțională din raporturile interpersonale. Continuând contribuția lui Cleckley, Hare (1986Ă elaborează „Psychopathic Checklist” (PCLĂ și forma revizuită (PCL-RĂ, un interviu structurat adresat personalităților psihopatice. Deși are o valoare predictivă deosebită și este larg utilizat în psihiatria judiciară, scorurile sale înalte confirmă simultan periculozitatea pacienților respectivi și potențialul recidivant. Dezvoltarea conceptului de personalitate patologică a parcurs în a doua jumătate a secolului XX o etapă

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
și Kretschmer (1926Ă au descris tipuri temperamentale sau structuri personologice de tip astenic, schizoid, ciclotimic sau cicloid, care reprezentau stări precursoare sau forme atenuate ale psihozelor schizofrenice sau afective. Pe de altă parte, Schneider (1923Ă descrie o categorie de personalități psihopatice complet distincte de celelalte tulburări psihopatologice. Aceste descrieri clasice, deși au fost estompate timp de decenii de orientarea psihanalitică și de școlile postpsihanalitice, au devenit fundamentul clasificărilor categoriale moderne. Trebuie amintite contribuțiile lui Freud, Alexander și, mai recent, ale lui

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
umane conștiente. 6.2. Elemente de caracterizare generală a tulburărilor de personalitate Din punct de vedere istoric, caracterizarea domeniului tulburărilor de personalitate a fost făcută în secoulul al XIX-lea de către Pritschard, prin moral insanity, și de Koch, prin inferioritatea psihopatică (Berrios, 1996Ă. În secolul XX Schneider se referea tot la un cadru general atunci când circumscria „personalitățile psihopate”, care acum sunt descrise și ca tipuri. O caracterizare generală este susținută în prezent de sistemele ICD-10 și DSM-IV, distinct și concomitent cu

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
PDI-IV și SIDP-IV au și versiuni organizate tematic (domeniul muncii, al relațiilor interpersonale, interese, hobbyă. Ambele metodologii de aplicare au avantaje și dezavantaje, dar rezultatul final este, în general, același: • Interviurile centrate pe un anumit tip de tulburare - borderline, narcisică, psihopatică - se folosesc în cercetare. Modelul cu cinci factori permite să se evalueze personalitatea în ansamblu. • Interviurile de autoadministrare nu sunt direct orientate spre diagnosticul categorial, dar unele pot fi utilizate în acest sens: MMPI cere destul de mult timp. Cel mai

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
pe termen lung la pacienții cu tulburări de personalitate - chiar pe 2-4 ani de zile. TP narcisic, TP histrionic și TP obsesiv-compulsiv pot fi beneficiarele unui anume tip de asistență. Cel mai dificil de abordat, la orice nivel, rămân personalitățile psihopatice. Cele 4 componente ale strategiilor terapeutice în cazul tulburărilor de personalitate descrise - începând de la cel intraspitalicesc - scad ca și nivel de structurare - și cresc în sens invers - ca și durată - pornind de la cel ambulator. Raporturile de tip dependență terapeutică afectează

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
s-a ajuns să se vorbească de „degenerați superiori”, conceptul fiind folosit până târziu în sec. XX ca echivalent pentru tulburarea de personalitate. Au fost incluși în patologia degenerescenței obsesivii, compulsivii, impulsivii, histrionicii. În Germania, KOCH (1891Ă vorbește de „inferioritatea psihopatică” (BERRIOS, 1996Ă. Adepții teoriei au studiat „stigmatele corporale” ale degenerescenței care erau descrise cu lux de amănunte în cazul histeriei la începutul sec. XX. În paradigma degenerescenței și în corelație cu tradițiile fisiognomiei apare la sfârșitul secolului al XIX-lea

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
un sentiment de grandoare. Se manifestă fanatic. Maniera în care MILLON își prezintă subtipurile atrage atenția asupra faptului că o caracterizare generică a psihopatiei - un „portret robot” așa cum s-a încercat mai sus - e un demers util dar relativ. Tulburarea „psihopatică” nu se poate constitui într-o categorie definită - bine circumscrisă și distinctă de celelalte categorii. Încercarea DSM și ICD de a descrie o TP antisocială -dissocială acoperă o zonă de realitate, dar lasă problema deschisă. Circumscrierea strict medical-psihiatrică a tulburărilor

[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254

Se pare că la fete consumul de alcool este mai degrabă o consecință a depresiei și anxietății, cu rol de automedicație, în timp ce la băieți consumul de alcool face mai degrabă parte dintr-un ansamblu de comportamente numite „externalizate”, cu aparență psihopatică. Breslau scosese deja în evidență legătura dintre depresie și dependență de nicotină la adult în 1991. Datorită unui studiu prospectiv, aplicat unui număr de 1265 de subiecți observați de la naștere până la vârsta de 16 ani, Fergusson și colab. (1996) confirmă

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Cinci sute de copii și adolescenți cu depresie au fost studiați timp de zece ani în medie. La sfârșitul acestei perioade, cincizeci și nouă (56%) erau încă depresivi (formele de depresie mergând de la depresia numită nevrotică până la depresiile „simptomatice” și „psihopatice”); nouă (9%) au devenit schizofrenici; treisprezece (12%) prezentau alte tulburări psihiatrice; nouă (9%) n-au putut face obiectul unei analize precise, și cincisprezece (14%) n-au prezentat la examinare nici o manifestare psihiatrică importantă. Din nefericire, autorul nu utilizează nici un criteriu

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
capacitățile de elaborare secundare. Evoluția nefavorabilă aduce în prim plan trecerea la act ca mijloc de apărare și răspuns la starea depresevă. Să cităm pe Penot (1973): „Constatăm tendința, în mod remarcabil constantă, de structurare pe un model caracterial sau psihopatic. Toți acești copii au o tendință accentuată pentru trecerea la act ca mijloc de apărare; trăsăturile caracterului patologic se afirmă în timpul evoluției. Acest tip de evoluție ilustrează relația strânsă care leagă depresiile grave la vârste mici de organizarea ulterioară a

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
copii au o tendință accentuată pentru trecerea la act ca mijloc de apărare; trăsăturile caracterului patologic se afirmă în timpul evoluției. Acest tip de evoluție ilustrează relația strânsă care leagă depresiile grave la vârste mici de organizarea ulterioară a unui caracter psihopatic”. Cazul lui Pascal constituie o ilustrare foarte evidentă a acestei psihopatizări a comportamentului pe parcursul adolescenței a unui copil deprimat. PASCAL - TRANSFORMĂRILE DEPRESIEI DIN COPILĂRIE PÂNĂ LA ADOLESCENȚĂ Pascal are 7 ani atunci când, pentru prima dată, mama sa îl aduce la consultația

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
posibilitățile cognitive pe tot parcursul evoluției sale. Semiologia depresivă evoluează în mod clar în funcție de vârstă, mai întâi depresia anaclitică aproape caracteristică, cu manifestări somatice importante, apoi multiplicarea conduitelor de protest și apariția eșecului școlar, în sfârșit, organizarea progresivă a conduitelor psihopatice și delincvente. Organizarea psihopatologică poate fi recunoscută la început în paralel cu prevalența vidului („depresia” în sensul cvasi meteorologic al termenului care este exprimată tipic prin desenul caselor), apoi o tentativă de reconstrucție defensivă și idealizantă, dar al cărui scop

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
la organizarea apărării prin acțiune, obținând singura ieșire pulsionară trăită ca posibilă: să agreseze, să ia de la altul ceea ce nu va putea niciodată să obțină în mod spontan. Vidul devine atunci persecutiv, deoarece îi reamintește această suferință trecută. Pe măsură ce comportamentele psihopatice, pe de o parte, apărarea prin acțiune, pe de altă parte, ocupă locul întâi, nucleul depresiv devine din ce în ce mai ascuns și mai inaccesibil. Această inaccesibilitate îl privește atât pe clinicianul confruntat cu adolescentul (semiologia depresivă propriu-zisă tinde să dispară) cât și

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
o revenire a afectelor depresive înainte de a putea să le analizeze și să le transforme în mod progresiv. Această evoluție a depresiei copilului spre o psihopatie a adolescentului era deja sesizată de către numeroși autori care au studiat comportamentele delincvente și psihopatice. Astfel, acești autori au observat frecvența separărilor în copilăria adolescenților numiți psihopați. Să-l cităm pe Ainsworth și studiul său asupra a „44 de hoți”, dar și pe Winnicot (1958) pentru care „tendința antisocială” este o conduită de revendicare secundară

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
unei suferințe și unei situații privative, sau pe Flavigny (1977) care evocă o „discontinuitate zdrobitoare a primelor relații afective”. Totuși, ar fi fals să deducem din cele constatate mai sus că orice depresie a copilului se organizează într-o manieră psihopatică la adolescență și mai târziu. Sunt posibile și alte evoluții. O problemă majoră, cu urmări clinice, teoretice și chiar terapeutice privește continuitatea depresiei de-a lungul anilor, de la copilărie până la vârsta adultă. Unele anchete epidemiologice încep să furnizeze câteva rezultate

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
și a doua oară pentru că altcineva este în locul său. În plan psihopatologic, este posibil să emitem ipoteza că nașterea acestei surori a reactualizat o trăire a pierderii, deschizând calea spre o depresie clinică și evitând angajarea spre conduite de tip psihopatic așa cum începuseră deja să apară și să se amplifice. Totuși, dacă aceste antecedente depresive „a minima” nu sunt rare în copilăria adolescenților deprimați, ele nu sunt constante. De asemenea, separările și/sau pierderile (deces, divorț și dispariția unui părinte etc.

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234

arestat ilegal și că nu i-au fost respectate drepturile de cetățean. Este din ce În ce mai impulsiv, iar instinctul său de autoapărare este exagerat. Personalitatea sa actuală este incoerentă, iritabilă, impulsivă și rigidă. Concluzii: 1. ștefan Țoia prezintă un caz de paranoia psihopatică (paranoia reactivă). 2. El nu mai este responsabil de faptele sale. 3. Comisia este de părere că pacientul ar trebui ținut În izolare. 4. Considerând că activitatea antisocială a pacientului trebuie controlată, comisia recomandă luarea de măsuri de siguranță cu

[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251

sau lăuntrice, Se învecinează cu psihopații ciclotimici. Sunt predispuși și ei la nevroze de tip ipohondric. Desigur că labilitatea lor „răstoarnă” multe succese terapeutice inițiale. 8. Firea exaltată oscilează între entuziasm și disperare, respectiv între euforie și descurajare. La dimensiuni psihopatice, pacientul este un ciclotimic de tip special, un „anxios-fericit”. La dimensiuni curente, este pacientul cu sensibilitate exaltată, excesiv ele îngrijorat de boală sau de senzații anestezice banale. 9. Firea anxioasă are ca substrat o hiperiritabilitate a sistemului nervos vegetativ; este

PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI (2010) [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]
intelectuale și morale, în timp ce studiul medical caută manifestările unor stări morbide determinate. Se descriu perturbări ale scrisului într-o serie de afecțiuni: 1) dispnee; 2) tulburări cardiovasculare; 3) intoxicații; 4) maladii nervoase; 5) maladii mentale; 6) tulburări vizuale; 7) constituții psihopatice (dezechilibrați); 8) tulburări endocrine. Enumerăm câteva perturbări ale scrisului la copil: disgrafie (legată de neîndemânare, debilitatea motrică, tulburări ale tonului, a structurii spațiale, ale schemei corporale), scrierea în oglindă (este în raport cu tulburările spațiale și cu o dominantă hemisferică stângă rău

PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI (2010) [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]