380 matches
-
istoriografiei noastre naționale, Dl Boia demistifică, unul după altul, toate miturile construite de popor și de istorici: “mitul unității daco-geților”, arătând că nu numai dacii și geții populau spațiul Daciei, ci, în egală măsură, și alte etnii: celți, sciți, bastarni, sarmați, iliri, greci etc.; “mitul națiunii medievale”, afirmând că e absurd să se vorbească despre națiuni în Evul Mediu; “mitul Mihai Viteazul”, demostrând că voievodul nu a fost un “unificator” al celor trei țări române, ci doar un “cuceritor” al Moldovei
ISTORIC SAU MIT? de FLORIN T. ROMAN în ediţia nr. 2270 din 19 martie 2017 [Corola-blog/BlogPost/373439_a_374768]
-
posibil ca respectivele limbi să le fi împrumutat, la rândul lor, din limba geto-dacilor, sau au rămas în limba lor din substratul limbii protolatine, vorbită de neamurile pelasgice care au locuit pe teritoriile lor în vechime. Adică arimii, arimaspii, sciții, sarmații, arimanii, etruscii, tirageții, masageții ș.a. care au emigrat acolo din spațiul carpato-danubian. Afirmațiile lui N. Densușianu și Emil Alexandrescu încă nu pot fi acceptate cu ușurință de specialiști din lipsa unor probe scrise convingătoare. Deși eu cosider că cele prezentate
LIMBA ROMÂNILOR-5 de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 1432 din 02 decembrie 2014 [Corola-blog/BlogPost/371887_a_373216]
-
nici chiar în Dobrogea aritmetica lui Cihac nu se potrivește”... Normal, după dispariția stăpânirii otomane, românii au înlăturat din vorbirea lor majoritatea cuvintelor turcești, revenind la limbajul lor natural, cel vorbit de poetul Ovidiu la Tomis cu geții, sciții și sarmații. Și mă întreb:oare nu s-a întâmplat la fel și după retragerea stăpânirii romane din Dacia? Ce s-a întâmplat cu acea cincime de cuvinte turcești? Nu au dispărut din limbă. S-au transformat în arhaisme sau au devenit
LIMBA ROMÂNILOR-5 de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 1432 din 02 decembrie 2014 [Corola-blog/BlogPost/371887_a_373216]
-
armatei romane în luptele cu avarii (sec. V d.Hr.) ne vorbește în ‚,CRONOGRAFIA’’ , THEOPHANES CONFESSOR. Cronicarul armean, MOISE CORNIAȚI, în ‚,Cartea despre și de fabule, care e Cartea Vulpii”; menționează în secolul al IX-lea existența țării BALAK. „Țara sarmaților, din care o parte este la răsărit de ZAGHURA, care este țara bulgarilor și a germanilor, se întinde înspre Oceanul nordic până la țara necunoscută, căreia îi zic BALAK și până la muntele RIVBIA, de unde iese râul DONAVIS”. AUREL DECEI în „Românii
ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL ANTIRACHETĂ AMERICN ŞI KATUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN de MARIN VOICAN GHIOROIU în ediţia nr. 516 din 30 mai 2012 [Corola-blog/BlogPost/371142_a_372471]
-
armatei romane în luptele cu avarii (sec. V d.Hr.) ne vorbește în ‚,CRONOGRAFIA'' , THEOPHANES CONFESSOR. Cronicarul armean, MOISE CORNIAȚI, în ‚,Cartea despre și de fabule, care e Cartea Vulpii”; menționează în secolul al IX-lea existența țării BALAK. „Țara sarmaților, din care o parte este la răsărit de ZAGHURA, care este țara bulgarilor și a germanilor, se întinde înspre Oceanul nordic până la țara necunoscută, căreia îi zic BALAK și până la muntele RIVBIA, de unde iese râul DONAVIS”. AUREL DECEI în „Românii
ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL AMERICAN ANTIRACHETĂ ŞI KATUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN de MARIN VOICAN GHIOROIU în ediţia nr. 516 din 30 mai 2012 [Corola-blog/BlogPost/371147_a_372476]
-
armatei romane în luptele cu avarii (sec. V d.Hr.) ne vorbește în ‚,CRONOGRAFIA'' , THEOPHANES CONFESSOR. Cronicarul armean, MOISE CORNIAȚI, în ‚,Cartea despre și de fabule, care e Cartea Vulpii”; menționează în secolul al IX-lea existența țării BALAK. „Țara sarmaților, din care o parte este la răsărit de ZAGHURA, care este țara bulgarilor și a germanilor, se întinde înspre Oceanul nordic până la țara necunoscută, căreia îi zic BALAK și până la muntele RIVBIA, de unde iese râul DONAVIS”. AUREL DECEI în „Românii
ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL ANTIRACHETĂ AMERICN ŞI KATUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN de MARIN VOICAN GHIOROIU în ediţia nr. 516 din 30 mai 2012 [Corola-blog/BlogPost/371144_a_372473]
-
românesc „țară” pune la îndoială ipoteza că „țar” provine de la „Caesar”. Aparent, ar fi greu de presupus că aceste cuvinte foarte vechi, moștenite dintr-o limbă anterioară limbilor slave, provin dintr-o limbă pe care o vorbeau geții, masageții, tirageții, sarmații...Însă, limba română, mai tradițională, a moștenit multe cuvinte vechi”. Desigur, este doar o ipoteză care ar trebui susținută de argumente temeinice. În lipsa acestora, îmi permit un exercițiu de imaginație cu unele împrumuturi de cuvinte, de la o limbă la alta
LIMBA ROMÂNILOR-4 de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 1420 din 20 noiembrie 2014 [Corola-blog/BlogPost/376809_a_378138]
-
în mod oficial. Dar care este legenda originii Moldovei și Țării Românești? Pentru Moldova, cronicarul Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, propune o povestire frumoasă, structurată, care se înscrie în linia cronicii anterioare a lui Miron Costin. Cantemir povestește că invaziile sarmaților, ale hunilor și ale goților au distrus Moldova și coloniile romane. Locuitorii, fugind de furia barbarilor, s-au adăpostit în munții Maramureșului, reușind astfel să supraviețuiască. Atunci cînd s-au simțit sufocați de creșterea populației, conducătorul lor, Dragoș fiul lui
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
a Imperiului) în sudul Dunării, iar Constantin va continua această orientare. În 294, Dioclețian vine pe Dunăre până la Durostorum, iar în 303, se află din nou aici. Galeriu (305-311), succesorul său în Răsărit, luptă la Dunăre cu germanii, carpii și sarmații, iar un panegiric din vremea lui Constantin Chlor, stăpân al Apusului, vorbește despre restabilirea dominației romane în Dacia (Dacia restituta). De-a lungul Dunării moesice, la localitățile vechi se adaugă altele noi.6 Însă pentru noi prezintă un interes aparte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dominației romane în Dacia (Dacia restituta). De-a lungul Dunării moesice, la localitățile vechi se adaugă altele noi.6 Însă pentru noi prezintă un interes aparte vechiul substrat al populației: astfel, carpii nu pot fi decât provinciali amestecați cu barbari (sarmați, mai concret). O altă categorie de provinciali rămași în Dacia, deținători de terenuri, se cer trecuți peste Dunăre, în sud, să încheie o înțelegere cu împărații pentru acordarea de noi pământuri. Situația la Dunăre, la începutul secolului al IV-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunăre, în sud, să încheie o înțelegere cu împărații pentru acordarea de noi pământuri. Situația la Dunăre, la începutul secolului al IV-lea, era aceasta: germanii aparținând diferitelor triburi se luptau între ei, anihilându-se unii pe alții, carpii și sarmații, supuși unor lovituri grele din partea romanilor, erau ca și distruși. În felul acesta, se lărgește și se asigură locul (spațiul) pentru populația romanică autohtonă. La începutul secolului al IV-lea, sub împăratul Constantin, se săvârșește "o mare și grea operă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se practică atât incinerația cât și înhumarea morților; în mediul rural, până în secolul al V-lea, predomină incinerația (vechiul ritual zalmoxian), însă după aceea se generalizează inhumația, în urma răspândirii creștinismului. Riturile funerare daco-romane diferă de cele ale migratorilor (noilor veniți) sarmați, goți, gepizi. Persistența în Dacia, după 275, a principalelor tipuri de morminte din epoca romană, demonstrează continuitatea de viață și tradiții a populației daco-romane, latinofonă și creștină. Dacii liberi și Dacia romană Pe teritoriul fostei provincii, îndată după retragerea administrației
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la gura Argeșului, și refacerea castrului lui Traian de la Drobeta. Pe Dunăre naviga flota militară, cu sediul principal la Ratiaria și Egeta, și mici baze pe Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma înfrângerii de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la Ratiaria și Egeta, și mici baze pe Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma înfrângerii de la Adrianopol și a invaziei hunilor, după 375, a pierdut sudul Daciei. Din acest moment (378) și până la Justinian
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sa, cuprindea regiuni cu statut politic diferit: teritoriul abandonat, Transilvania, Oltenia și Banat, era dezorganizat, dar era în continuare legat de Imperiu. Teritoriile aparținând dacilor liberi aveau alt statut: zone din Câmpia munteană și din sudul Basarabiei erau controlate de sarmați, dar zonele de podiș erau sub stăpânirea dacilor liberi, ca și Câmpia moldavă. Noua forță politică ce domina nordul Dunării de Jos, după 275, era populația gotă. Ca urmare a unui proces de aculturație de proporții s-a constituit un
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de Scythia sau Scythia Minor, cu capitala la Tomis. Provincie de graniță a Imperiului, ca și Dacia până la 275, Dobrogea Scythia era confruntată, la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, cu atacurile bastarnilor, carpilor și sarmaților. Împăratul Galerius a luptat de mai multe ori cu carpii la Dunărea de Jos, luându-și numele de Carpicus Maximus. Limesul danubian a fost întărit prin cetăți și forturi, precum cel de la Durostorum, din Moesia Secunda. Și la Tomis a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
atacat în sudul Dunării, în Tracia și Sciția Mică (Dobrogea), în anii 315-316, 318-319. În anii 331-332, goții și taifalii au străbătut Sciția Mică și amenințau Tracia. Constantin a colonizat la Dunărea de Jos, în Tracia, Sciția și Macedonia pe sarmați. Împăratul Constantius (337-361) continuă politica tatălui său și consolidează bazele militare romane din Sciția Mică, unde sunt aduse noi unități militare la Noviodunum și se construiesc fortificații în zonă. După moartea lui Constantin, în ciuda succesului conciliului de la Niceea (325), arianismul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian și Origen amintesc că religia creștină s-a întins și la sarmați, daci, germani, sciți, fără a avea cunoștința locurilor de-aici și nici știri despre vreo biserică organizată. Însă satele românești, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
limesului Transalutanus și Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia și din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăți multietnice, datorată conviețuirii geților (autohtonilor), cei mai numeroși, cu semințiile germanice (vizigoți, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmați, roxolani, alani), daco-romani și alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de MureșCerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistența unor credințe, practici și rituri de tradiții diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au subliniat motivația politică a convertirii și prioritatea puterii laice în fața celei ecleziastice în misiunile creștine printre barbari. În nordul Dunării, acțiunea de convertire la creștinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goți și pe sarmați, cu "ajutorul trofeului creștinismului ", în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinței pentru creștinii din nordul Dunării. Acțiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creștinătate a populațiilor "extra fines" a fost elementul cel mai eficace
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creștine, iar populația autohtonă și-a conservat propria civilizație până în pragul secolului al V-lea, la fel și tradițiile spirituale. Sarmații (iazigii) au morminte de înhumație, iar germanii (vizigoții, gepizii) practicau același rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest și nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creștinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viața religioasă din spațiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulți germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creștinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani și germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmați, vizigoți). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare și interferența cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creștinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată și contribuția credințelor vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
restaurat puterea la Dunăre, au fost refăcute castrele pe ambele maluri, prin contribuția populației romanizate din zonă. 2 După această introducere asupra naturii raporturilor dintre autohtoni și alogeni, să urmărim în continuare, în mod sistematic, evoluția acestor raporturi. După 275, sarmații (iazigii) erau prezenți doar în Banat. Ammianus Marcellinus, prin informațiile pe care le furnizează despre sarmați, despre conflictele dintre ei, atestă existența, în secolul al IV-lea, a populației sarmato-iazige și în Banat, alături de autohtoni, conform datelor arheologiei și numismaticii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
zonă. 2 După această introducere asupra naturii raporturilor dintre autohtoni și alogeni, să urmărim în continuare, în mod sistematic, evoluția acestor raporturi. După 275, sarmații (iazigii) erau prezenți doar în Banat. Ammianus Marcellinus, prin informațiile pe care le furnizează despre sarmați, despre conflictele dintre ei, atestă existența, în secolul al IV-lea, a populației sarmato-iazige și în Banat, alături de autohtoni, conform datelor arheologiei și numismaticii. Sarmații (iazigii) s-au stabilit încă la începutul secolului I d. H., înainte de cucerirea Daciei, în câmpia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
iazigii) erau prezenți doar în Banat. Ammianus Marcellinus, prin informațiile pe care le furnizează despre sarmați, despre conflictele dintre ei, atestă existența, în secolul al IV-lea, a populației sarmato-iazige și în Banat, alături de autohtoni, conform datelor arheologiei și numismaticii. Sarmații (iazigii) s-au stabilit încă la începutul secolului I d. H., înainte de cucerirea Daciei, în câmpia Tisei, de unde apoi s-au extins treptat spre est, în teritoriile dacilor liberi. După ce autoritățile civile și militare romane au părăsit orașele Daciei, iazigii au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]