KorAP: Find »[drukola/base=rebo & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 ...7 >

164 matches

Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732

dialogic, deoarece modalizarea subiectului enunțător, prin suspendarea validării indusă de condițional, se aplică la un enunț modalizat deja ori într-un avertisment atribuit unui alt enunțător: Verificarea de azi este o etapă a examenului. V. dialog, dialogal, dialogism, monologism. MOESCHLER - REBOUL 1994; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. RN DIALOGISM. Conceptul "dialogism" a fost definit de M. Bahtin și a devenit fundamental pentru cercul întemeiat de el, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
n a l i z a d i s c u r s u l u i și, de aceea, solicită antrenarea noțiunilor descriptive împrumutate, de cele mai multe ori, de la teoria enunțului. V. diafonie, dialog, discurs raportat, eterogenitate, intertextualitate, polifonie. MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN DIDACTICISM. Termenul didacticism desemnează caracterul pe care îl pot avea unele tipuri/forme de discurs, altele decît cele destinate a instrui, a transmite cunoștințe, într-un cadru instituționalizat. Astfel, se poate vorbi despre o tentă

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
sau în cel oral; acestea sînt reprezentate de vorbirea directă, vorbirea indirectă, vorbirea directă legată și de vorbirea indirectă liberă, modalități ce permit reproducerea sau relatarea lanțului comunicativ. V. discurs raportat, enunț, limbaj, text, vorbire. HARRIS 1952; BENVENISTE 1966; MOESCHLER - REBOUL 1994; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004; BUSSMANN 2008. RN DISCURS RAPORTAT. Prin sintagma discurs raportat se înțelege o modalitate de relaționare a discursurilor, prin care, într-un discurs (discursul de citare), se integrează un alt

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
conversația, o formă principală a construcției interactive a lumii sociale. Procesele care susțin vorbirea și definesc situația rămîn însă adesea implicite, încît cercetarea lor cere uneori preluarea unor metode etnografice în analiza lor. V. analiză a conversației, context, interacțiune. MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004; BUSSMANN 2008. RN EUFEMISM. Redarea atenuată a unor fapte sau idei reprezintă eufemismul, folosit pentru a evita cuvintele sau expresiile triviale ori insultătoare, precum și în tabu-urile sociale și religioase

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
cînd locutorul o inițiază de la sine pentru a se face mai bine înțeles), fie hetero-declanșată (atunci cînd interlocutorul o solicită), de cele mai multe ori explicația recurge la procedeul de reformulare. V. didacticitate, enunțare, refolmulare. MORTUREUX 1982; MARTIN 1983; GRIZE 1990; MOESCHLER - REBOUL 1994; ROVENȚA-FRUMUȘANI 1995; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004; BUSSMANN 2008. CS EXPOZIȚIUNE. Parte a operei literare (situată, în teatrul antic și cel clasic, la începutul acesteia) care furnizează elementele necesare înțelegerii acțiunii ce urmează a fi prezentată, expozițiunea cuprinde

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
ale enunțurilor). Pe de altă parte, statutul acestor sensuri trebuie considerat din perspectiva unei ierarhii cognitive, însă nu subordonat acesteia, adică fără o apreciere strictă din perspectiva unei astfel de ierarhii. V. actant, denotație, ideintitate narativă, ipseitate, narativitate, referință. MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN FIGURĂ. În retorică, cel care folosește discursul trebuie să instruiască, dar și să emoționeze și să placă. Pentru realizarea acestor finalități, utilizatorii acestui tip de discurs folosesc figurile. Acestea sînt schimbări

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
al imaginației, raționamentului sau al dezvoltării: prin imaginație (prosopopeea, fabulația, rectificarea), prin raționament (ocupația, deliberația, comunicația, concesia, sustentația), prin dezvoltare (expoliția, topografia, cronografia, prosopografia, etopeea, portretul, paralela, tabloul), pretinsele figuri de gîndire (cominația, imprecația, optația, deprecația, jurămîntul, dubitația, licența). Olivier Reboul prezintă o nouă taxinomie: (1) figuri de cuvinte: aliterația, paronomaza, calamburul, antanaclaza; (2) figuri de sens: metonimia, sinecdoca, antonomaza, metafora, litota, hipalaga, oximoronul; (3) figuri de construcție: elipsa, reticența, repetiția, antiteza, anacolutul, gradația, chiasmul, zeugma; (4) figuri de gîndire: hipotipoza

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
a studia aspectele cognitive, enunțiative și contextuale ale figurilor. V. față, politețe, retorică, trop. DU MARSAIS; HJELMSLEV 1943; GENETTE 1966; GREIMAS 1966; DUCROT - TODOROV 1972; GRUPUL μ 1974; FONTANIER 1977; PERELMAN - OLBRECHTS-TYTECA 1988; FROMILHAGUE - SANCIER 1991; MOLINIE 1992; KERBRAT-ORECCHIONI 1996; REBOUL 1996; ROBRIEUX 2000; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; AMOSSY - MAINGUENEAU 2003; BUSSMANN 2008. AR FOCALIZARE. În naratologie, focalizarea este o modalitate de alcătuire a textului literar, studiată de G. Genette (a cărui lucrare de bază a apărut în 1977), care este dată

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
deși se bazează pe o evaluare intuitivă, nu sînt exerciții de subiectivitate, deoarece o cenzură mai mult sau mai puțin conștientă se manifestă din perspectiva gramaticii normative. V. actualizare, oral, producere a sensului, scris. DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; DETRIE - SBLOT - VERINE 2001. RN GRAMATICALIZARE. În lingvistica diacronică, prin gramaticalizare se înțelege transformarea unui morfem lexical într-un morfem gramatical, care se produce în evoluția unei limbi sau în trecerea de la o limbă la alta a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
informație pe baza unei inferențe ce are drept premisă o ipoteză contextuală. Implicarea contextuală este deci o propoziție care reiese atît din enunț, cît și din contextul său. V. deducție, inferență. AUSTIN 1962; GRICE 1967, 1989; SPERBER - WILSON 1986; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. NM IMPLICATURĂ. Termenul implicatură a fost introdus în lingvistică de Herbert Paul Grice, în 1975. El desemnează conținuturile pe care locutorul le comunică indirect prin enunțul său, conținuturi care privesc aspectele non-vericondiționale ale enunțurilor emise, căci

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
cunoștințelor de fundal. Ele depind de reguli non conversaționale de natură estetică, socială sau morală, cum ar fi regula politeții. Implicaturile îndeplinesc un rol important în organizarea unui discurs, întreținînd coerența. V. implicit, inferență. GRICE 1975, 1989; SADOCK 1978; MOESCHLER - REBOUL 1994. NM IMPLICIT. Implicitul este un tip de conținut care se grefează pe conținutul explicit al unui enunț și care, în cazul unui trop implicativ (acel context care favorizează conținutul implicit în defavoarea conținutului explicit), beneficiază chiar de preeminență. Detectarea implicitului

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
în timp ce conținutul subînțeles poate fi "Ar fi bine să începi și tu". Nefiind înscris în structura enunțului, subînțelesul are o "existență nesigură". V. act, influență, maximă, politețe. DUCROT 1972; GRICE 1975; ANSCOMBRE - DUCROT 1983; KERBRAT-ORECCHIONI 1986; SPERBER - WILSON 1986; MOESCHLER - REBOUL 1994; MAINGUENEAU 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. NM INDETERMINARE. În mod obișnuit, determinarea contextuală (discursivă sau situațională) rezolvă cazurile de ambiguitate sau măcar oferă soluția cea mai plauzibilă. Există însă situații, arată H. P. Grice, atunci cînd se uzează de metaforă

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, indeterminarea solicită strategii interpretative pentru mai multe enunțuri în mod simultan, rezultatul fiind uneori formularea mai multor ipoteze. V. implicatură. MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995. RN INDIVIDUAȚIE. Termenul individuație este, în înțeles general, un sinonim al lui identitate, atunci cînd acesta din urmă are semnificația "faptul de a avea identitate, de a fi identic cu sine", concretizată într-un "ansamblu de

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
demonstrativă. Prin urmare, indicatorii sînt de obicei indiciali (precum eu, aici, acum etc.) și reprezintă, pentru stilul direct, elementele prin care locutorul raportează la sine situația de comunicare. V. cvasiindicator, deictic, referință. BENVENISTE 1966; DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. RN INDUCȚIE. În mod obișnuit, "inducția" este considerată o manieră de raționare ce urmează o cale diferită aceleia întîlnite în cazul deducției, întrucît rațiunea face trecerea de la singular și particular la general. Sub denumirea

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
l i z a d i s c u r s u l u i, acesta fiind singurul în măsură să ofere toate reperele și indiciile contextuale, fie ele lingvistice sau nonlingvistice. V. deducție, discurs, enunț, inducție. ENESCU 1985; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. IO INFLUENȚĂ. În mod obișnuit, cuvîntul influență semnifică acțiunea exercitată de cineva sau de ceva asupra cuiva sau a ceva, modificîndu-i componența, structura, manifestările etc. P. Charaudeau a valorificat acest cuvînt din perspectiva

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
natura propunerii (a avea o cunoștință sau o credință) este posibilă definirea discursului informativ ca opunîndu-se, în general, celui propagandistic, științific, didactic sau de alt tip. V. comunicare, credință, cunoaștere, gen de discurs. D. FILOZ. 1978; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN INSCRIPȚIE. Dacă în vorbirea obișnuită inscripție denumește un text scurt (scris sau gravat), care conține o mențiune, o opinie, o dată etc., în unele analize ale atitudinilor propoziționale ale locutorului

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
întreruperea interlocutorilor, suprapunerile dintre interlocutori, modalități de menținere a cuvîntului), reguli privind semnalele de recepție. V. dubla constrîngere, analiza conversației, strategie, etnografie (a comunicării), etnometodologie, negociere. WIENER 1948; GOFFMAN 1959; AUSTIN 1962; DUCROT - SCHAEFFER 1995; SEARLE 1969; KERBRAT-ORECCHIONI 1990; MOESCHLER - REBOUL 1994; ROVENȚA-FRUMUȘANI 2000; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; ROVENȚA-FRUMUȘANI 2004; ȘERBĂNESCU 2007. IA INTERCULTURAL. Prin însăși structura lui, cuvîntul intercultural indică trăsătura de a viza raporturile sau schimburile între culturi diferite. Întrucît însă spațiul unei culturi se delimitează și ca spațiu al

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
z a d i s c u r s u l u i, interpretarea devine operantă îndeosebi în cazul discursului dialogic, deși ea nu lipsește în nici una dintre speciile discursive. V. alteritate, dialog, dialogism, interdiscurs, intertext. GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; VARO - LINARES 2004. RN INTERSUBIECTIVITATE. Prin intersubiectivitate se înțelege proprietatea de a fi valabil pentru mai mult de un subiect, astfel încît un adevăr recunoscut în general are o astfel de proprietate

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
unitate de discurs, poate fi realizată prin constituenți nonlingvistici și, prin urmare, în vreme ce intervenția este o unitate funcțională, luarea de cuvînt este o unitate coextensivă intervenției unui singur vorbitor. V. act de vorbire, luare de cuvînt, schimb, interacțiune verbală. MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN INTONAȚIE. Prin intonație se înțeleg variațiile de intensitate cu care se rostesc unele cuvinte sau grupuri de cuvinte din interiorul unui enunț. Ea dă o anumită curbă melodică frazei

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
i s c u r s u l u i conversațional și, uneori, a celui narativ, fiind remarcată fonic în cazul redării orale și prin semne de punctuație dacă discursul este scris. V. prozodie. DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001. RN INTRADISCURS. Intradiscursul este articulat cu interdiscursul și, împreună cu conceptul de "preconstruct", formează un adevărat sistem operațional în a n a l i z a d i s c u r s u l

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
n a l i z e i d i s c u r s u l u i, care stabilește tipul și genul discursului pornind de la constatarea unor astfel de elemente. V. coerență, dialogism, figură, intersubiectivitate, polifonie, text, trop. MOESCHLER - REBOUL 1994; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN ISTORIE ȘI DISCURS. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, a apărut și s-a răspîndit ideea "discursului ca obiect al istoriei". Evidentă mai ales în Franța, cercetarea

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Jderi), anaforice substantivale ce intră în relații de anafore asociative ( În ziua de 14 septemvrie alaiul a ajuns în vederea Cetății Sucevii 1. Puntea 1' era lăsată; porțile 1'' se aflau deschise; străjile 1''' pe ziduri.). V. anaforă, deictic, referent. MOESCHLER - REBOUL 1994. SM LECTOR. În mod curent, prin lector se înțelege "cititor", cel ce are capacitatea (dobîndită) de a citi (adică de a recunoaște grafemele și literele ca semnificant și de a le atribui un semnificat / o semnificație textuală). În semiotica

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
și ocupații ale unei comunități, care reflectă o viziune despre viață, procesele de metaforizare sau de creare a imaginilor etc. V. actualizare, coerență, dialogism, gramatica textului, perioadă, praxematică, propoziție, text. SAUSSURE 1916; BLOOMFIELD 1933; DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN LITERAȚIE. Apărut pe terenul limbii engleze (literacy) și preluat ulterior de franceză (littératie), termenul literație a fost răspîndit în special prin documentele unor

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
plecînd de la manifestările extralingvistice, fără a se verifica însă dacă acest caracter colectiv este autentic și din punctul de vedere al înțelesului cuvîntului colectiv. V. dialogism, emițător, enunțare, enunțător, interlocutor, polifonie, receptor, subiect, subiectivitate. DUBOIS 1973; GREIMAS - CURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002 RN LOGICĂ ȘI DISCURS. Avînd ca obiect identificarea și analiza structurilor gîndirii, logica are, prin firea lucrurilor, implicații numeroase la nivelul construcției lingvistice, îndeosebi în construcția enunțului

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
o competență logică și silogistică și, în același timp, o competență aritmetică și una geometrică, căci, pînă la un anumit nivel, este posibilă realizarea de demonstrații cu limba obișnuită și cu discursul obișnuit. V. argumentație, demonstrație, implicație, inferență, silogism. MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN LOGOS. După Aristotel, logosul este mijlocul de a convinge prin argumente, ceea ce implică o identificare a argumentelor necesare de către orator, o selecție a lor din perspectiva scopului urmărit și o prezentare care să

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]