KorAP: Find »[drukola/base=samaritean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 >

84 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

cu textele lor sau cu ceea ce era acceptat drept canonic; așa cum am văzut, în privința canonului, samaritenii adoptaseră cu strictețe legea mozaică. Disputa principală se purta în jurul legitimității preoției și a locului templului. Pentru a înțelege și a evalua corect textele samaritene este foarte important să știm ce părere aveau samaritenii despre ei înșiși, deoarece concepțiile altor grupuri despre ei nu ne ajută prea mult să înțelegem convingerile lor religioase tipice, care își găsesc expresie în textele sacre. Sursele noastre principale de

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Punctul principal al diferenței dintre samaritanism și iudaism îl constituie autenticitatea marelui arhiereu; deși, în concepția samaritenilor și a evreilor, genealogia marilor arhierei diferă, ambele susțin că marele lor arhiereu ar fi moștenitorul legitim al preoției lui Aaron. În Cronica Samariteană II se spune că Eli, certându-se cu marele preot Uzzi, a părăsit Sichemul și a inițiat o linie preoțească rivală la Șilo, o preoție care nu descinde din Eleazar, fiul cel mare al lui Aaron, ci din Itamar, fiul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
nu se putea face după schisma dintre samariteni și evrei, când contactele dintre ei au încetat. În același timp, textul Pentateuhului samaritean se caracterizează prin întrebuințarea frecventă de matres lectionis (litere-vocală), specifică perioadei hasmoneice; în aceeași perioadă, tipul de scriere samariteană a început să difere de scrierea paleoebraică, cu care se înrudea. Prin urmare, informațiile paleografice și ortografice disponibile arată că redactarea Pentateuhului samaritean nu poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
arată că redactarea Pentateuhului samaritean nu poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr.1. Această concluzie referitoare la originea Pentateuhului samaritean conduce la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
poate data mai devreme de perioada hasmoneică, adică a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr.1. Această concluzie referitoare la originea Pentateuhului samaritean conduce la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath (vechiul Sichem) arată că, după o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
la un nou aspect legat de originea schismei samaritene; există astfel posibilitatea ca schisma samariteană să fi avut loc în perioada greacă și nu în prima parte a perioadei elenistice. Descoperirile arheologice confirmă, la rândul lor, această datare a schismei samaritene. În primul rând, săpăturile arheologice de la Tell Balath (vechiul Sichem) arată că, după o perioadă de abandon aproape total în epoca persană, orașul Sichem și-a redobândit vechea importanță la începutul perioadei elenistice. Pe de altă parte, săpăturile de la Tell-er-Ras

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Sanbalat I), contemporan cu Neemia, despre care am vorbit mai sus, a mai existat un Sanbalat (II), care putea fi foarte bine bunicul lui Sanbalat (III), contemporanul lui Alexandru cel Mare. În urma studierii acestor papirusuri s-a stabilit că dinastia samariteană practica sistemul paponimiei (nepotul primește obligatoriu numele bunicului), fapt ce vine în acord cu mărturia lui Flavius Iosephus, potrivit căreia templul de pe muntele Garizim a fost construit de către Sanbalat în timpul lui Alexandru 1. Toate informațiile de mai sus ne permit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
în continuare și lui Nergal (foarte posibil un zeu din Cutha). Nu există nici o informație certă referitoare la afirmația lui Flavius Iosephus potrivit căreia preoții din Samaria erau descendenți ai preoților evrei care rupseseră legăturile cu templul din Ierusalim. Preoția samariteană își are propria genealogie, independentă de preoția iudaică de la Ierusalim. Pe de altă parte, construirea unui templu pe muntele Garizim nu înseamnă neapărat o îndepărtare religioasă de Ierusalim; să nu uităm că astfel de temple iudaice se mai găseau și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
făceau referiri la Ierusalim și la Sion, ci la Sichem și Garizim; din acest moment, neînțelegerile dintre samariteni și evrei se vor centra în jurul autenticității Torei pe care o foloseau. Sintetizând evenimentele istorice menționate mai sus, putem spune că ediția samariteană a Pentateuhului nu a fost alcătuită în perioada construirii templului samaritean, ci după distrugerea templului de către Ioan Hircan, ca o reacție a samaritenilor față de atacurile evreilor. Descoperirea, la Qumran, a unor manuscrise prezentând certe similitudini cu Pentateuhul samaritean are o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
care stă la baza versiunii grecești. Abraham Tal spune că aparenta asemănare dintre Pentateuhul samaritean și fragmentele descoperite la Qumran ne determină să credem că cele două surse au un fond comun și deci o vârstă comună. Prin urmare, ortografia samariteană nu reprezintă o ameliorare medievală a vocalizării, ci dimpotrivă, reflectă practicile scribale de la începutul erei noastre 1. Din moment ce această ortografiere era întrebuințată și de către evrei, devine limpede că ortografia masoretică este tardivă. Odată cu inventarea punctuației (pentru desemnarea vocalelor), vechile matres

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Însă această teză, puțin cam pripită, pare să neglijeze existența scrierilor paralele de la Qumran, cum ar fi cartea profetului Isaia, care, într-un manuscris, tinde spre scriptio plena, iar în altul spre scriptio defectiva. Trebuie precizat foarte clar că tradiția samariteană nu a elaborat un sistem normativ de vocalizare, comparabil cu cel masoretic. Înțelepții evrei medievali au fixat valorile fonetice ale citirii Bibliei, așa cum s-a transmis din generație în generație; între secolele VI-VII, cel puțin trei tradiții diferite au

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
rândul lor, samaritenii au inventat o serie de semne care se pun deasupra literelor, fără a le închega însă într-un sistem obligatoriu. Pe lângă faptul că nu este întrebuințat în mod constant, acest sistem este foarte puțin abordat în gramaticile samaritene. Din moment ce preocuparea principală a samaritenilor era transmiterea orală a Legii, reproducerea scrisă a vocalelor nu prezintă coerența necesară încadrării lor într-un adevărat sistem. Majoritatea manuscriselor samaritene nu prezintă vocale, puținele texte vocalizate parțial apelând la vocale doar pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
este întrebuințat în mod constant, acest sistem este foarte puțin abordat în gramaticile samaritene. Din moment ce preocuparea principală a samaritenilor era transmiterea orală a Legii, reproducerea scrisă a vocalelor nu prezintă coerența necesară încadrării lor într-un adevărat sistem. Majoritatea manuscriselor samaritene nu prezintă vocale, puținele texte vocalizate parțial apelând la vocale doar pentru a face distincție între omografe. Analizând cu atenție caracteristicile gramaticale fundamentale, Tal îndrăznește să afirme că ebraica Pentateuhului samaritean se apropie de ebraica literaturii rabinice reprezentate de Mișna

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
literaturii rabinice reprezentate de Mișna și de alte lucrări contemporane. Desigur, aceasta nu înseamnă că Pentateuhul datează din acea perioadă, ci doar că poartă amprenta limbii vorbite în timpul lui Hilel 2. Cele cinci Cărți ale Legii, sub forma transmisă comunității samaritene, diferă foarte mult în privința structurii, a limbii și uneori a conținutului, de forma pe care o au în iudaism. Evreii și samaritenii se raportau diferit la Scriptură; în timp ce evreii credeau în sfințenia Torei, încât nici o schimbare, chiar minoră și exterioară

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
ar fi ajuns destul de greu la ipoteza potrivit căreia textul Pentateuhului samaritean este constituit din două niveluri. Primul nivel corespunde unui anumit tip de text „palestinian” atestat de manuscrisele „protosamaritene” deja menționate. Al doilea nivel, mai recent, corespunde actualei recenzii samaritene. Întrucât această recenzie este destul de superficială, schimbările făcute în text sunt foarte ușor de identificat și de îndepărtat din textul în care au fost inserate. Aceste schimbări apar în special în acele pasaje care reflectă teologia samariteană; de exemplu, pasajul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
corespunde actualei recenzii samaritene. Întrucât această recenzie este destul de superficială, schimbările făcute în text sunt foarte ușor de identificat și de îndepărtat din textul în care au fost inserate. Aceste schimbări apar în special în acele pasaje care reflectă teologia samariteană; de exemplu, pasajul în care se spune că locul ales de YHWH pentru construirea templului este Muntele Garizim, și nu Muntele Sion. În toate versetele din Biblia ebraică în care se vorbește despre Ierusalim ca loc central de închinare, samaritenii

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
pretind că sunt adevărații moștenitori ai tradițiilor vechiului Israel. De altfel, această pretenție îi plasează într-un conflict permanent cu evreii. Faptul că „Manuscrisul războiului” (I QM) vorbește despre posibilitatea unei reconcilieri între cele două ramuri ale Israelului - iudaică și samariteană - demonstrează că ambele erau conștiente de originea lor comună și continuau să spere într-o posibile reunire. Alături de Templu, Tora reprezenta unul din cei doi stâlpi de bază ai iudaismului. Samaritenii cunoșteau foarte bine diferența rabinică și fariseică dintre Tora

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
aveau multe în comun cu saducheii, din moment ce și aceștia respingeau Tora orală drept sursă legitimă de îndrumare etică. Ei au preferat să adere la Legea lui Moise (Pentateuhul), pe care o priveau ca pe singura lege canonică 3. Conservatorismul comunității samaritene se vedea atât în strictul lor monoteism, cât și în respectarea practicilor tăierii împrejur. Dacă legea orală iudaică permitea, în anumite cazuri, cirmcumcizia la o dată ulterioară, practica samariteană insista ca acest rit să aibă loc neapărat în ziua a opta

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
pe care o priveau ca pe singura lege canonică 3. Conservatorismul comunității samaritene se vedea atât în strictul lor monoteism, cât și în respectarea practicilor tăierii împrejur. Dacă legea orală iudaică permitea, în anumite cazuri, cirmcumcizia la o dată ulterioară, practica samariteană insista ca acest rit să aibă loc neapărat în ziua a opta; împlinirea corectă și la timp a acestui rit era atât de importantă pentru ei, încât, uneori, în disputele lor cu evreii, îi numeau pe aceștia „cei netăiați împrejur

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
samaritean; el susține că acest text are o importanță deosebită nu numai pentru textul ebraic premasoretic, dar și pentru înțelegerea corectă a unor pasaje din Noul Testament 2. Deoarece în privința limbii și chiar a scrierii, corespunde Pentateuhului ebraic la momentul schismei samaritene, Pentateuhul samaritean nu reprezintă propriu-zis o versiune în sensul Septuagintei sau al altor lucrări bazate pe traduceri. Pentateuhul samaritean a fost Biblia comunității samaritene înainte și după schismă și a rămas singura Scriptură inspirată și mai târziu, când evreii au

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
din Noul Testament 2. Deoarece în privința limbii și chiar a scrierii, corespunde Pentateuhului ebraic la momentul schismei samaritene, Pentateuhul samaritean nu reprezintă propriu-zis o versiune în sensul Septuagintei sau al altor lucrări bazate pe traduceri. Pentateuhul samaritean a fost Biblia comunității samaritene înainte și după schismă și a rămas singura Scriptură inspirată și mai târziu, când evreii au adăugat la canonul scripturistic cărțile profeților și aghiografele. Pe lângă câteva modificări importante, rezultate din concepții teologice, textul s-a păstrat ca la început și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
după schismă și a rămas singura Scriptură inspirată și mai târziu, când evreii au adăugat la canonul scripturistic cărțile profeților și aghiografele. Pe lângă câteva modificări importante, rezultate din concepții teologice, textul s-a păstrat ca la început și, din moment ce comunitatea samariteană nu a fost niciodată foarte numeroasă și foarte răspândită, alterarea textuală și dezvoltările recenzionale nu constituiau un prea mare pericol 3. În acest fel, dincolo de cele câteva modificări deliberate, Pentateuhul samaritean aduce mărturie despre una dintre formele textuale ale Pentateuhului

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Sichem. Respectarea strictă a textului tradițional, susținută de circumstanțe favorabile, a făcut ca forma textului, păstrată de Pentateuhul samaritean, să nu sufere mari modificări de-a lungul istoriei sale. Scrierea Pentateuhului samaritean, în momentul adoptării sale drept Biblie a comunității samaritene, era canaaneană; cu mici modificări, ea se păstrează în textul Pentateuhului până în zilele noastre. Asemenea textului masoretic, textul samaritean s-a transmis în cadrul unei comunități cu o anumită tradiție religioasă. Atât textul masoretic, cât și cel samaritean poartă urmele diferențelor

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
4. corectări ale unor locuri paralele; 5. interpolări mai ample plecând de la locurile paralele; 6. corectări ale unor pasaje ce prezintă dificultăți obiective și în special istorice; 7. forme influențate de dialectul samaritean; 8. pasaje influențate de teologia și hermeneutica samariteană 1. Un alt indiciu al revizuirii textului samaritean îl constituie faptul că modificările intenționate erau introduse în text potrivit concepțiilor teologice; astfel, forma plurală Elohim este modificată uneori într-o formă singulară, un înger este introdus în scenă pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
se traduce Pentateuhul în varianta LXX, când textul se caracteriza printr-o oarecare fluiditate, a urmat o perioadă de uniformitate graduală, în care apare și textul masoretic. Problema relativei cronologii a genealogiilor de la Facerea 5 și 11, în varianta masoretică, samariteană și LXX, rămâne încă nerezolvată; toate trei reprezintă recenzii diferite ale originalului ebraic, neputându-se stabili cu certitudine care este greșită și care este corectă. În plus, trebuie spus că fiecare dintre aceste trei versiuni își are simpatizanții ei. Cronologia

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]