127 matches
-
consecințe, să am grijă cel puțin să apar". Simularea: acesta ar fi rolul providențial atribuit audiovizualului în noua democrație. Teatrul politic există dintotdeauna (iar la noi parlamentul este un amfiteatru). Noutatea rezidă în următorul fapt: în lipsa intrigii și a mizelor, teatralizarea acțiunii ar deveni acțiunea însăși. Trebuie oare să lăudăm mediaticul pentru că, departe de a perverti politicul, îi menține iluzia? Deschiderea spre lume Cea de-a doua antinomie ar privi spațiul: "televiziunea deschide spre lume", "televiziunea escamotează lumea". Ea va fi
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
Împlinit; doar aparent are de ales („...din două una: ori tu mă iubești și eu trăiesc [...]; ori nu, și atuncea mor”), din moment ce Zoe e sigură de sentimentele prefectului față de ea. Evident, venerabilul iese momentan din ecuație. El acționează independent. Gustul teatralizării, predispoziția spre melodramatic, șantajul sentimental sunt Însă - În creația comică a lui Caragialeși apanajul personajelor masculine; ca, ipotetic, să se sinucidă, eroii au nevoie de spectatori, de martori implicați care, impresionați, să intervină ferm. Veta e bănuită de necredință de
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
e atât drama De peste prag (tributară poeticii naturalismului), cât opera în proză a lui Lovinescu, unde eroul-intelectual va respinge decis soluția sinuciderii, de pe poziția rațională a omului stăpân pe sine, capabil să-și învingă cu demnitate pasiunea înjositoare. În plus, teatralizarea epicului (mai exact: epicizarea dramei) ilustrează cum nu se poate mai bine preferința criticului pentru analiza sufletului după metoda behavioristă, ceea ce justifică atenția insistentă arătată fizionomiei, comportamentului și întregului arsenal de reacții exterioare, traductibile în limbajul schematic al unor "teorii
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
cadrul rămâne același ("florentin"), în intenția de a sugera probabil, prin atmosfera exotică, resuscitarea gustului pentru aventuri galante și a unei predispoziții psihice neobișnuite, exotic-excentrice în raport cu biografia pur "intelectuală" (id est: ca neantul, fără evenimente) a "eroului" lovinescian. Înainte de orice, teatralizarea narațiunii se realizează, la fel, tot prin procedeul povestirii "în ramă", datorită căruia naratorul își prezervă privilegiul de martor-spectator (pretins obiectiv, fiindcă neimplicat) al unui episod dramatic trăit (și povestit) de altcineva. 3.2. "Addenda" la un repertoriu de situații
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
de spectacolul decrepitudinii, cu farmecul morbid-decadent al obsolescenței, vădind o receptivitate mai curând "antiestetică", de burghez pragmatic (nu trebuie uitat că, în textul originar, impresiile sunt ale călătorului în căutare de confort și odihnă, după o boală grea!). În concluzie, teatralizarea convențională a fragmentului memorialistic cu ajutorul personificării și al dialogului abstract dintre narator și Cetate (de care sunt legate și tradiția Carnavalului, și numele ilustrului Giaccomo Casanova, ilustrul doctor în arta iubirii) nu schimbă deloc miezul moral al reflecțiilor. Transformarea e
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
deschide o nouă etapă în literatura lovinesciană, în care se înscriu toate acele creații "cu sens complet răsturnat" "mutația" respectivă vizând abandonarea criteriului subiectiv-autobiografic, de jurnal intim (ilustrat în notele de călătorie), în favoarea obiectivării pur literare, determinate de tehnica romanțării/ teatralizării melodramatice. Altfel spus, așa cum "eul" lovinescian se manifestă, o dată cu dogmatizarea impresionismului juvenil, în maniera auster-impersonală a "măștii apolinice", drept expresie a unei psihologii invariabile, schematice, era normal ca și "materialul" (auto)biografic al literaturii criticului să fie prelucrat artistic, în
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
jurnal" la "melodramă" se observă cel mai pregnant în primul roman lovinescian, republicat aproape fără modificări imediat după război am precizat anterior, cu un titlu schimbat (Comedia dragostei), dar foarte sugestiv pentru intențiile autorului, care căuta niște modalități adecvate de teatralizare (înțelege: obiectivare) a epicului, fără a recurge totuși la practicile obișnuite ale realismului tradițional. De altminteri, grila "realistă" stricto sensu nu funcționa nici măcar în "nuvelele florentine", unde "subiectele", extrase direct din jurnal, erau puse apoi în scenă (teatralizate/ literaturizate) cu ajutorul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
mesajul transmis de filosof prin acest fapt echivalând cu o vorbă de duh, cu un aforism, atunci obținem o teorie, ajungem la un discurs coerent, rațional și demn de comentarii critice. Anecdota antică este echivalentă cu aforismul în ordinea ideilor. Teatralizarea filosofiei exprimă un mod alternativ de a practica disciplina, care se sprijină de obicei pe cursul, ezoteric sau exoteric, și pe transmiterea unei învățături plecând de la cuvinte consemnate, în genul notațiilor „să nu uit”, în suluri care traversează secolele. Se
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
așadar această anecdotă despre un Aristip care vine parfumat în agora? Mai mult decât aparenta provocare a deturnării unui artificiu feminin de către un filosof bărbat. Bineînțeles, acest comportament semnifică și desconsiderarea conveniențelor, indiferența față de judecata semenilor, recurgerea la metoda ironică, teatralizarea ludică și alte opțiuni dragi filosofilor din triunghiul subversiv, dar nu este indiferent faptul că în această istorioară e vorba de miros, de nas și de registrul asociat în mod obișnuit cu această parte a corpului: a strâmba din nas
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
lui Homer. Lansez aici ipoteza că aceste anecdote, pe care nu mai știm să le interpretăm, aveau aceleași funcții ca unele exerciții mnemotehnice contemporane. Platon a optat pentru dialog, care se lasă decodat mai ușor de către contemporani; Aristip a ales teatralizarea teoriilor sale, deși a scris și el. Fiindcă citim uneori că cutare sau cutare n-a lăsat nimic scris, când, de fapt, nu s-a găsit nimic din ce a publicat. Lupta care-l opune pe Platon adversarilor săi direcți
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
niciun cuvințel, nicio referință, niciun citat, nicio trimitere care să permită identificarea hedonistului emblematic cu cirenaicul? De ce nu Aristip în locul lui Philebos sau Protarh, așa cum a procedat în cazul lui Protagoras sau al lui Gorgias, figuri istorice confirmate înrolate în teatralizarea platoniciană? Nu vom ști niciodată de ce Democrit materialistul și Aristip hedonistul, cei doi mari dușmani teoretici ai lui Platon, nu figurează nicăieri în operă ca interlocutori credibili... Închiși în această caricatură, cei doi hedoniști de paie - Philebos și Protarh - nu
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
represiunii, din punctul de vedere al pedagogiei lor, al educării maselor prin intermediul acestor judecăți și reflectării lor în presă) [...]”. Cele două axe principale sunt bine delimitate: lichidarea dușmanilor - reali sau presupuși - și mai ales „pedagogia infernală” (A. Kriegel), printr-o teatralizare. Procesul se adresează maselor care trebuie să se mobilizeze și să solidarizeze cu puterea, nouă incarnare a paradisului, și să-i condamne pe acuzați, noi reprezentanți ai diavolului. Această formă spectaculară a terorii este un mod de socializare politică masivă
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
despre figurile de stil, Pierre Fontanier distinge o primă categorie de figuri de stil prin emfază, care grupează un număr de procedee: suspensia, perifraza, hiperbola, enumerarea, corecția. Caracterul comun al acestor procedee este emfaza, care implică în mod inevitabil o teatralizare a actului discursiv. Astăzi, emfaza este folosită adesea cu sens peiorativ. În sintaxă, emfaza desemnează tipuri de construcție prin care emițătorul selectează un termen pentru a-l evidenția. Figură de insistență, emfaza este întotdeauna însoțită de intensificarea fonetică a expresiei
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
inconștient care se revelează (cum îl identifica criticul prima oară în 1988); iar la nivelul psihologiei de grup e corul antic, martorul, comentatorul, incitatorul, consolatorul acțiunii. Introducerea sa reprezintă un moment important și o nouă vârstă în evoluția romanului românesc. Teatralizarea epicului, sporirea acuității lecturii, declanșarea jocului reprezentărilor, deschiderea posibilității unei bruște dilatări interioare sunt doar câteva dintre câștigurile neașteptate ale apariției acestui personaj care "posedă parcă un suflet primitiv, pre-lingvistic în fața căruia nu există apărare sau adăpost"46. Deopotrivă realitate
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
nenumărate ori în critica noastră, înseamnă a falsifica profund realitatea operei, înseamnă a o desființa estetic, dintr-o eroare de optică și cu argumentele unui purism inoperant, care tocmai din punct de vedere estetic reprezintă dacă o comparăm cu poetica teatralizării epicului"48. Ni s-a părut important să redăm citatul integral, întrucât îl considerăm un argument bun pentru a demonstra spiritul arhitectural și puterea de sinteză a criticului, și, în egală măsură, finețea analizelor și precizia plastică a demersului critic
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
cosmos) sunt sortite eșecului și poetul revine, de fiecare dată, în lumea reală pentru că totul este marcat de semnele dispariției. Spre deosebire de abordarea aceasta a morții sub o mască a calmului, a acceptării inevitabilului, la Dimitrie Stelaru se realizează o adevărată teatralizare a tabloului morții. Și aici însă apa, călătoria acvatică sunt simboluri ale alunecării în neant. Aparițiile feminine se încadrează în două categorii: femeia pusă sub semnul bolii, al suferinței și ivirile diafane care par să indice mai degrabă inspirația, anima
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
declarației de dragoste 3 Scenă așteptării 3 Scenă răpirii 3 Scenă căsătoriei 3 Scenă rupturii 3 2.3. Tactici de reușită ale parizienei: palimpsest-ul exprimării 3 2.3.1. Jocul de roluri versus osmoza decadenta 3 2.3.2. Teatralizarea verbalului și nonverbalului 3 2.3.3. Modă că po(i)etică a creației 3 ADNOTARE 3 ANNOTATION 220 ABSTRACT 3 Concluzii 3 Bibliografie selectivă 3 I. Opere literare 3 ÎI. Texte de epocă 3 III. Studii de critică 3
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
unor mecanisme, stratageme, strategii și tactici specifice,prin care se afirma și se impune. Afirmarea ei se face pe mai multe scene (mondene, private și intime) și pe mai multe căi, directe și indirecte. Pariziana introduce în farmecul politeții mondene teatralizarea sentimentelor și a comportamentelor. Întreaga să existența este, de fapt, teatrală. Aceste teze ar putea fi considerate drept premise pentru o analiză a Parizienei din perspectiva unei reprezentări de tip teatral. Relevante din punctul nostru de vedere, sunt felul de
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
o face să nu ia lucrurile prea în serios. Este o filosofie de viață, care ajută Pariziana să suporte mai bine diversele situații și probleme. Aparentă de superficialitate disimulează gustul pentru clandestin, care este o trăsătură esențială a personalității sale164. Teatralizării îi sunt supuse nu doar partea publică, ci și cea secretă, clandestina a existenței Parizienei, se joacă teatru nu doar în fața altora, dar și din proprie plăcere. Existența ei socială este codificata și, mai mult sau mai putin, expusă. Privilegierea
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
a impresiei spectatorului. În grija față de perfecțiune, Pariziana regizează și rolurile secundare de decorator, costumier, machior, luminist, mașinist. Aceste roluri sunt asumate cu simt artistic. Datorită simțului estetic pe care îl are, ea modelează scene originale. Că regizor, apelează la "teatralizarea" evenimentelor. Pariziana este o virtuoasa a scenelor cu tentă senzațională, purtând însemnele spectaculozității. Ea seamănă cu personajele din teatrul de avangardă al lui Antonin Artaud, care "fac" spectacolul dramatic prin modul de a valoriza tehnică teatrală și de a reprezenta
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
reprezentație 235. Greșelile femeii pariziene au avantajul de a fi sclipitoare. Chiar și pudica Hélène Grandjean, recent instalată la Paris, regizează suprinderea unui scenariu de flagrant delict pentru a o descoperi pe rivala să, doamna Deberle, cu amantul acesteia 236. Teatralizarea și politica sentimentelor sunt strategii, care se învață la Paris. Este interesant că pentru doamna Deberle, Hélène inventează un alt scenariu, întrecându-le pe Parizienele de origine 237. Dacă în Bel Ami bărbatul este inițiatorul înscenării delictului, multe personaje feminine
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
dimensiunea monotoniei cotidiene și o plasează în cea a imprevizibilului: "Décidément, elle était (...) imprévue" [Maupassant, Notre cœur, p.74]. Viața cotidiană propune, în multe dintre înfățișările ei, scheme de "punere în scenă", care includ situații, conflicte, conversații, reacții-tip etc. Teatralizarea vieții cotidiene derivă din ideea de joc, disimulata, metamorfozata în funcție de performanță socială a individului. Că într-o adevărată piesă de teatru, montată de un bun regizor, sunt de nelipsit jocul, suspansul, coregrafia, decorul, culisele, publicul, tot ce ține de artă
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
este o ruptură între lucruri și discursuri, idei, valori și semne care sunt in reprezentare. Pariziana circulă cu ușurință între diferite spații, jucând diferite roluri, modificându-și ocupațiile, manierele, temperamentul, vestimentația, adaptându-se sau devansând epoca să. 2.3.2. Teatralizarea verbalului și nonverbalului Limbajul este cartea de vizită a personajului, expresia lui etnică, socială, geografică, profesională, genurială. Ion Manoli [1979, p.69-101] subliniază că determinarea lingvisticului nu este suficientă pentru a explica modalitățile de funcționare a poeticului în cuvânt. Limbajul
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
spună "da", când să spună "nu". Limbajul Parizienei nu abundă în explicații, el ține de momentele de suspans și de tensiune ale discursului 367. Zâmbetul politicos însoțește și dezorientează. Un anumit joc în relațiile umane se manifestă și în limbaj. Teatralizarea vorbirii Parizienei se exprimă prin tonalitate, dialoguri intime, tentația declamării, cochetăria refuzului, emotivitatea (pe care n-o resimte, dar o provoacă)368. Efectul de surpriză, rapiditatea și abilitatea întrebărilor pot fi puse sub semnul unei cunoașteri intelectuale, caracterului sociabil și
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
de son expansion bavarde" [Zola, Son Excellence Eugène Rougon, p.93-94]. Momentul confesiunii, tipic feminin, lipsește din discursul Parizienei. Ea însă îl poate simula: "Des choses très simples, racontées par elle, semblaient des confidences" [Flaubert, L'Éducation sentimentale, p.382]. Teatralizarea verbalului constă, de asemenea, în folosirea figurilor retorice de ordin metalogic, specifice pentru limbajul Parizienei: hipotipaza (relaționarea abstractului cu sensibilul), prosopopeea (ceea ce este spus și ceea ce nu este spus)371, ekfraza (elementul verbal și cel vizual 372), analogia privire/înțelegere
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]