38 matches
-
combinație a formei clasice cu melodia romantică conduc uneori la un discurs dizolvat: Simfonia Do major a fost descrisă de Robert Schumann ca „alergând către dimensiuni cerești”. Inovațiile sale armonice includ părțile în care, prima secțiune se încheie pe tonalitatea subdominantei în loc de cea a dominantei (ultima parte a cvintetului "Trout"). Compoziția lui Schubert era la acest moment un predecesor, un înaintaș al tehnicii comune romantice a relaxării, în loc să creeze tensiune în mijlocul unei părți, amânând rezolvarea până la final. Schubert s-a remarcat
Franz Schubert () [Corola-website/Science/307549_a_308878]
-
expresive și tehnice ale temei alese. Astfel se pot determina de la început, anumite coordonate ale formei și scriiturii polifone. O temă de fugă apare în două ipostaze: de subiect (este expusă pe tonica) și de raspuns (este prezentată la dominantă, subdominanta sau mai rar pe alta treaptă). O temă de fugă începe cu treaptă I, mai rar cu alte trepte. Sfârșitul poate coincide cu începutul sau nu. Răspunsul este tema de fugă expusă de regulă pe dominantă sau subdominanta. De obicei
Fugă (muzică) () [Corola-website/Science/304696_a_306025]
-
la dominantă, subdominanta sau mai rar pe alta treaptă). O temă de fugă începe cu treaptă I, mai rar cu alte trepte. Sfârșitul poate coincide cu începutul sau nu. Răspunsul este tema de fugă expusă de regulă pe dominantă sau subdominanta. De obicei, răspunsul, în cadrul expoziției, utilizează dominantă pentru a se respectă atât unitatea tonala a expunerilor cât și legile fiziologice în relațiile dintre voci: altist-sopran, bas-tenor, tenor-altist. Relația intervalică dublă între tonica și dominantă, existența unor subiecte de fugă cu
Fugă (muzică) () [Corola-website/Science/304696_a_306025]
-
divertisment, ultima fază a divertismentului trebuie să pregătească fie "coda", fie o "cadența perfectă" în tonalitatea de bază care să încheie. Repriză reprezintă de cele mai multe ori, o culminație expresiva și dinamica a fugii. Aceasta poate începe cu un răspuns la subdominanta, după care urmeaza subiectul expus pe tonica. Aceast inflexiune spre subdominanta din încheierea fugii, este proprie și altor forme ale Barocului, de exemplu invențiunea, si s-a menținut în sonata clasică pentru a marca încheierea sau coda. Această secțiune reprezintă
Fugă (muzică) () [Corola-website/Science/304696_a_306025]
-
o "cadența perfectă" în tonalitatea de bază care să încheie. Repriză reprezintă de cele mai multe ori, o culminație expresiva și dinamica a fugii. Aceasta poate începe cu un răspuns la subdominanta, după care urmeaza subiectul expus pe tonica. Aceast inflexiune spre subdominanta din încheierea fugii, este proprie și altor forme ale Barocului, de exemplu invențiunea, si s-a menținut în sonata clasică pentru a marca încheierea sau coda. Această secțiune reprezintă uneori o culminație a desfășurării muzicale. Din această cauză, tema este
Fugă (muzică) () [Corola-website/Science/304696_a_306025]
-
12 măsuri (engl. "12 bar blues") aranjate într-o formă de tip bar (A-A-B, fiecare secțiune constă din patru măsuri), în metru de patru pătrimi. Acordurile folosite de tiparul cel mai primitiv de blues sunt cele diatonice principale: de tonică, subdominantă și dominantă (în secțiunea „B” se produce relația plagală dominantă-subdominantă, interzisă în sistemul tonal). Melodica folosește modul de blues, o scară muzicală simetrică derivată dintr-o pentatonie anhemitonică folosită de afro-americani în muzica lor tradițională. În cadrul ei apar celebrele "blue
Blues () [Corola-website/Science/303809_a_305138]
-
cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este "minoră", mișcarea lentă este adesea "majoră", în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o tonalitate "majoră", părțile centrale preiau tonalitatea "dominantă" sau "subdominantă". În special din Romantism se constată tot mai multe excepții de la această schemă; totuși, ea rămâne în linii mari un termen de referință până la jumătatea secolului al XX-lea, așa cum o demonstrează simfoniile scrise de Gustav Mahler, Serghei Prokofiev sau
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
Muzica atonală este acea muzică care rezultă din renunțarea la funcțiunile și legile tonale tradiționale care caracterizau muzica europeană occidentală încă din secolul al XVII-lea: tonalitatea de bază, funcțiunile armonice (tonică, dominantă, subdominantă), noțiunea de consonanță, cadență etc.) Ea utilizează ca element de compoziție totalitatea resurselor gamei cromatice ("cromatism total"), în care cele douăsprezece semitonuri ale unei octave sunt considerate echivalente. a (sau atonalismul) este un termen care descrie în același timp tehnica
Atonalitate () [Corola-website/Science/320722_a_322051]
-
nenumărate în care o temă muzicală poate fi interpretată și simțită. Partea a fost compusă la Bonn între 1787 și 1789 iar o interpretare tipică durează între 13 și 14 minute. A doua parte este în Mi bemol major, gama subdominantă. La fel ca majoritatea părților lente, este în formă tripartită (ABA) unde secțiunea introductivă prezintă temele iar secțiunea mediană le dezvoltă. Această parte a fost compusă tot la Bonn între 1787 și 1789. O interpretare tipică durează între opt și
Concertul pentru pian nr. 2 (Beethoven) () [Corola-website/Science/329847_a_331176]
-
După cum poate fi observat, lucrarea a fost interpretată integral doar în Biserica Sfântul Nicolae: Bach exprimă unitatea întregii lucrări prin însăși muzica, parțial prin folosirea tonalităților. Părțile I și III sunt scrise în Re major, partea a doua în gama subdominantă Sol major. Părțile I și III sunt orchestrate similar pentru trompete exuberante, în vreme ce partea a doua pastorală este, prin contrast, orchestrată pentru instrumente de suflat din lemn și nu include un cor de deschidere. Partea a patra este compusă în
Oratoriul de Crăciun (Bach) () [Corola-website/Science/330209_a_331538]
-
gama tonică (Re minor) urmează de o reluare a temei în gama majoră relativă (Fa major). A doua secțiune se modulează în gama dominantă (La minor) și apoi în relativa majoră (Do major). A treia secțiune se modulează în gama subdominantă (Sol minor) și în relativa majoră (Si bemol major). În fine, a patra secțiune oferă recapitularea temei în gama tonică. Acest concert este cel mai popular din set începând cu secolul al XIX-lea. Felix Mendelssohn l-a interpretat iar
Concertele pentru clavecin (Bach) () [Corola-website/Science/331461_a_332790]
-
c' { </score> A doua parte în Si major, în contrast standard cu prima parte, este calmă și reflexivă. Tranziția spre partea a treia se realizează fără întrerupere când fagotul solo coboară cu un semiton de la Si la Si bemol, nota subdominantă a tonalității tonice de Mi bemol. \relative c" { </score> Ultima parte a concertului este un rondo în șapte părți (ABACABA), finalul tipic pentru un concert. Pianul deschide partea cu tema principală, urmat apoi de orchestra întreagă. Secțiunea B a rondoului
Concertul pentru pian nr. 5 (Beethoven) () [Corola-website/Science/334318_a_335647]
-
vedere tonal, jumătatea instrumentală a părții este organizată în Fa minor. După introducere, care recapitulează două tonalități din părțile precedente, primul grup de teme este prezentat integral în Fa minor iar al doilea grup de teme este prezentat în tonalitatea subdominantă, Si bemol minor. Reluarea primului grup de teme are loc în tonalitatea dominantă de Do major. Dezvoltarea explorează o serie de tonalități, inclusiv La bemol major și Fa major. Spre deosebire de prima parte, a doua temă este recapitulată în gama tonică
Simfonia nr. 2 (Mahler) () [Corola-website/Science/332898_a_334227]