45 matches
-
etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul timpului și spațiilor geografice traversate. Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
a lungul timpului și spațiilor geografice traversate. Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei. Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau ușor
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.). Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit tambur <nowiki>[</nowiki>sic!. Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit tambur <nowiki>[</nowiki>sic!. Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar și de Persia și Mesopotamia. Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului Har-Mose
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor. Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii. Ca să
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică, "unplugged"), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică variată. Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare - este vorba despre chitara fără taste (en. "fretless guitar", unde "fret" înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare - este vorba despre chitara fără taste (en. "fretless guitar", unde "fret" înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. "fretted guitar"). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau
Chitară () [Corola-website/Science/302376_a_303705]
-
toate, compoziții semnate de Liviu Tudan). Formația imprimă în același an piesa „Oglinda”, compoziția deja amintită a lui Bădulescu. Acesta cântă vocea, chitara solo, acompaniamentul la double-six; momentul condus de chitară este interpretat în manieră "slide guitar" (mâna care controlează tastiera conduce o piesă rotundă - "bottleneck" - asupra corzilor, producând glissandi), inspirat de intervenția lui Aldea la momentul versiunii din 1974. În anul următor este realizat un videoclip al piesei, în care pot fi văzuți: Bădulescu, Tudan (chitară bas), Nuțu Olteanu (chitara
Dan Bădulescu () [Corola-website/Science/312457_a_313786]
-
este alegerea unor proporții diferite la construcție (corpul este mai mare și alte dimensiuni se modifică în consecință, pentru a putea asigura un acordaj stabil, mai grav decât cel al viorii). Viola este alcătuită din corp (cutia de rezonanță), gât (tastieră) și cap (ce conține sistemul de prindere și - uneori - acordare a corzilor). Pe corp este fixat călușul, pe care se sprijină corzile și care determină înălțarea acestora față de corp. Deasupra corpului, corzile sunt prinse la un loc de cordar, în
Violă () [Corola-website/Science/309827_a_311156]
-
agăța „fixuri” (șuruburi fixe), pentru acordarea cu precizie a corzilor (în lipsa lor, se vor folosi cheile de acordaj). De vreme ce execuția se face folosind arcușul (instrumentul are o rezonanță prea slabă pentru ca ciupitul corzilor să producă o sonoritate satisfăcătoare), călușul și tastiera sunt construite în așa fel încât arcușul să aibă acces la fiecare coardă; ele vor fi dispuse la înălțimi diferite, în forma unui arc de cerc, unde corzile din mijloc sunt cele mai înalte. Arcușul se trage aproximativ tagențial la
Violă () [Corola-website/Science/309827_a_311156]
-
în registrul grav), trebuie aduse anumite adaptări partiturii. Execuția la violă permite, în linii mari, desfășurarea aceleiași palete tehnice ca în cazul viorii. Poziția este aceeași cu cea folosită pentru execuția la vioară. Mâna stângă (cu care se cântă pe tastieră) are posibilitatea să cânte cu patru degete (nu se folosește degetul mare, în care se sprijină gâtul instrumentului), cu care se pot susține pasaje pe o singură voce (cazul cel mai des întâlnit), dar se poate cânta și pe mai
Violă () [Corola-website/Science/309827_a_311156]
-
se adaugă acțiunea mâinii stângi și astfel poziția flajeoletului trebuie modificată cât să păstreze proporțiile flajeoletului natural).. Alte tehnici includ poziția arcușului pe lungimea corzii: mergând spre căluș (indicația este "sul ponticello"), sunetul devine mai sec și strident; execuția deasupra tastierei ("sul tasto") creează un sunet mai plin. Atunci când nu se folosește deloc un arcuș, corzile vor fi ciupite cu degetele; procedeul se numește "pizzicato". O variantă a tehnicii presupune întinderea corzii suficient de mult cu degetul, cât să plesnească de
Violă () [Corola-website/Science/309827_a_311156]
-
sul tasto") creează un sunet mai plin. Atunci când nu se folosește deloc un arcuș, corzile vor fi ciupite cu degetele; procedeul se numește "pizzicato". O variantă a tehnicii presupune întinderea corzii suficient de mult cu degetul, cât să plesnească de tastieră. Ea poartă numele celui care a propus-o prima oară în muzica scrisă pentru instrumente cu coarde - Béla Bartók și al său „"pizzicato" Bartók”. Prin construcție și acordaj, timbrul instrumentului va fi mai „plin” decât cel al viorii, mai bogat
Violă () [Corola-website/Science/309827_a_311156]
-
cel mai înalt flajeolet pe care-l poate pune în rezonanță corpul instrumentului, ci sunetul cel mai acut care se poate produce cu arcușul ținut ca pentru execuție normală, pe coarda acordată cel mai înalt, la capătul dinspre corp al tastierei. (În acest caz, ambitusul se poate modifica doar prin adaptarea acordajului, tehnică numită "scordatura" la instrumentele cu coarde.) În privința vocilor, se va măsura ambitusul registrului de piept (voce de piept), fără includerea registrului de cap (voce de cap, falset) sau
Ambitus () [Corola-website/Science/309848_a_311177]
-
largă răspândire. În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”. Raportat la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel mai adesea, la contrabas se cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcușul peste corzi sau le ciupește cu degetele (tehnică numită "pizzicato"). Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaște următoarele denumiri pentru contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără altă specificație, se va numi
Contrabas () [Corola-website/Science/306338_a_307667]
-
notație cu cel al violei de gamba, însă sună cu o octava mai jos. Registrul grav era reprezentat și de lira cu cea mai mare dimensiune, numită "archiviola da lira" sau "lirone". Numărul coardelor sale ajungea uneori până la 24. Pe tastiera ambelor instrumente erau montate bare metalice (, , , , - uneori se foloseau în locul barelor, ațe speciale înnodate în jurul gâtului, mobile și pretabile la acordaje variate), împărțind-o astfel în semitonuri și înlesnind formarea sunetelor. În afara instrumentelor amintite, altele asemenea cu arcuș folosite în
Contrabas () [Corola-website/Science/306338_a_307667]
-
răspândit. Forma contrabasului actual se deosebește întructva de instrumentele din familia violei da gamba. Corpul său se subțiaza în sus, curbura de la mijloc fiind mai pronunțată. Cele patru coarde se acordează în cvarte. Mai nou, pe instrumentele prevăzute cu o tastiera lată se pune și o a cincea coardă (progresele tehnice făcute în construcția instrumentelor permit acest lucru, problema tensiunii și a stabilității acordajului fiind rezolvate). Acea a cincea coardă are de obicei înălțimea la o terță mare sub coarda cea
Contrabas () [Corola-website/Science/306338_a_307667]
-
vor fi transferate și altor metri - un exemplu cunoscut este "Take Five", piesa cvartetului condus de Dave Brubeck): Jazz-ul aduce în atenție două tehnici de execuție folosite mai rar de contrabasul clasic: "pizzicato" și varianta „Bartók” (plesnirea corzii de tastiera instrumentului, cu mâna care ciupește - de aici, denumirea englezească "slap-bass"). Mai târziu se vor face experimente de jazz cu arcuș la contrabas - unul dintre promotori este Oscar Pettiford (contrabasist și violoncelist), dar încercarea nu are succes. O dată cu evoluția noilor curente
Contrabas () [Corola-website/Science/306338_a_307667]
-
pentru a marca încheierea unui pasaj în "pizzicato". Notațiile pentru "legato" sugerează folosirea unui singur „arcuș” (adică evitarea mișcării arcușului în direcții diferite) pentru mai multe înălțimi succesive. Fără a se nota în partitură, se știe că instrumentele cu o tastieră curbată nu pot ataca simultan mai mult de două corzi vecine; astfel, suprapunerile de mai mult de două înălțimi vor fi cântate arpegiat. Notațiile pentru "tremolo" sugerează mișcarea rapidă a arcușului, alternativ în cele două direcții. Ele sunt notate distinct
Arcuș () [Corola-website/Science/313462_a_314791]
-
în anul 1969 de către chitaristul Jimmy Page (în piesa „Dazed and Confused”, înregistrată cu formația Led Zeppelin); mai recent, formația islandeză de post-rock Sigur Rós a reeditat folosirea acestei tehnici. În jurul anului 1820, a existat un model de chitară cu tastiera curbă, adaptată execuției cu arcușul - ea s-a numit arpeggione și succesul ei a durat doar câțiva ani, din pricina problemelor de construcție. Recent, s-au construit replici ale instrumentului, în variantă acustică sau amplificată electric (de exemplu, GuitarViol). În muzica
Arcuș () [Corola-website/Science/313462_a_314791]