128 matches
-
o substanță, ci realmente un accident, care se adaugă substanței sufletului. Harul sfințitor se deosebește realmente de caritate, de dragostea divină. Harul sfințitor întemeiază participarea la natura dumnezeiască. Efectele formale ale harului sfințitor sunt: Urmări ale harului sfințitor sunt virtuțile teologale (credința, speranța, dragostea), dar și virtuțile morale și revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Însușirile stării de har sunt: Cel drept merită realmente, prin fapte bune, dreptul la răsplată supranaturală. Însă, în fața lui Dumnezeu, nu există, în sens strict "juridic", un merit
Har () [Corola-website/Science/306451_a_307780]
-
augmentare a statutului uman. La rândul lor, aceste demersuri post-seculare sunt condiționate istoric. Ele reflectă prefigurativ (ca puncte de cristalizare) actuala stare de spirit a omului occidental. Biserica a fost mereu pe măsura credincioșilor ei. Receptarea ușor reducționistă a discursului teologal ca îndemn spre bune practici sociale indică orientarea actualei lor apetențe religioase. Ce pot să însemne toate acestea Rorty, Vattimo, Girard, Wilson, Hick socotesc caritatea, smerenia, responsabilitatea și activismul drept prelungiri contemporane ale religiozității. Acestea se află totodată în miezul
[Corola-publishinghouse/Science/84961_a_85746]
-
constă în puterea irezistibilă a carității, care la el e în directă proporție cu una dintre cele mai penetrante lucidități de care a dat vreodată dovadă mintea unui scriitor. E de remarcat, de altfel, că din cele trei virtuți zise „teologale”, la Dostoievski numai caritatea e intens și esențial prezentă; celelalte două, credința și nădejdea, sunt lăsate în suspensie. S-ar putea eventual înțelege că pentru el caritatea ar fi suficientă: creștinismul lui are în definitiv un caracter cât se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
fac parte din categoria neantului modern (sau modernist), deci a unui vid de esență care ne sperie În momentul În care este adus În discuție, generând reacții ilogice, iraționale și percepții scandaloase. Aș muta puțin discuția dintre teologie și neantul teologal spre psihologie. Impresia mea este că Horea scrie acest text aflându-se mental În poziția teoreticianului, a celui care lucrează cu concepte. Or, vrând-nevrând, aceste concepte sunt resimțite ca fiind vide de esență psihologică, sunt percepute ca niște construcții, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de fildeș, de a-i săpa temeliile, pentru a găsi la bază filoanele de vitalitate pură capabile să Întemeieze, iată, nu prin rațiune, nu prin idee, nu prin concept, ci prin iubire, prin speranță, prin credință. Desigur, și aceste categorii teologale sunt trădate: ele nu sunt folosite În sensul În care le cunoaștem noi, nu mai sunt categoriile Bisericii, ci au devenit bunul personal al utilizatorului lor. Sunt niște categorii prin care Horea reușește (sau măcar speră, Încearcă) să atingă o
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
practici milostenia sau iubirea de aproapele tău pentru a-ți asigura mântuirea - pentru că ești deja mântuit. în logica grației și a răscumpărării păcatelor asigurate pentru totdeauna, informați fiind prin gustul adepților pentru decodarea a ceea ce percep ei ca alegorii, virtutea teologală, trebuie definită într-un mod deosebit: un libertin caritabil practică iubirea de aproapele său, desigur, dar mai înainte de toate iubirea pentru propriu-i trup. Libertinajul presupune alegerea bucuriilor existenței contra penitențelor catolice. Bucuria trupului în primul rând. Dumnezeu rezidă în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Lorenzo un epicurian, un juisor, un libertin mascat... A ieși în lume cu chipul acoperit presupune mai multe precauții! Fără zigzaguri conceptuale sau intelectuale, Valla gândește și reflectează ca un creștin, își afirmă pe șleau credința și preferă practicarea virtuților teologale - credință, speranță, milostenie - mecanicilor filosofice pe care se arată totuși capabil să le conducă în mare viteză: Valla poate jongla, o arată, de altfel, și încă bine, dar hotărăște să se abțină s-o facă în privința unui subiect care solicită
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Voluptatea încercată în paradis se înscrie în eternitate: pe pământ ea se depliază în timpul și durata unor momente finite. Până atunci, cum să-ți procuri o plăcere aici și acum cu acest creștinism epicurian? Neinterzicându-ți jubilările asociate practicării virtuților teologale. Să crezi în Dumnezeu, să practici iubirea față de aproapele tău, să aștepți cu încredere ceasul sigur al voluptății în sfârșit realizate, iată modul de întrebuințare... Construcția filosofică originală a lui Lorenzo Valla este epicuriană prin aceea că apără plăcerea ca
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
și spiritualizarea trupului; nebunie - iubirea de Dumnezeu, nebunie dorința de a-l imita pe Hristos, desigur, dar ce jubilare aduce această blândă nebunie! Cum poți cunoaște această plăcere în lumea de apoi? Citind și trăind pe pământ Evangheliile, practicând virtuțile teologale - credință, speranță, milostenie. Nu contează amenințările preoților; deciziile ierarhiei ecleziastice sunt nule; rugăciunea călugărilor are puțină valoare; edictele suveranului pontif nu au nicio absolut niciuna: nu contează decât existența trăită imitându-l pe Isus sărac, umil, blând, pașnic, generos. Recursul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
voluptatea supremă. în mod evident, binele suveran nu e plăcerea ci Dumnezeu. Dar plăcerea însoțește viața creștină, ea decurge din chiar exercitarea ei: nimeni nu trăiește mai mulțumit ca omul cucernic. Prin urmare, cel mai mizerabil este necredinciosul. Practicarea virtuților teologale și comportamentul calchiat pe cel al lui Hristos, iată conținutul unei vieți cu adevărat fericite. Plăcerile terestre sunt lipsite de importanță, secundare, inexistente în comparație cu ele. Trupul cere, sufletul răspunde acestei exigențe: puternic, demn, mare și frumos, el poate înjosi dar
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
seamă. Simbolistica? Misiunea civilizatoare planetară a creștinismului, proiectul său cuprinzător, nu pe calea cuceririlor istorice, militare sau ca urmare a războaielor - Erasmus e filosoful pacifist emblematic -, ci conform ordinii credinței, a carității și a speranței. Numai practica evanghelică a virtuților teologale duce la bun sfârșit această cucerire pe totalitatea pământurilor cartografiate pe pereți. Iar apoi - exact ca și Thomas Morus - Erasmus nu uită de spitalul amplasat în perimetrul edificiului său, dar puțin mai la o parte, pentru a permite și luarea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a limbii naționale - pot fi interpretate ca influențe ale barocului. Prin intuiția și talentul său, V. a reușit să deceleze acele structuri poetice ale textelor religioase înăbușite de un anume didacticism dogmatic sau de un simbolism nebulos. În Cazanie erudiția teologală și subtilitățile hermeneutice rămân în plan secund, preeminență au calitățile prozei artistice: claritatea narațiunii, bogăția imaginilor plastice și a ornamentelor stilistice (comparații, metafore), oralitatea și vigoarea frazei, elanul retoric, lirismul pasajelor poematice. Multe predici pun în circulație elemente legendare, hagiografice
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
1602-1613 și păstrată doar în copii manuscrise, este Leastvița lui Ioan Climax, sihastrul din secolul al VII-lea de la muntele Sinai. Scara raiului... este un îndreptar ascetic pentru perfecționarea în treizeci de trepte a vieții spirituale monahale. V. depășește dificultățile teologale ale textului prin glose explicative, inspirate și de versiunea amplificată a lui Maximos Margunios, Scara paradisului. Printre tipăriturile scoase de V. la Iași se află, în 1644, Șeapte taine a besearecii, traducere din slavonă de Eustratie Logofătul, la care a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]
-
Lupu, la Iași între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, reunind prelați kieveni, greci și moldoveni. Dezbaterile sinodului au reprezentat nu doar o limpezire de doctrină, ci și un moment al colaborării teologice greco-româno-slave. În 1645, fără a accepta modificările teologale aduse de Meletie Sirigul în versiunea sa neogreacă, M. își tipărește lucrarea în polonă și în slavona ucraineană (sub titlul de Catehismul cel mic). Operă de mare circulație, Mărturisirea ortodoxă a fost citată și de catolicul port-royalist Antoine Arnauld în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288264_a_289593]
-
amvonului și, prin urmare, ca păstor care caută omul în lumina Lumânării pascale și care luminează calea vieții creștine cu lumina „celor șapte candele”, cum le plăcea lui Ioan XXIII și lui Ioan Paul I să numească cele trei virtuți teologale și cele patru virtuți cardinale. Deci, preotul nu poate lua locul laicului în politica activă și directă; pentru aceasta, într-adevăr, nu a primit nici mi-siunea și nici carisma de sus. Preotul „face politică” educându-i pe frații de Botez
Măgarul lui Cristos : preotul, slujitor din iubire by Michele Giulio Masciarelli () [Corola-publishinghouse/Science/100994_a_102286]
-
interesele economice, politice și de creație culturală ale națiunilor care o compun. Or, tot ce a năpăstuit până azi națiunile Europei a venit din trădarea creștinismului ei, care înseamnă comunitate dialogică, înainte de a fi "ontologică", așa cum a arătat cu luciditate teologală Părintele Stăniloae. Straniu e că tocmai acest fundament dialogic creștin este ocultat de arhitecții Noii Europe și asta s-a văzut clar din proiectul definitivat al Constituției Europene, când recunoașterea temeliei creștine a Uniunii a fost eliminată, la insistențele Franței
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
monismul metafizicii tradiționale, ci la arheitate, care transcende dualismul spirit-materie174, căci "insula în insulă" nu mai e centrul, ci stă între antiteze, la "margine", sau cum intuiește chiar Eliade "într-o zonă sacră, adică reală", care în limbaj filosofic și teologal transmodern o numim zonă de transparență. Din acest punct de vedere, este întru-totul validă observația lui Eliade: Nuditatea descoperită de Cezara și Ieronim în insulă reprezintă tocmai o stare ambiguă, de viață plenară și, în același timp, de moarte simbolică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unu altuia, prin recunoașterea reciprocă a raționalizării, a sistematizării întregului proiect al călătoriei, speranța întru încrederea privind reușita acesteia. Pentru omul religios, însoțirea cu zeul reprezintă una dintre realitățile transcendent-întemeietoare ale credinței sale, unul dintre pilonii complexului ce unește doctrina teologală la care aderă cu practica ritualică pe care și-o asumă zi de zi. Este vorba despre o însoțire pe calea destinului uman. Omul pășește, dintru inaugurarea istoriei sale, în umbra atenției zeului. Conform acestei perspective, Divinitatea îl privește îndeaproape
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
spre un punct fix ce este incompatibil cu metamorfozele eidetice, de esență și profunzime. Din perspectiva experienței marilor religii, dogma-centru obligă să o accepți sau să o respingi nuanțele și jumătățile de măsură în raportarea la ea fiind excluse. Interpretarea teologală poate gravita in jurul unui astfel de atom, poate să înflorească conceptual-cromatic sau să fie restrânsă, dar nu deține capabilitatea de a-l modifica sau înlocui. Acest atom este aserțiunea, declararea postulării doctrinare a existenței ascunse a zeului venerat în preajma
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
fals-cunoscătoare, credința autentică ce descoperă însoțirea omului de către zeu, refuzând încrederea catarhică în transcendența reală și acceptând, în schimb, aderarea la voluptățile imanentului, aderare ce se petrece sub masca înșelătoare care imită virtutea deschizătoare spre divin. Evocând, din nou, dimensiunea teologală a creștinismului, vom afla această conștiință nocturnă non-religioasă în acțiunea sa de virulentă, combativă damnare a zeului în numele falsificat și imanentizat al însuși zeului, pe drumul calvaric al crucii și la finalizarea lui prin in-decriptibila răstignire. Pentru majoritatea credincioșilor creștini
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
4. Motivația reală a acestui mal entendu rezidă, potrivit teoriei lui Berdiaev, în structura de profunzime a vieții religioase a Ortodoxiei 5. O explicație pertinentă constă în faptul esențial că Occidentul este impregnat de spiritul aristotelismului nu numai la nivelul teologal, ci și la nivelul structurii formelor sale de viață. Cu alte cuvinte, întreaga civilizație occidentală se fundează "tipologic pe înțelegerea aristotelică a raporturilor dintre act și formă". De aici rezultă diferența primordială dintre Răsărit și Occident. Virtualității Răsăritului, a posibilității
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
ordinea obiectivă la care trebuie să se raporteze, inevitabil, toate lucrurile este ordinea creaționistă sau ordinea creației dumnezeiești. Este clar că a formula o critică, în aceste condiții, este echivalent nu cu a emite o judecată, ci, cu un limbaj teologal mai vechi, a ține scaun de judecată. Acum, ceea ce este normal sau nu este comparat cu o ordine obiectivă - neexistând nimic subiectiv în această formulare a criticii -, stabilită după voia sau canonul lui Dumnezeu, fapt pentru care se constituie într-
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
orice deviere" (p. 143). Cu alte cuvinte, ideea propusă de monahul român vizează o înnoire la nivelul conștiinței fiecărui individ de a relaționa cu trăirea religioasă, cu trăirea în Duhul Sfânt. Epistolele Părintelui Papacioc aduc un suflu proaspăt în spațiul teologal românesc, revigorând discursul cam prăfuit al teologilor actuali și oferind un model de profunzime monahală. Experiența mistică a Arhimandritului Papacioc, arsă de biografia sa exemplară în această zonă a euharistiei, îl proiectează indubitabil în paradigma monahală, alături de figuri precum: Arsenie
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
următoarele: caritatea, filantropia, mila sau pietatea, simpatia, iubirea, responsabilitatea. Să le analizăm În continuare. Caritatea este o virtute morală având la bază sentimentul iubirii (etimologie: latinescul caritas, cu corespondentul În greacă agapéĂ. În ceea ce privește semnificația acestei virtuți morale, distingem următoarele: - virtute teologală, având ca scop ultim iubirea de Dumnezeu și a aproapelui; - virtute morală, constând În a vrea și În a face bine altuia, după nevoile acestuia, dincolo de orice interes personal; - din punct de vedere practic, caritatea este actul de binefacere care
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
dublu înțeles, în care își botează insula are menirea de-a le stârni hazul cititorilor: "fiind izbit, când citea Biblia, de admirabilul paradox potrivit căruia religia face din deznădejde păcat de neiertat, iar din speranță una dintre cele trei virtuți teologale, hotărî ca insula să se cheme de-atunci înainte Speranza, nume-nsorit și melodioas care, pe lângă asta, îi evoca amintirea profană a unei italience focoase pe care-o cunoscuse odinioară, pe când era student la Universitatea din York". Tournier revine însă
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]