278 matches
-
confirmată de cercetările Ligiei Bîrzu, publicate în 1980 la București Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul vechii Dacii. Autoarea reia informațiile în legătură cu descoperirea cimitirului Brăteiu și dezvoltă o teză care asociază creștinismul cu persistența unei populații romanizate. Ligia Bîrzu face trimiteri la mormintele princiare de la Apahida, lîngă Cluj, unde au fost descoperite simbolurile creștine. Reluînd săpăturile întreprinse în deceniul patru, istoriografia română a pus accentul încă de la începutul deceniului șapte pe inscripția creștină de la Biertan, localitate din
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
romană au plecat, dar provincialii au rămas, deși, este adevărat, istoria nu "învrednicește" (Iorga) pe provinciali de atenția ei. Cuvântul "provinciales" are un sens aparte în nordul Dunării. Trebuie să ne întrebăm, dacă dacii din satele provinciei (106-275), încă incomplet romanizați, erau și ei incluși în rândul acestora. Nu trebuie să ignorăm, după 275, pe dacii liberi, cei din afara provinciei romane, pe "vioii și temuții" carpi (Iorga), care s-au instalat îndată aici după părăsirea oficială a provinciei. Un cercetător german
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor sub barbari. Și ne mirăm că nu sunt învinși și izgoniți goții".4 Prin comparație cu situații similare din Galia, Britania sau Spania, în aceleași secole (III-V), ajungem la următoarea concluzie: "Dacă nu s-a întâmplat redacizarea dacilor romanizați, aceasta vine tocmai din faptul că ei n-au fost părăsiți (abandonați) unor barbari, care nu veniseră încă și pe care Roma nu-i cunoștea, că Roma, puternica Romă a lui Aurelian, retranșată pe malul drept, a așezat pe barbari
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de-aici. Cu toate acestea, numele și rosturile vechi romane persistă de-a lungul Dunării de Jos, unde constatăm o viață înfloritoare neschimbată, Sucidava și toată seria orașelor de pe malul drept, a celor din Sciția Minor. În armată, în sud-estul romanizat, se mai păstrează numele de trac, ca și cel de bess. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, regiunea din sudul Dunării este plină de oameni-soldați originari din zonă, numeri moesiaci, care luptă și în Apus (Galia). Alături
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
provincie romană, în a doua jumătate a secolului al III-lea și în secolul al IV-lea. Dacii liberi și carpii așezați pe teritoriul Daciei romane, după 275, perpetuau vechile lor credințe și tradiții, ei nu erau încă creștinați și romanizați, și la fel erau și dacii rămași în ținuturile vestice și extra-carpatice. Carpii și dacii liberi au contribuit prin integrare și asimilare treptată la consolidarea populației daco-romane locale și la compensarea (parțială) a pierderilor demografice ale Daciei, în urma retragerii romane
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda și o parte din Pannonia Inferior. În schimb, provinciile Moesia Inferior și Scythia Minor rămâneau în continuare sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Aceste provincii erau locuite de o populație romană sau romanizată. Subliniem că jurisdicția acesteia se extindea și asupra unor regiuni și cetăți din nordul Dunării, după cum rezultă din textul novelei, în care se spunea că frontierele Imperiului s-au întins și în nord: "locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării cercetează
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
interesat pe greci și elita lumii elenistice și romane, să fie singurul care să fi dispărut complet și să fi fost uitat definitiv, după transformarea Daciei în provincie romană. Ar putea fi el căutat într-una dintre divinitățile sincretiste și romanizate ? Trăsăturile cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric și escatologic: obținerea nemuririi prin inițiere, ce comporta o "moarte" rituală, urmată de o "renaștere" . Ne putem gândi că aceste credințe relative la Zalmoxis și cultul său au fost absorbite și radical
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românești). Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susținută a înhumației, într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
jud. Cluj), Nușfalău (jud. Sălaj), ca și necropole birituale din secolele VII-IX. Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenței etnice și religioase incinerația era practicată de slavi, iar inhumația de autohtonii creștini afirmația că mormintele de incinerație aparțin populației romanizate, cum susține Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menținerea unor adepți ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenușă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creștinismului în spațiul românesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ei trăiau printre autohtoni, de la care încasau dări. Cele mai multe urme gepide s-au aflat la vest de Munții Apuseni. În timpul lui Justinian (527-565), Imperiul și-a restaurat puterea la Dunăre, au fost refăcute castrele pe ambele maluri, prin contribuția populației romanizate din zonă. 2 După această introducere asupra naturii raporturilor dintre autohtoni și alogeni, să urmărim în continuare, în mod sistematic, evoluția acestor raporturi. După 275, sarmații (iazigii) erau prezenți doar în Banat. Ammianus Marcellinus, prin informațiile pe care le furnizează
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
migratoare pre-slave, stabilite în fosta Dacie romană, aflate în faza finală a dezvoltării lor tribale, nu au avut un rol semnificativ în etnogeneza românilor.4 În Dacia postromană, până la slavi (275-602), nu avem de-a face cu rămășițele unei populații romanizate, care s-a pierdut (topit) în masa barbarilor (cf. Roesler), ci cu o populație numeroasă, majoritară, care trăia pe tot întinsul țării, această populație autohtonă, latinofonă și creștină, constituie baza demografică și fermentul proceselor istorice ulterioare. Perpetuarea hidronimiei (râurile mari
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
descoperite la Someșeni și în cimitirul de la Brateiu, din a doua jumătate a secolului al VI-lea. Populația locală romanică controlată de gepizi era cu certitudine creștină, iar apartenența gepizilor la această religie a contribuit la apropierea de populația autohtonă romanizată, ceea ce a dus la asimilarea lor. Despre caracterul stăpânirii gepizilor pe teritoriul Daciei și raporturile lor cu populația autohtonă ne vorbesc izvoarele literare. Astfel, Iordanes ne dă informații despre întinderea teritorială a stăpânirii gepizilor, la mijlocul secolului al VI-lea, ei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea? Această migrațiune, urmată de aceea a bulgarilor (679-680), a provocat mari dislocări de populație și a avut consecințe de durată asupra teritoriilor din această zonă. În primul rând, episcopatele creștine de la Dunăre și-au încetat activitatea, iar populația creștină romanizată a fost prigonită și a îndurat multe suferințe din partea slavilor și protobulgarilor, pe atunci neamuri păgâne. După o lungă și grea perioadă, în 864-865, bulgarii s-au creștinat, fiind subordonați canonic patriarhiei de Constantinopol. Instalarea slavilor în nordul Dunării, creștinarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aici, sub formă de ginți și triburi, ceea ce a dus la schimbarea aspectului etnic al populației locale din zonă. Despre populația daco-romană din nordul Dunării, care trăia împreună (conviețuia) cu slavii, avem puține informații. În vremea aceasta, populația era bine romanizată, majoritatea vorbea latinește, încât un slav din nordul Dunării cunoștea destul de bine latina ca să încerce să se substituie unui general roman, Chilbudios, guvernatorul Traciei. Numărul celor ce vorbeau latina, în nordul Dunării, creștea și datorită prizonierilor romani aduși de slavi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în sudul Dunării, unde s-au constituit state slave, lucrurile au evoluat altfel: aici a avut loc o emigrare masivă și organizată pe baze militare, ceea ce a dus la lupta continuă împotriva Imperiului. Rezultatul a fost slavizarea treptată a populației romanizate (latine) din sudul Dunării.25 Prin instalarea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, Imperiul a renunțat oficial la o parte din stăpânirea sa în Peninsula Balcanică. Slavii au fost așezați ca foederati în Imperiu. Dar, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
colectori de tribut, de daruri și delegați (trimiși). Dar unele triburi slave se revoltă, iar altele trăiesc pașnic cu bulgarii dominatori. Treptat, elemente de frunte ale slavilor sunt atrase în conducerea statului bulgar. În sate trăiește acea lume romanică (traci romanizați), alături de slavi, sub patronatul hoardei turce (bulgari), rămasă în lagăr (ring), cu căpetenii care își păstrează numele tradiționale, împreună cu veșmântul stepei și orientările zărilor asiatice, ca și vechea religie a strămoșilor lor. Ca succesori ai avarilor, spunea istoricul Suidas, bulgarii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-a stabilizat, iar Imperiul bizantin a recunoscut printr-un tratat, în 681, noul stat bulgar din sudul Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci romanizați, ca agricultori și păstori. Populația locală continuă pe vechii locuitori din perioada romană, sărăcită și semibarbarizată, sub stăpânirea slavo-bulgară. Populația creștină trăia fără meșteri, fără episcopi, fără știință, prinzându-se cu toate puterile de credință și de biserică. Noul stat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și de biserică. Noul stat era condus de aristocrația bulgară și slavă, dar, în 763, un Sabinus, ginere al hanului bulgar, ajunge el însuși han. Jiricek notează: "Numele Sabin sau Savin aparține onomasticei latine și el făcea parte din populația romanizată a regiunii" (apud Panaitescu, p. 188). Slavizarea și creștinarea se împlinesc și se împletesc, în secolul al IX-lea, cu feudalizarea societății bulgare.8 Dominația bulgară în nordul Dunării Avarii erau așezați în pusta panonică, dintre Dunărea mijlocie și Tisa
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o biserică independentă, țarul Boris s-a hotărât definitiv pentru acceptarea creștinismului bizantin (870), fapt de cea mai mare importanță în istoria Bulgariei. Urmare însemnată a creștinării pentru societatea bulgară a fost ștergerea deosebirii etnice între bulgari și populația tracă romanizată, condiție necesară pentru alcătuirea unui popor bulgar unit. Creștinismul a coagulat societatea bulgară. În acest fel, protobulgarii au fost asimilați definitiv în masa slavă, iar limba slavonă s-a impus ca limbă oficială în stat și în biserică. Ulterior, o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
țarat bulgar (679-971) Formațiunea statală proto-bulgară recunoscută de împăratul Constantin IV Pogonatul, prin tratatul din anul 681, era condusă de un han (Asparuh), ajutat de aristocrația tribală bulgară și slavă (vezi mai sus). Majoritatea supușilor o alcătuiau populația locală tracă, romanizată și creștinată, și triburile slave stabilite în masă, în prima jumătate a secolului al VII-lea, pe teritoriul de la sud de Dunăre, ocupat, după 679, de bulgari. O parte a populației locale pierise în luptele cu năvălitorii slavi, o parte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
scrisă, înzestrată cu un aparat științific impresionant, rezultat din progresele cercetării filologice și istorice, teoria imigraționistă se va identifica în viitor cu numele său, teoria roesleriană. Ce susținea Roesler ? Dacia era în momentul părăsirii ei, în 275, o provincie nedeplin romanizată, stăpânită de Imperiu numai 170 de ani, mai puțin decât oricare dintre provinciile romane, timp insuficient pentru nașterea unui popor romanic. El invocă în sensul acesta mărturiile scriitorilor antici, Flavius Vopiscus și Eutropius, după care împăratul Aurelian a retras din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
N. Drăganu). Nu lipsește opinia celor ce susțin teoria imigraționistă. Astfel, Al. Philippide, în Originea românilor, vol. I-II, Iași, 1923-1928, considera că poporul român s-a format în Moesia Superioară și cea Inferioară, Dacia Traiană și Panonia Inferior. Populația romanizată a fost strămutată în dreapta (sudul) Dunării, iar câtă a rămas pe loc, ori s-a contopit cu năvălitorii, ori s-a păstrat până la venirea românilor de peste Dunăre, iar românismul s-a dezvoltat numai în Peninsula Balcanică. El susținea că românii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în munți. În ceea ce privește populația romanizată de la Dunărea de Jos și din sudul ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel de populație romanizată, nici în nordul, nici în sudul Dunării, regiuni ocupate de barbari. Strămoșii românilor au trăit ca păstori, în munții inaccesibili din Carpați și Macedonia. Un alt istoric bulgar, St. Romanski, într-o revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă nu se mai poate susține părerea că românii de astăzi, din ținuturile Daciei de altădată, despre prezența cărora istoria nu pomenește nimic până în secolul al XIII-lea, sunt urmașii coloniștilor și dacilor romanizați".7 În 1937, la Paris, a apărut lucrarea lui Ferdinand Lot, Les invasions barbares et le peuplement de l Europe, ce cuprindea și o secțiune intitulată " O enigmă și un miracol istoric: poporul român". Cele două capitole (ale secțiunii) sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]