59 matches
-
ca lebede tăcute”, „Singurătatea e-o grădină în care zboară reverii”, iar muzicii i se recunoaște o putere divină: când sună o vioară, „plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate”, „gândul străbate lumini și zări neștiute vreodată”, pe când volutele tânguioase ale unui clarinet par niște „păsări albe”, „rătăcitoare, triste”, care lasă în urmă o grea mâhnire. Poetul compune chiar un ciclu de Sonate, cu scene misterioase, în penumbră, vizionate ca într-o lentoare onirică, un fel de imagini fulgurante dintr-
SPERANTIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289824_a_291153]
-
pentru suflet (1996). Proza, îndeosebi romanul Îmblânzirea curcubeului (1981), conține pagini memorabile despre viața tragică a părinților săi, a consătenilor pierduți în „Siberii de gheață”. O lucrare valoroasă sub aspect istorico-literar este evocarea documentară Za gorizontom (1986), ca și romanul Tânguiosul glas de clopot... (1989), care reconstituie perioada cernăuțeană a lui Mihai Eminescu. „Cultivând cu ușurință toate genurile posibile de artă”, acest „peregrin romantic incurabil” (Mihai Cimpoi) semnează și o carte de interviuri, Dialoguri de sânge (1995), piesele Îndurarea norocului și
PREPELIŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289010_a_290339]
-
amplă antologie (în șase limbi) intitulată 500 poeți români de pe glob. SCRIERI: Mama noastră - pasăre albastră, Chișinău, 1980; Îmblânzirea curcubeului, Chișinău, 1981; ed. I-II, București, 1997; Constelația tinerelor talente, Chișinău, 1982; Constantin Constantinov, Chișinău, 1982; Za gorizontom, Moscova, 1986; Tânguiosul glas de clopot..., I, Chișinău, 1989; Peste Carpați, peste cutremure..., Chișinău, 1989; 101 poeme haiku - 101 poèmes haiku - 101 Haiku Poems, ed. trilingvă, tr. Constantin Frosin, Virginia Cazacu, București, 1994; Dialoguri de sânge, București, 1995; Necropole pentru suflet, București, 1996
PREPELIŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289010_a_290339]
-
în falnica-i sburare O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare Ce-i simț național! Urmeze încă-n cale-ți și lacrima duioasă, Ce junii toți o varsă pe trist mormântul tău, Urmeze-ți ea prin sboru-ți în cânturi tânguioase, în cânturi răsunînde, suspine-armonioase, Colo, în Eliseu!... {EminescuOpI 2} DE-AȘ AVEA... De-aș avea și eu o floare Mândră, dulce, răpitoare Ca și florile din Maiu, Fiice dulce a unui plaiu, Plaiu râzând cu iarbă, verde, Ce se leagănă
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
Bate-un cântec mort și viu, Ca furtuna descrescândă Care muge a pustiu. {EminescuOpI 19} Ești tu nota rătăcită Din cântarea sferelor, Ce eternă, nefinită, Îngerii o cîntă-n cor? Ești ființa-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin? Ah, ca visul ce se-mbină Palid, lin, încetișor, Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor Dispărând divinizată, Răpiși sufletu-mi în dor. {EminescuOpI 20} AMORUL UNEI MARMURE
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
oglindă, Să te vezi pe tine însăți Visătoare, surâzândă. I Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic Ș-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot - De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot; Pe de-asupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie, Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Așezând genunchiu și mână când pe-un colț când pe alt colț Au ajuns să rupă gratii ruginite
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
stele, Farmec dând cărării strâmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba de te-oiu cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag Ii răspunde codrul verde Fermecat și dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. {EminescuOpI 210} Te desfaci c-o dulce silă, Mai
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
-mi spunânduți spunându-i spunându-ne spunându-vă spunându-le 4. Scrieți sinonomele termenilor: surâs, datină, ceață, plăsmuire. Vremea si ...vremurile „O puternică suflare de vânt trecătoare și iute, ca un glas de pieire strecurându-se printre frunzișuri, se stinse, tânguios și jalnic, în nesfârșitul umbros al depărtărilor. Vijelia își trimise înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripați. Și de peste firea întreagă, într-o clipă se ridică pe mii de note discordante și totuși armonice, simfonia înfricoșată a frământării
Călătorii literare: antologie de texte literare şi nonliterare utilizate în formarea competenţelor de comunicare: clasele a III-a şi a IV-a by Felicia Bugalete, Dorina Lungu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/400_a_1023]
-
N‑o să‑l întrebe pe fiul ei dacă prietena lui îi are inițialele tatuate pe... (Nu sunt în stare să zic „pubis“). Ce naiba! Sau mă‑nșel? Mă opresc și urmează o tăcere încordată, în care nu se aude decât sunetul tânguios al unui nai. Apoi, brusc, cosmeticiana începe să râdă. Mă uit în ochii ei și mă trezesc râzând și eu, la rândul meu, deși ușor isteric. Aveți dreptate, zice cosmeticiana, așezându‑se și ștergându‑se la ochi. Aveți dreptate. N
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
Și de lacrimi i se împle Ochii dulci de mângâiere. Ea suspină fără vrere Neștiind încă ce-i cere Inima cu-a ei durere, Iar gândirea ei cea dulce N-o mai lasă să se culce. Peste vârfuri trece lună, Tânguios un corn răsună, Petrecând cu-atîta drag Toată rariștea de fag. Mai începe, mai se pierde, De-i răspunde codrul verde Fermecat și îndrăgit De - acel sunet rătăcit. Iară inima îi zice: Ce stai, draga mea, aice, Scoală-te, supune-te
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
s-au pus în mișcare spre piața Beilicului, trecând în procesie prin stradele de căpetenie ale orașului. Ajunsă în piață, în mijlocul căreia se înălța în cunună de laur bustul de marmură al martirului, clericii începură cu citirea acelor molcome și tânguioase versete bisericești, scrise în dulcea limbă a trecutului, pline de sfințenie și pace sufletească, prin care se cere de la stăpânul lumii repaosul de veci, vecinica amintire și orânduirea sufletului martir în corturile drepților. După săvârșirea serviciului divin, primarul orașului nostru
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
altă Europă", una care se revendica de la ideologia libertară și democratică a Occidentului, în timp ce rușii, cu potențialul lor enorm, își impuneau deschis alteritatea, manifestând din capul locului o independență de spirit care îi plasează dincolo de eternul lamento polonez și de tânguioasa melopee românească. Unii abordează revoluția à la française, ceilalți într-un fel propriu, întemeiat pe solidarități ce nu implică atârnare. Rușii, în această viziune, înfruntă lumea apuseană și resping modelul francez (Herzen, Bakunin etc.), în timp ce reprezentanții popoarelor mai mici, românii
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
ceea ce constituie unul dintre aspectele justiției imanente. Căci elanul nu s-ar putea redresa în urma catastrofelor, dacă nu și-ar fi exercitat anterior cu ocazia micilor inconveniente ale vieții de zi cu zi forța de acceptare, contrariul perfect al resemnării tînguioase. În această privința, privilegiile prea mari pot deveni la fel de nocive ca și frustrările prea mari. Elanurile sînt de obicei blocate de arivismul banal, adormite de triumful asupra reușitei exterioare sau crispate dușmănos de înfrîngerile pe plan social, exaltate sau inhibate
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
intenții armonizante (care nu este altceva decît dorința esențială) care acoperă cele mai mici detalii ale vieții cotidiene și mai ales cortegiul resentimemelor dizarmoni-zante. Grație eliminării succesive a egoismului pervers de către resentimente și ambivalenței lor restrictive (vanitatea culpabilă și acuzația tînguioasă) a fost restabilită căldura sufletească, unirea armonioasă a dragostei ego-ului și a alter-ego-ului, dragostea obiectivă diametral opusă sentimentalismului altruist (contrapolul pervers al egocentrismului vanitos). Obiectivarea dragostei implică dragostea față de adevărul în privința sinelui și a celuilalt: luciditatea și spiritul valorificator. Cel
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
pun pe mâni, Se rumpe suflet, nu se rupe sân, Scăpare caut în zădar de chin... Să stângi un dor ce-n sînu-mi arde - vin! Când te doresc eu cânt încet-încet; 10Plec capul la pământ încet-încet Și glasul meu răsună tânguios Ca tristul glas de vânt încet-încet. Și orice vis, orice dorinț-a mea Eu singur le-am înfrînt încet-încet. 15Săgeata doar a crudului amor În suflet mi-o împlînt încet-încet Și simt veninul pătrunzând adânc... Cu sîngele-l frământ încet-încet Și nu
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
înnalte Chipuri de sfinți p-iconostas. Sub bolta mare doar străluce Un singur sâmbure de foc; În dreptul lui s-arat-o cruce Și-ntunecime-n orice loc. Acum de sus din chor apasă Un cântec trist pe murii reci Ca o cerșire tânguioasă Pentru repaosul de veci. {EminescuOpIV 295} Prin tristul sgomot se arată, Încet, sub văl, un chip ca-n somn, Cu o făclie-n mîna-i slabă - În albă mantie de Domn. Și ochii mei în cap înghiață Și spaima-mi sacă
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada. O muzică adâncă și plină de blândețe 10Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: "Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț, "Înveninînd pre însuși isvorul de viețe. "Nimica înnainte-ți e omul ca un fulg, "Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase "A noastre rugi, Părinte
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
doară îl simte în tăcere, Căci nu-țelege blândul cuvânt de mângâiere Din paginele unse a sfintelor scripturi. {EminescuOpIV 363} Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț Sub chipuri mohorâte cu-adînci și slabe fețe? Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândețe, Ce împle tânguioasă puternicile bolți? Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor! Din valul ce ne bîntue Înnalță-ne, ne mîntue! Privirea adorată Asupră-ne coboară, O maică preacurată Și pururea-fecioară, Marie! Răpită de duiosul organelor avânt, Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă, Iar ochii
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
apoi, când Bachmann - o fată, cum mi se părea mie, mai degrabă sfioasă - a început să citească, ba nu, ea își plângea de-a dreptul poeziile de o frumusețe desăvârșită - în orice caz, asta lăsa să se bănuiască tonul ei tânguios -, mi-am spus că dacă acest Kaiser care vorbește ca din carte se repede, așa cum o făcuse mai înainte, asupra cititorului necunoscut mie și asupra acestei total intimidate Bachmann, atunci iei cuvântul și ai să-i sari în ajutor poetei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
cu amândouă palmele, a făcut semn cu fruntea și cu coarnele, că el nu va primi porția, nici de-ar fi odată cu capul Însă, cum eu nu pregetam, îndemnându-l, el își luă palmele de pe gură, dând drumul la vorbe tânguioase și zicând: Că Mehmet drept credincios estem și pentru slănin atât de puțin, el nu spurcă atât de mult, încât Profet nu recunoaște la el în Rai Ci, iar a dat să se apropie necazul de echipa noastră de oropsiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
sac doldora, cu o coajă proaspătă și galbenă, ca de bostan copt și cu un miez moale și puhav la înfățișare, de bine crescută ce era Și din creștetul acestei pâini, care se legăna unduind în preajmă, ieșeau niște muzici tânguioase, iar în blândețea ei și în netezimea ei, pâinea cea măreață mă amețea, ca ochiul de șarpe, sorbindu-mă și atrăgându-mă spre ea, cu toată ființa Deci, eu, ca să nu pățesc precum am pățit cu sarmalele și colacii cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
atmosferă: Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur77. Întocmai ca în imaginea satului văzut de sus, biserica își face simțită prezența mai ales prin sunet: De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot 78. Atunci când este vorba de cimitir și biserică, totul este simbol și sugestie, ca la Mallarmé: Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,/ Și străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimți-aripei sale/ De-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
el o magie întreagă. E ca și cum, în Trecut-au anii..., un poem atât de sfâșietor de trist, poetul smulge un sunet din trecutul vieții 190. Sunetul buciumului este, ca și cel al cornului, când explicit, ca în Lasă-ți lumea... (Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Din tr-o rariște de fag191), când repetabil ca un ecou după moarte: Și cum va înceta/ Al inimii sbucium,/ Ce dulce-mi va suna/ Cântarea de bucium!192 Aceste
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
unde sonore ce fac aerul să vibreze, un soi de melancolie dureroasă pe de o parte, sentimentală pe de alta, ca atunci când ora întâlnirii cu ființa iubită se apropie. Altădată, el domină absolut atmosfera satului: De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot 196 sau urcă în impalpabile rezonanțe religioase: Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinți 197. Comuniunea dintre sufletul poetic și glasul clopotului este dată de elementul comun amândurora tânguirea, ce aparține melancoliei: Lin din codri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și-n alte scrieri, convingător citate. Cele mai multe dintre argumentele filologice la care se apelează în carte sunt de necontestat, cele de altă natură pot fi, uneori, discutabile. De pildă (p.289), referindu-se la versul "De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot", autorul crede că se află în fața unui paradox: "un glas, fie el și de clopot nu coboară în văi, ci urcă din văi." Mă tem că n-are dreptate: bisericile românilor sunt construite, de regulă, pe forme
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]