35 matches
-
modificări se impun, și simțurile năvălesc amarnic odată cu îmbrățișările jinduite dar neformulate. Astfel ajungi la forma care transformă un univers palpabil, valabil numai pentru cei ce trăiesc în alt anturaj mai înalt, mai indiferent față de ceilalți până rămâi cu sentimentul tanatic mai apropiat conceptului de stare identificat cu pierderea sublimității și îmi vâri în țeastă sentimentul că sunt mult mai puternic, când eu sunt atât de slab. Am zdrobit în dinți un cârcel dulce-acrișor de la o plantă care mă vizitează. A
Sf?r?ire by Aurel Avram Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83730_a_85055]
-
sinelui, hărțuindu-l cu imagini deformate, inexacte. Ea înseamnă timp, dar și spațiu câștigat (prin multiplicare). Este vorba de un spațiu al privirii, al alunecării printre străluciri de o clipă, printre oglinzi nesigure și mișcătoare. Spațiul aparține absențelor multiple, tăcerilor tanatice. Se câștigă nu numai în exterior, ci și înăuntru, printr-o senzație de rătăcire fără capăt, de vastitate interioară. Imaginea din oglindă, înstrăinată, sfârșește prin a trimite eul în sine: oglinda este un spațiu al interiorității. În proza lui Emil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
complicat în care aluneci. (Liniștiți și neliniștiți) Oglinda este, deci, un spațiu al pluralității, fereastra este o concentrare sublimată, un tărâm (nesperat și incredibil) al singularului. Oglinda înseamnă metaforism baroc, pierdere în imagini, disoluție ireversibilă. Spațiul exteriorității este spațiul pustiului tanatic. Fereastra, dimpotrivă, este un drum în afară, simbol al căutării de sine care nu abdică și nu abjură, al aspirației spre superioritate. Este un drum pe care poetul îl parcurge râzând, dar râsul "insurgență și act de sabotaj" îi îngheață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c. Condiția sine qua non a realizării înveșnicirii vieții omului este să se reușească totodată atingerea unui alt absolut cel axiologic, cel etic. Empedocle afirma că întregul cosmos evoluează sub semnul ciclicității iubire-ură, armonie-dizarmonie, creație-distrugere; iar Heraclit era mai pesimist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
seamă de titluri: O moarte care nu dovedește nimic, Conversații cu o moartă, Obsesia unei moarte, Bunica se pregătește să moară. Viața și moartea în opera d-nei H. Papadat-Bengescu. În romanele O moarte care nu dovedește nimic și Ioana, obsesia tanatică e un laitmotiv la modul explicit. "Întotdeauna - menționează naratorul - i-am vorbit Ioanei despre moarte", " Ideea morții a devenit la mine un tic". Pentru Sandu întreaga viziune a existenței e, în termeni heideggerieni, un "Sein zum Tode". Sadic, masochist ori
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
pe care eul liric le etalează rămân captive în crusta conceptelor. Desprinderea se realizează odată cu Blindajul final (1981), unde poeta abolește cenzura estetizantă și eliberează viziunile dictate sub imperiul traumei. Pe aceeași linie neoexpresionistă, de confesiune deturnată în pansexualism și tanatic, se desfășoară și lirismul din Var (1989), Parcul (1991) și Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1996), pentru ca Fugi postmoderne (2000) și Îmi mănânc versurile (2003) să releve o atracție către postmodernismul în variantă biografistă. Îndeosebi prin aceste ultime cărți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
eliberării”) în zăpadă a unui bătrân, în Dumnezeu și zăpezile care au nins în iarna aceea. Mozaicul de imagini cuprinde mai mult stări decât întâmplări, dar nucleele epice topite în magma discursului impun unul din cele două motive obsedante: motivul tanatic - fie ca agonie (Cei șapte care trebuiau să moară, Dumnezeu și zăpezile care au nins în iarna aceea), fie, mai ales, ca mort înviat, de vreme ce rămâne să locuiască împreună cu cei vii (Dies irae, Timpul cerbilor). Al doilea motiv obsedant este
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289512_a_290841]
-
arhetipuri și metafore fundamentale”, în al doilea - „fascinația tiparelor originare”. De fiecare dată se identifică un strat arhetipal și mitologic, dedus, în cazul lui Eminescu, spre exemplu, din câteva metafore esențiale: haosul, acvaticul, astralul, bolta, pădurea, muntele, geniul, privirea, erosul, tanaticul. Este reconstituit, de asemenea, „arhetipul poetului”, pentru a se intui căile prin care, la autorul Luceafărului, se conjugă „omul interior” cu „omul cosmic”. Concepută după o schemă riguros tradițională și academică, Literatura română între 1900-1918 (1970) realizează o panoramă a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286265_a_287594]
-
Todestriebe freudiene, fie prin selectarea din cuplul de forțe jungian anima/animus a unei anime benevolente, creatoare. Oricum, este evident că, spre deosebire de himerele și sfincșii decadenți, a dispărut la Paciurea elementul care le edifica, tensiunea dintre principiul plăcerii și pulsiunile tanatice, care configurau un erotism contrariant, deviant, morbid. Formalismului decorativist, sau ceea ce John Reed definește ca Stil decadent, Paciurea îi opune un formalism ontologic. Sorin Alexandrescu focalizează ceea ce el numește emergența formei, efortul generic, ineluctabil al materiei de a prinde formă
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
fatală ca înger al morții este poate cea mai nimerită întruchipare a relației dintre Eros și Thanatos, Principiul plăcerii (Lustprinzip) enunțat pentru prima oară în 1848 de către psihologul experimentalist german, Gustav Theodor Fechner este dublat la Freud de o pulsiune tanatică, distructivă și autodistructivă. Wagner le sintetizează în ceea ce el numește Liebestod, dragostea-moarte, concept transpus dramatic în opera sa Tristan și Isolda. Helen K. Gediman în Fantasies Of Love And Death In Life And Art: A Psychoanalytic Study Of The Normal
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]