KorAP: Find »[drukola/base=samaritean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 >

84 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

cu mult mai mare decât pretinde Cross 4, însă acestea au dispărut întrucât nu au fost acceptate de nici o grupare religioasă, așa cum s-a întâmplat când Sinagoga a acceptat textul masoretic, când Biserica a primit textul Septuagintei și când comunitatea samariteană a atribuit Pentateuhului său caracter normativ. Descoperirile de la Qumran demonstrează că în Palestina existau mai multe tradiții textuale la acea vreme. Întrucât persoanele care locuiau în comunitatea de la Qumran proveneau din diferite locuri ale Palestinei, au adus cu ele textele

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
și în cel babilonian, în care s-a definitivat procesul introducerii tuturor semnelor masoretice în textul biblic ebraic. La rândul său, aramaica acestei perioade se împarte în câteva dialecte, din grupul apusean amintind doar aramaica iudaică, aramaica palestiniană creștină și samariteană; în aramaica iudaică s-au scris Talmudul ierusalimitean și targumurile palestiniene (traduceri în aramaică ale textului biblic ebraic); aramaica palestiniană creștină era vorbită de evreii convertiți la creștinism, ortografia sa fiind foarte apropiată de scrierea siriacă. În secolul al III

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
masoreții occidentali obișnuiau să își inventeze propriile tradiții de pronunțare, fapt ce îngreunează depistarea pronunțării exacte din acea vreme 3. O altă concluzie importantă, stabilită în urma examinării vocalizării palestiniene, se referă la originea ei comună cu vocalizarea folosită în versiunea samariteană a Pentateuhului. Sistemul samaritean de vocalizare se bazează pe cinci semne supralineare, iar cel palestinian pe opt semne, dintre care două ar fi variante ale aceluiași semn4. Pe lângă aceste vocale, sistemul palestinian, esențial fonetic, prezenta semne diacritice, constând în special

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
și masorei parva, care sunt traduse și comentate ori de câte ori există riscul unei neclarități. Aparatul critic, cu totul nou, spre deosebire de cel al HUB, are un caracter selectiv 4. 7tc "7" Pentateuhul samariteantc "Pentateuhul samaritean" Pentateuhul samaritean este cartea canonică a comunității samaritene, care trăiește în prezent în două locuri: vechiul lor oraș Sichem (cunoscut sub numele de Nablus începând cu epoca romană) și Holon, în suburbia Tel-Avivului1. Pentateuhul samaritean conține textul Torei, scris într-o versiune specială a scrierii ebraice primare, așa cum

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
locuri: vechiul lor oraș Sichem (cunoscut sub numele de Nablus începând cu epoca romană) și Holon, în suburbia Tel-Avivului1. Pentateuhul samaritean conține textul Torei, scris într-o versiune specială a scrierii ebraice primare, așa cum a fost ea păstrată de către comunitatea samariteană de-a lungul secolelor. Textul se prezintă sub formă consonantică, tradiția citirii acestui text rămânând numai la stadiul oral. Cu timpul, samaritenii au dezvoltat și semne vocalice, însă arareori - și destul de inconsistent - acestea au fost introduse în manuscrisele mai târzii

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
redescoperirii textelor Pentateuhului samaritean în secolul al XVII-lea, faptul că erau scrise în scrierea ebraică „primară” le-a dat o aparență de originalitate, întrucât toate manuscrisele textului masoretic cunoscute atunci prezentau scrierea asiriană târzie („pătrată”). Oricum, faptul că textele samaritene erau scrise cu scriere ebraică nu constituie o dovadă că Pentateuhul samaritean ar fi fost mai vechi decât echivalentul său „iudaic”3; o analiză paleografică a tipului de scriere ebraică folosită de către samariteni demonstrează clar că textele păstrate reflectă o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
mod cât mai vizibil de comunitatea iudaică. „Așadar, putem spune cu certitudine că folosirea alfabetului canaanean este mai curând o alegere ulterioară decât un semn al vechimii.”2 În plus, potrivit spuselor lui Tov, datele istorice referitoare la originea comunității samaritene nu se referă la o perioadă foarte îndepărtată, nesusținând așadar pretenția samaritenilor legată de vechimea textelor lor. Colofonul manuscrisului Abișa al Pentateuhului samaritean atribuie scrierea acestui manuscris lui Abișa, fiul lui Fineas, preotul care a trăit în timpul lui Iosua, însă

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Pentateuhului samaritean atribuie scrierea acestui manuscris lui Abișa, fiul lui Fineas, preotul care a trăit în timpul lui Iosua, însă cercetătorii sunt de părere că acest manuscris a fost scris în secolele al XII-lea sau al XIII-lea. Potrivit tradiției samaritene, comunitatea lor își are originile la începutul poporului israelit, în concepția lor ei fiind păstrătorii adevăratei tradiții iudaice. 7.1. Samariteniitc "7.1. Samaritenii" Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, problema originii samaritenilor a fost tratată diferit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
XI-lea î.Hr.1. Prin urmare, cele mai insultate persoane de către samariteni erau preotul Eli, inițiatorul schismei de la Șilo, regele Solomon care a ridicat templul din Ierusalim și scribul Ezdra care a falsificat textul Torei. Această scurtă expunere a istoriei samaritene, scrisă pentru și de către samariteni, este oferită de cartea Seper Hayyamim (Cronicile Samaritene), a căror valoare istorică este destul de problematică 2. Tradiția rabinică iudaică oferă o cu totul altă versiune a istoriei samaritenilor: aceștia descind dintr-o populație mixtă pe

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
preotul Eli, inițiatorul schismei de la Șilo, regele Solomon care a ridicat templul din Ierusalim și scribul Ezdra care a falsificat textul Torei. Această scurtă expunere a istoriei samaritene, scrisă pentru și de către samariteni, este oferită de cartea Seper Hayyamim (Cronicile Samaritene), a căror valoare istorică este destul de problematică 2. Tradiția rabinică iudaică oferă o cu totul altă versiune a istoriei samaritenilor: aceștia descind dintr-o populație mixtă pe care asirienii au deportat-o din Siria în teritoriul regatului Israel în anul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
o perioadă mult mai târzie; potrivit unora, samaritenii sunt locuitorii Samariei (regatul de nord) care s-au separat de locuitorii din Iudeea în perioada persană (a se vedea în principal 1Ezd. 4,1-5). Flavius Iosephus socotește că la baza schismei samaritene se află o dispută între evrei. Câțiva preoți din Ierusalim au devenit samariteni și și-au stabilit templul pe muntele Garizim, rivalizând cu templul din Ierusalim. Această „dezertare” a preoților evrei a avut loc atunci când căpeteniile iudaice din Ierusalim nu

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
de interzicerea căsătoriei între membrii dinastiilor conducătoare din Ierusalim și Samaria prezintă multe asemănări cu o altă istorisire din cartea lui Neemia (13,18). Oricum, în acea istorisire nu se spune că opoziția față de căsătoria între membrii dinastiilor iudaică și samariteană ar fi condus la schisma samariteană. Mulți istorici sunt de părere că Flavius Iosephus se referea la o schismă care a avut loc în perioada persană, nu în cea elenistică; alții se bazează pe spusele lui, potrivit cărora aceste evenimente

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
conducătoare din Ierusalim și Samaria prezintă multe asemănări cu o altă istorisire din cartea lui Neemia (13,18). Oricum, în acea istorisire nu se spune că opoziția față de căsătoria între membrii dinastiilor iudaică și samariteană ar fi condus la schisma samariteană. Mulți istorici sunt de părere că Flavius Iosephus se referea la o schismă care a avut loc în perioada persană, nu în cea elenistică; alții se bazează pe spusele lui, potrivit cărora aceste evenimente au avut loc în perioada elenistică

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
dezbinarea religioasă dintre cele două grupări; o asemenea explicație pleacă de la premisa că adevărata origine a controversei iudeo-samaritene o constituie dezbinarea dintre triburile nordice și cele sudice (diviziunea regatului davidic), în timp ce samaritenii nu considerau atât de important acest eveniment. Tradiția samariteană socotește mai degrabă ca origini ale dezbinării: ridicarea unui templu la Șilo, în timpul lui Eli; preoția lui Itamar care se separă de preoția lui Eleazar; linia preoțească sadochită instalată în Ierusalim; ridicarea templului în Ierusalim, și nu pe Garizim. Este

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
cu textele lor sau cu ceea ce era acceptat drept canonic; așa cum am văzut, în privința canonului, samaritenii adoptaseră cu strictețe legea mozaică. Disputa principală se purta în jurul legitimității preoției și a locului templului. Pentru a înțelege și a evalua corect textele samaritene este foarte important să știm ce părere aveau samaritenii despre ei înșiși, deoarece concepțiile altor grupuri despre ei nu ne ajută prea mult să înțelegem convingerile lor religioase tipice, care își găsesc expresie în textele sacre. Sursele noastre principale de

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Punctul principal al diferenței dintre samaritanism și iudaism îl constituie autenticitatea marelui arhiereu; deși, în concepția samaritenilor și a evreilor, genealogia marilor arhierei diferă, ambele susțin că marele lor arhiereu ar fi moștenitorul legitim al preoției lui Aaron. În Cronica Samariteană II se spune că Eli, certându-se cu marele preot Uzzi, a părăsit Sichemul și a inițiat o linie preoțească rivală la Șilo, o preoție care nu descinde din Eleazar, fiul cel mare al lui Aaron, ci din Itamar, fiul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
nu se putea face după schisma dintre samariteni și evrei, când contactele dintre ei au încetat. În același timp, textul Pentateuhului samaritean se caracterizează prin întrebuințarea frecventă de matres lectionis (litere-vocală), specifică perioadei hasmoneice; în aceeași perioadă, tipul de scriere samariteană a început să difere de scrierea paleoebraică, cu care se înrudea. Prin urmare, informațiile paleografice și ortografice disponibile arată că redactarea Pentateuhului samaritean nu poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
arată că redactarea Pentateuhului samaritean nu poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr.1. Această concluzie referitoare la originea Pentateuhului samaritean conduce la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr.1. Această concluzie referitoare la originea Pentateuhului samaritean conduce la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath (vechiul Sichem) arată că, după o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath (vechiul Sichem) arată că, după o perioadă de abandon aproape total în epoca persană, orașul Sichem și-a redobândit vechea importanță la începutul perioadei elenistice. Pe de altă parte, săpăturile de la Tell-er-Ras

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Sanbalat I), contemporan cu Neemia, despre care am vorbit mai sus, a mai existat un Sanbalat (II), care putea fi foarte bine bunicul lui Sanbalat (III), contemporanul lui Alexandru cel Mare. În urma studierii acestor papirusuri s-a stabilit că dinastia samariteană practica sistemul paponimiei (nepotul primește obligatoriu numele bunicului), fapt ce vine în acord cu mărturia lui Flavius Iosephus, potrivit căreia templul de pe muntele Garizim a fost construit de către Sanbalat în timpul lui Alexandru 1. Toate informațiile de mai sus ne permit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
în continuare și lui Nergal (foarte posibil un zeu din Cutha). Nu există nici o informație certă referitoare la afirmația lui Flavius Iosephus potrivit căreia preoții din Samaria erau descendenți ai preoților evrei care rupseseră legăturile cu templul din Ierusalim. Preoția samariteană își are propria genealogie, independentă de preoția iudaică de la Ierusalim. Pe de altă parte, construirea unui templu pe muntele Garizim nu înseamnă neapărat o îndepărtare religioasă de Ierusalim; să nu uităm că astfel de temple iudaice se mai găseau și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
făceau referiri la Ierusalim și la Sion, ci la Sichem și Garizim; din acest moment, neînțelegerile dintre samariteni și evrei se vor centra în jurul autenticității Torei pe care o foloseau. Sintetizând evenimentele istorice menționate mai sus, putem spune că ediția samariteană a Pentateuhului nu a fost alcătuită în perioada construirii templului samaritean, ci după distrugerea templului de către Ioan Hircan, ca o reacție a samaritenilor față de atacurile evreilor. Descoperirea, la Qumran, a unor manuscrise prezentând certe similitudini cu Pentateuhul samaritean are o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
care stă la baza versiunii grecești. Abraham Tal spune că aparenta asemănare dintre Pentateuhul samaritean și fragmentele descoperite la Qumran ne determină să credem că cele două surse au un fond comun și deci o vârstă comună. Prin urmare, ortografia samariteană nu reprezintă o ameliorare medievală a vocalizării, ci dimpotrivă, reflectă practicile scribale de la începutul erei noastre 1. Din moment ce această ortografiere era întrebuințată și de către evrei, devine limpede că ortografia masoretică este tardivă. Odată cu inventarea punctuației (pentru desemnarea vocalelor), vechile matres

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Însă această teză, puțin cam pripită, pare să neglijeze existența scrierilor paralele de la Qumran, cum ar fi cartea profetului Isaia, care, într-un manuscris, tinde spre scriptio plena, iar în altul spre scriptio defectiva. Trebuie precizat foarte clar că tradiția samariteană nu a elaborat un sistem normativ de vocalizare, comparabil cu cel masoretic. Înțelepții evrei medievali au fixat valorile fonetice ale citirii Bibliei, așa cum s-a transmis din generație în generație; între secolele VI-VII, cel puțin trei tradiții diferite au

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]