79 matches
-
amândoi și toți au flexiune cazuală neregulată; prezintă reduplicarea silabei dezinențiale: N.Ac.: -i, -ă; -i, -e: amândoi, amândouă, toți, toate G.D.: (-ur)-or + or (a): amândurora, tuturora Acuzativul se distinge de nominativ prin morfemul pe sau prin intermediul prepozițiilor cu recțiune de acuzativ: I-am văzut pe amândoi (pe câțiva). / S-au văzut câțiva, amândoi. iar genitivul, prin morfemul a sau prin intermediul prepozițiilor specifice acestui caz: Ideea aceasta a multora dintre ei devine tot mai obsedantă., În fața multora el nu valorează
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
caracterizează prin flexiune sintetică, pronumele compuse tuscinci, tusșase, câteștrei recurg la morfeme prepoziționale: datoriile a tustrei (G.), a dat la tustrei (D.) Acuzativul se deosebește de nominativ prin același morfem pe: Pe tustrei îi vreau. sau indirect, prin intermediul prepozițiilor cu recțiune de acuzativ: Am plecat cu tustrei. SINTAXA PRONUMELUI DE CUANTIFICARETC "SINTAXA PRONUMELUI DE CUANTIFICARE" Pronumele de cuantificare intră în toate tipurile de relații sintactice, cu excepția relației de incidență. Considerată clasa în ansamblu, pronumele de cuantificare realizează toate funcțiile sintactice proprii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cazul acuzativ: A vorbit despre al doilea. Genitivul se distinge de dativ prin morfemul al, a etc.: O idee a celui de al doilea m-a interesat în mod deosebit. sau, la nivel sintactic, prin intermediul regentului sau al prepozițiilor cu recțiune genitivală: ideea celui de-al doilea ( G.)/ Am dat celui de al doilea albumul. (D.), Sunt împotriva celui de al doilea.( G.)/Datorită celui de al doilea am câștigat concursul. (D.) Observații: În limbajul popular, dativul se exprimă uneori prin
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se manifestă în planul expresiei prin dezinențe, la G.D., în flexiune internă: (M) -l/-ui, (F) -a/-ei: N.Ac.: niciunul, niciuna G.D.: niciunuia, niciuneia. Genitivul se diferențiază de dativ prin morfemul a (a niciunuia) sau, indirect, prin intermediul prepozițiilor cu recțiune genitivală: asupra niciunuia, niciuneia. Acuzativul se diferențiază de nominativ prin morfemul pe: „Pe niciunul nu l-am văzut.” sau prin prepoziții care cer acuzativul: (fără, cu) niciunul. SINTAXA PRONUMELUI NEGATIVTC "SINTAXA PRONUMELUI NEGATIV" Trăsătura definitorie a pronumelor negative este întrebuințarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ajunse la castelul încolțit al Genarului.” (M. Eminescu) 2.b. morfem-constitutiv al infinitivului: „Ce grea e pentru noi / Osânda de a sta-n lumină!” (L. Blaga) Rolul (poziția) prepoziției în sistemul sintactic al limbii se definește prin (1) instituirea unei recțiuni proprii și prin (2) raportul semantic cu conținutul lexical al termenului care realizează o anumită funcție sintactică. (1) Recțiunea prepozițională orientează înscrierea substantivului (pronumelui) dependent în opozițiile specifice categoriilor cazului și determinării, cel mai adesea interdependente. Impun cazurile: • genitiv; prepozițiile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de a sta-n lumină!” (L. Blaga) Rolul (poziția) prepoziției în sistemul sintactic al limbii se definește prin (1) instituirea unei recțiuni proprii și prin (2) raportul semantic cu conținutul lexical al termenului care realizează o anumită funcție sintactică. (1) Recțiunea prepozițională orientează înscrierea substantivului (pronumelui) dependent în opozițiile specifice categoriilor cazului și determinării, cel mai adesea interdependente. Impun cazurile: • genitiv; prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) al căror semnificant, prin componentul final (morfologic, cel mai frecvent, sau numai fonetic) este asimilabil semnificantului substantivelor
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
principalele mijloace de exprimare a relațiilor sintactice. Delimitarea sintagmelor în spațiul cărora se dezvoltă relațiile sintactice și se produce marcarea identității funcționale a constituenților sintactici se realizează prin desfășurarea flexiunii în funcție de două principii de organizare a planului expresiei: acordul și recțiunea. În același timp, modul specific de subordonare a flexiunii față de aceste două principii se constituie într-o marcă a naturii relațiilor sintactice. Acordul Este principiul prin care un termen al sintagmei, constituindu-se în regent, impune celuilalt (celorlalți) termen(i
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dependența adjectivului de substantivul cu care s-a constituit, solidar, în sintagmă. Acordul orientează manifestarea în planul expresiei a relațiilor sintactice intrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni interioare „obiectelor”: flori albastre, florile sunt (devin) albastre, trandafirii înfloresc primăvara etc. Recțiunea Este principiul de organizare a planului expresiei prin care termenul constituit în regent impune celuilalt termen din sintagmă înscrierea pe o anumită poziție (în general, diferită de a sa) în interiorul categoriei gramaticale a cazului. Spre deosebire de gen sau număr, care, la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
determinate de funcția termenului lexical în enunț. Genitivul casei, de exemplu, își are rațiunea de a fi numai într-o sintagmă precum acoperișul casei, ca manifestare a sensului sintactic de atribut, rezultând din relația sa de dependență față de regentul acoperișul. Recțiunea intervine mai ales în dezvoltarea relațiilor sintactice extrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni exterioare, între „obiecte”: cărțile studentului, rupse flori. Cele două principii sintactice au în comun doar caracterul restrictiv: regentul impune termenului dependent din sintagmă anumite poziții categoriale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
exterioare, între „obiecte”: cărțile studentului, rupse flori. Cele două principii sintactice au în comun doar caracterul restrictiv: regentul impune termenului dependent din sintagmă anumite poziții categoriale, care rămân de ordin formal, prin acord, sau au și o realitate semantică, prin recțiune. Altfel, funcționarea lor prezintă deosebiri de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care rămân de ordin formal, prin acord, sau au și o realitate semantică, prin recțiune. Altfel, funcționarea lor prezintă deosebiri de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile categoriale ale regentului. Direcția desfășurării recțiunii în variațiile morfematice ale termenului dependent este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de esență. Acordul funcționează prin sincronizarea subordonatului cu regentul în variația permanentă a unor opoziții categoriale (gen, număr, persoană, caz). Recțiunea implică o anumită constanță a variațiilor termenului dependent și care rămân indiferente la variațiile categoriale ale regentului. Direcția desfășurării recțiunii în variațiile morfematice ale termenului dependent este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și, indirect, de condiția morfologică generică și de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este determinată, direct, de funcția sintactică pe care acesta o realizează în sintagmă și, indirect, de condiția morfologică generică și de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență). Convergența celor trei factori în orientarea recțiunii duce la constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de planul semantic al regentului (sau termenului cu care intră în relație de interdependență). Convergența celor trei factori în orientarea recțiunii duce la constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de desfășurare a predicației un nume (pronume), verbul îi impune acestuia cazul nominativ; „Piere în jocul luminilor / Saltul de-amurg al
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică. Prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) impun substantivului (pronumelui) cazul: genitiv: Se plimba în jurul parcului. Plimbările în jurul parcului îi fac bine. dativ: Datorită lui a depășit starea de criză. acuzativ: A plecat de la munte. L-au căutat prietenii lui de la munte. Principiul recțiunii orientează, așadar, flexiunea, în două moduri: 1. direct, când relația sintactică (de dependență sau de interdependență) se stabilește direct, între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic: construirea minciunii; a construit minciuni cu multă tenacitate etc. 2. indirect, când relația
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic: construirea minciunii; a construit minciuni cu multă tenacitate etc. 2. indirect, când relația sintactică se stabilește prin intermediul unei prepoziții: se întemeiază pe minciună; lupt împotriva minciunii. Prin aceasta, sensul cazual rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau prepozițională sensul cazual nu se mai constituie în marcă a funcțiilor sintactice. Fiind impus de o prepoziție, de exemplu, genitivul poate reprezenta, și atributul: „Teiul din fața ferestrei a înflorit deja.”, și circumstanțialul: „Am plantat un tei în fața ferestrei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
abstract, prepoziții precum de, la, în, cu pot însoți termeni prin care se realizează mai multe funcții sintactice, ceea ce le anulează capacitatea de a marca identitatea funcțional-sintactică a acestor termeni. În funcție de originea sau de structura lor, prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) prezintă recțiuni diferite: • cele mai multe prepoziții moștenite, simple sau compuse, prepozițiile ca, decât și drept, provenite din adverbe, și locuțiuni prepoziționale care au ca ultim element o prepoziție simplă impun termenului lexical pe care-l însoțesc în realizarea unei funcții sintactice cazul acuzativ
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
scurtă neaccentuată), stă în cazul dativ: „Și pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu hangerul ori îl detuna cu pistolul.” (M. Sadoveanu) „Astfel zise lin pădurea Bolți asupră-mi clătinând.” (M. Eminescu) Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cu recțiune genitivală sau de dativ impun substantivului dependent articularea, cel mai frecvent cu un articol hotărât: „Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele.” (M. Eminescu) dar și cu articol nehotărât, în funcție de planul semantic al enunțului: „Am rătăcit de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
două funcții sintactice este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a. În interiorul nucleului predicațional, verbul-predicat (sau component al predicatului) impune numelui (pronumelui)-subiect cazul nominativ: Apoi a venit o clipă când destinul s-a dat la o parte și cineva mi-a spus ...“ (O. Paler, Galilei, 143
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a. În interiorul nucleului predicațional, verbul-predicat (sau component al predicatului) impune numelui (pronumelui)-subiect cazul nominativ: Apoi a venit o clipă când destinul s-a dat la o parte și cineva mi-a spus ...“ (O. Paler, Galilei, 143), „Cine ești tu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
E. Barbu, 162), „A lui Matei i-a înnodat buricul, legându-i-l cu sfoară roșie.” (E. Barbu, 107) Când se realizează prin pronume relative, datorită dublei funcții a acestor pronume, subiectul se poate situa și în celelalte cazuri. Principiul recțiunii acționează concomitent la nivelul frazei, unde pronumele este element de relație, și la nivelul propoziției, în structura căreia pronumele realizează funcția de subiect. Poziția pronumelui în interiorul categoriei gramaticale a cazului este, însă, determinată, cel mai frecvent de funcția sintactică a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
înseamnă a reintroduce viitorul în trecut.” (T. Vianu), „A găsi în pământul opac un cristal este a recăpăta speranța în lumină.” (G. Călinescu) Topica. În enunțuri cu predicat analitic, se întâmplă, uneori, ca flexiunea să nu fie relevantă, nici prin recțiune, nici prin acord, pentru marcarea funcției sintactice de subiect. În aceste enunțuri, distingerea subiectului de numele predicativ o realizează topica. Din perspectivă logico-semantică, în desfășurarea sintactică a enunțului, subiectul precede iar numele predicativ urmează verbul copulativ: „El nu mai era
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este modalitatea cea mai frecventă de exprimare a relației de dependență și de marcare a identității complementului direct simplu (sau multiplu, constituit din termeni simpli). Întrucât complementul rezultă din desfășurarea unei relații de dependență extrinseci, flexiunea se subordonează numai principiului recțiunii; regentul impune termenului subordonat, prin care se realizează concret-lexical funcția de complement direct, cazul acuzativ, marcat prin : a. dezinență; când complementul direct se realizează prin substantive comune (cu excepția unor categorii delimitate semantic; vezi mai jos): „Sfărmați palate, temple, ce crimele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
știu să le-ascult.” (M. Eminescu) d. morfemul-rădăcină și morfemul pe33, când se realizează prin forma lungă a pronumelor personale sau reflexive: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!” (M. Eminescu) Expresie concretă a orientării flexiunii de către principiul recțiunii, acuzativul neprepozițional (precedat sau nu de morfemul pe) se impune ca marcă distinctivă a funcției de complement direct. 2. Topica este modalitatea pin care se marchează identitatea funcțională a complementului direct realizat prin substantiv sau pronume nepersonal, când opoziția nominativ-acuzativ
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]