112 matches
-
benevol în capcană, gândindu-se cu regret "la trecutul lui lipsit de dragoste" și la "stăpânirea învăluitoare, ocrotitoare a unei femei". Mult mai experimentatei Mab îi aparține și inițiativa erotică, partenerul conformându-se pasiv rolului de confesor și, subsecvent, de receptacol al unor trăiri "străine". Femeia se dovedește, așadar, locvace și pătimașă, pe când bărbatul placid, tăcut și visător. După ce rememorează întâia noapte de dragoste, Andrei se simte atras din nou în plasa trăirilor vinovate, de om slab, dispus să cedeze oricând
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
a Revelației: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „lumină spre descoperirea (eis apokalipsin) neamurilor” (Lc. 2,32). Stăniloae precizează raportul constitutiv al tradiției față de Scriptură, afirmând principiul personal al transmiterii credinței în Hristos Cel răstignit și înviat, ca lucrare a Duhului 1. Receptacolul firesc al credinței și conștiinței apostolice este Biserica, unde comunitatea mărturisitorilor își poartă dialogul cu Hristos. În rezumat, „Biserica, Scriptura și tradiția sunt indisolubil unite”2. Finețea cu care Stăniloae ordonează aceste nuclee de radiație duhovnicească, conferă un statut și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
imediat este: structura de rezistență a conștiinței (intenționalitatea) aflată într-un raport de contiguitate cu lumea în care lucrurile apar. Pentru Wittgenstein, limitele lumii erau limitele limbajului, dar această afirmație nu limpezește cu ceva natura limitei înseși sau funcția de receptacol a conștiinței. Mai mult, nedefinită rămâne originea puterii de învăluire a lucrurilor de către conștiință în propriul orizont transcendental. Dar acest „orizont” (numele grecesc al determinării vizuale), despre care vorbesc filozofii atunci când invocă deschiderea conștiinței, este, de fapt, imaginea plastică, spațială
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ei o bucată -/ o bucată din chipul satelitului palid". Sugestia afundării, a coborârii și a prizonieratului în adâncuri este prezentă și aici. Adâncul cuprinde totul, atrage atât umanul, cât și divinul, idealul. Cârciuma, motiv al peregrinărilor boeme, devine aici un receptacol al lumii, un loc de întâlnire al tuturor, o matrice fundamentală. Imaginile sunt cu atât mai tragice, cu cât nu se observă aici nicio posibilitate de evadare, nicio încercare măcar. Repetițiile sunt esențiale la Tonegaru, e cazul lui "înfundată" - "se
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
la fel când e vorba de electricitate, ascunsă În spatele acestor vorbe. Dar apanajul ei exclusiv este ordonarea unei structuri supramoleculare, când asocierea moleculelor ei Îi permite atât absorbția cât și cedarea de energie, mereu acordându-se cu mediul: sursă, respectiv receptacol. Și asta o face și când e vorba de magnetism, iradiere ori biocâmp, fie că e vorba de unul cu ghilimele, adică prezența unor elemente de mediu abiotice: metale, roci, fie fără ghilimele, când e vorba de prezența unor vietăți
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
având Îndeajuns, ne retragem pe un gard, În vreun pod, departe de drumul ce râurește destine umane. Dar să vă spun un secret din cadrul dihotomiei Ea-El ce vă definește specia, nu și pe a mea. Ea e un fel de receptacol, această jumătate a speciei adăpostind extrema avidă de energie. Iar treaba se amplifică odată cu vârsta, mai ales dacă nu există compensarea unui El; și mai ales că, după feleșagul speciei voastre, El „dă colțul“ mai grăbit decât Ea. Și așa
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
Copacii frați). Melancolia eului, purtând vagi sugestii eminesciene, pare izvorâtă din neputința integrării în ordinea naturală și din conștiința simulacrelor care înconjoară ființa („eu însămi - o ceață/ o ceață de viață”), cu atât mai mult cu cât pământul este deseori receptacol al luminii. Poetica ar consta la S. în „numirea” prin nelămurire, dar versul are transparență și luciditate, ca rațiune a adecvării, cum se și afirmă în Despre rostire: „La mine/ lanțul delicat / ce leagă/ tot miezul gândului/ de al cuvântului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289922_a_291251]
-
noi. Căminul este un spațiu concentrat, un loc al forjării ființei. Așa cum afirmă cu multă inspirație N. Steinhardt, căminul e deopotrivă rădăcină, sevă și mediu ambiant, loc de odihnă, reflecție, reculegere și Împrospătare a energiei; e oază binefăcătoare și binevoitoare, receptacol de pioșenie, duioșie și Încredere În sine; e tărâmul dragostei conjugale și părintești. CITAT RETRAS!!! Din punctul de vedere al puterii evocatoare, căminul conduce direct la familie, la familial și la familiar. Este casa mea sau a ta, este acasă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
curente, dar și vizionară. Chiar dacă el nu se constituie În „creierul” unei religii, coordonând direct ceea ce ține de dimensiunea sacerdotală și instituțională (deși prin intermediul unor reprezentanți face și așa ceva), trebuie să recunoaștem că reprezintă „miezul” spiritualității religioase, fiind „trupul” și receptacolul ei. Ortodoxia noastră se Înrădăcinează Într-o tradiție nealterată, dar mereu permisivă În privința unei realități socioculturale dinamice, noi. Ea a vizat Întotdeauna „poporul drept-credincios”, nevoile și năzuințele lui. Anii din urmă și o serie de realizări ale unor ierarhi fideli
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
În felul său sacrul și viața religioasă profanului și vieții laice. Dar dificultățile apar când trebuie delimitată sfera noțiunii de =sacru=” . Sacrul devine accesibil omului prin mijlocirea hierofaniilor. Orice hierofanie este o manifestare a sacrului. Numeroase obiecte pot deveni adevărate receptacole pentru sacru și aici Întâlnim paradoxul său: „manifestând sacrul un obiect oarecare devine altceva, fără a Înceta să fie el Însuși, deoarece continuă să participe la mediul cosmic Înconjurător” (/14). Așadar, sacrul nu se prezintă În formă pură. În general
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
ontofanie, o dezvăluire a ființei. În orice hierofanie, chiar și În cea mai elementară, se poate constata acest act misterios și paradoxal: ceva străin, total diferit se manifestă prin obiecte și ființe care, deși sunt integrate lumii „naturale”, „profane”, devin receptacole și vehicule ale unei realități transcendente, fără ca prin aceasta să Înceteze a rămâne ele Însele. Prin aceasta se relevează comunicarea sacrului cu profanul, a ființei cu cele ce ființează, a absolutului cu relativul, a ceea ce este etern cu ceea ce devine
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
pe care mitul se mărginea să-l evoce și să-l invoce. Această disponibilitate problematizantă e ceea ce va fi de-acum înainte propriul omului - sufletul său. Sufletul - capacitatea omului de-a sesiza interogativ întregul lumii - este corespondentul uman al eternității, receptacolul acesteia și partea de divin a omului. Filosofia ca atare se definește de acum înainte drept grijă față de suflet. De acum înainte, omul devine om doar în măsura în care realizează dimensiunea problematică a lumii și se explică cu aceasta. „Problematicitatea constă tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
continuitatea dintre Platon și Aristotel rămâne patentă; pentru ambii, propriul omului constă în deschiderea lui către lucruri, în capacitatea de a le fixa și de a le da astfel ființă. Și de fiecare dată acest propriu al omului și totodată receptacolul lucrurilor este același: sufletul. Pentru Platon, menirea sufletului constă în a se elibera de umbrele concretului pentru a se regăsi în plenitudinea unității; pentru Aristotel, rostul sufletului constă în decizia sa de a acționa tocmai în concret. Pentru cel dintâi
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
unei rețele de elemente interconectate, fiind doar un simplu moment dintr-un lanț nesfârșit de contribuții. Acest fapt implică o transformare a statutului operei de artă care devine un spațiu al negocierii dintre artist și privitor, pierzându-și caracterul de receptacol al viziunii artistului 63. Propunându-și să discute despre trei niveluri ale întrebuințării, despre utilizarea obiectelor, a formelor și a lumii, Bourriaud își pune problema felului în care se constituie condițiile locuirii culturii globale și ale receptării esteticii după apariția
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
ale literaturii universale, „publicarea unor antologii de poezie, nuvele, fragmente de roman, piese de teatru, note și reportaje contemporane ale autorilor celor mai prețuiți astăzi de către opinia publică mondială” (Petru Dumitriu, Un început, 1/1957). Inițial S.20 este un receptacol de traduceri ce își propune „înlăturarea lacunelor informative” ale cititorului român, cauzate de vicisitudinile din vremea războiului și din anii următori, apoi treptat accentul se deplasează asupra judecății interpretative, formative, de la „opere și autori readuși pe rând în atenția publicului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289596_a_290925]
-
acesteia suprimându-și afinitatea și impulsiunile superioare. Aici zbuciumul creator nu este prezent, forma refuză conținutul de spirit, precum un templu își refuză zeii. Creația artistică se dovedește, așadar, rodul intersectării excepționale dintre un prea-plin ce se dăruiește și un receptacol care acceptă doritor înalta oferire. Forma primitoare încadrează modelator, concretizează apelând la transcrierea prin ustensilele materiei, prin durități palpabile ce apelează simțurile corporalității umane. Astfel, pictura, sculptura, muzica, poezia, teatrul și alte splendori ale spiritului creator dăruiesc întru expunere profunzime
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
eliberând luciditatea conștiinței spre întinderi și dimensiuni, spre paliere și ierarhii de experiență nebănuite anterior. Într-un astfel de context, reculegerea se relevă drept starea în care conștiința, adunându-se la și spre atomul concentrat al sinelui, devine fundal primitor, receptacol magnetic ce-și primește revelații și sensuri noi fundamentale. Aceste deschideri spre un metafizic primordial sunt purtate de fascicolele frumuseții ce săgetează asimilator conștiința remodelantă a sensibilului admirator. În reculegerea sa, deopotrivă calmă și efervescentă, el este însoțit de prezența
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
și susțin, adesea, experiența reculegerii. Credinciosul ce pășeșete în templu nu este învăluit și pătruns sub trăirea unei reculegeri ce diferă radical de tipul reculegerilor evocate anterior. Reculegerea mistică implică și ea respingerea vârtejului hipnotic al uitării, asimilarea individualității ca receptacol și purtător de frumusețe demiurgică sau reîntoarcerea privirilor conștiinței către sine întru revelarea întemeierilor spirituale ce l-au inaugurat pe acesta. Astfel, experiența unei asemenea reculegeri nu respinge ci include majoritatea trăsăturilor ce caracterizează alte forme și tipuri de reculegeri
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
suveranului mag și războinic, ritualurile de elevație și de purificare” , de exemplu: calul chtonian, căpcăunul, apa tristă, femeia fatală, păianjenul, sceptrul și spada, ochiul, focul purificator; simboluri ce aparțin regnului nocturn: ”dominantele digestive și unitive sau ciclice, primul subsumând tehnicile receptacolului și ale habitatului, valorile alimentare și digestive, sociologia matriarhală și nutritivă, cel de-al doilea grupând tehnicile ciclului, ale calendarului agricol, precum și cele ale industriei textile; simbolurile naturale sau artificiale ale întoarcerii, miturile și dramele astrobiologice”, de exemplu: cupa, mormântul
CONSTELAŢII DE SIMBOLURI ÎN PROZA LUI LIVIU REBREANU ŞI ÉMILE ZOLA by MARIA-TEODORA VARGAN () [Corola-publishinghouse/Science/673_a_1271]
-
surâsul,/ palidă lumină, stăruie sărutul,/ veștedu-i sărut, de-a lungul vremii". Ceea ce urmează - și se arată drept urmă neștearsă, stăruitoare - este lumina ce însoțește această stranie dispariție. Cele ce nu par să fie decât semne lipsite de semnificație transpar în receptacolul unei prezențe, al unei parousii revelatoare. Răzbat prin limpezimea a ceea ce ele nu sunt, străbat transparența care le insolitează. Lumina urmează pretutindeni, căci ea e potența manifestantă a semnificabilului care ia trup, se formează comunicându-și prezența. Totuși, o prezență
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
doar în posibilitatea întrupării sale luminoase, a iradierii sale diafane. Diafanitate care deschide imaginii "un câmp de interactivitate (o "interfață", s-ar spune în zilele noastre) care posedă, în afara calităților de strălucire a diafanului (captare a luminii, transluciditate sau claritas, receptacol și transmițător de luciditas), calități specifice de reactiv sensibil comparabil, pentru a folosi o metaforă, cu epifania unei "fețe""15. Ceea ce se înfățișează "pretutindeni unde-ți porți surâsul" nu e prin urmare doar ceea ce e intuit ca strălucire, imagine "la
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
așezare tuturor celor ce se nasc, putând fi conceput fără ajutorul simțurilor, printr-un fel de raționament hibrid (...). El este de bună seamă cel pe care îl vedem ca într-un vis"14. Acest al treilea gen este locul ca receptacol (khôra) - sau doica devenirii - care nu este nici ființare inteligibilă, nici sensibilă; fără formă proprie ("lipsit de oricare dintre formele pe care urmează să le primească de undeva dinafară")15, el oferă loc de întipărire și de manifestare còpiilor, căci
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de undeva dinafară")15, el oferă loc de întipărire și de manifestare còpiilor, căci "tot ceea ce există trebuie neapărat să se afle într-un anume loc și să ocupe un anumit spațiu". Important e însă, în cadrul discuției noastre, faptul că receptacolul, fiind locul în care formele inteligibile (invizibile) sunt primite drept forme- còpii (vizibile), e tocmai mediul de apariție a imaginilor: În cazul unei imagini, de vreme ce nici lucrul în virtutea căruia a luat ființă nu-i aparține ei însăși, ea - fiind doar
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
nu aparține în vreun fel imaginii 17. Pe de altă parte, imaginea nu ia naștere în lucrul pe care îl imaginează, ci în altceva, într-o existență care nu e nici a ei nici a lucrului, întipărindu-și forma în receptacolul care dă loc acestei nașteri. Este un al treilea gen intermediar, între inteligibil și sensibil, un pre-originar sau un inaparent prin sine, dincolo de opoziția dintre model și copie, văzut ca în vis și care nu poate fi gândit decât printr-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lumină", "sufletul este un ton fundamental"22, căci el dă forma matricială, modelul după care tot ce apare își înfiripă imaginea, ovalul sau elipsa, "formă paradigmă a lumii"23. Este chiar forma inimii ce respiră în ritmul undelor cosmice 24, receptacolul în care absolutul "prinde corp", iar lumea se arată "ca o palingenezie a ovalului"25. Inima e forma cerului în noi, ovalul ei fiind "profilul virginal al tuturor formelor", "o mai clară conștiință a cerului esențial"26, iar cerul e
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]