263 matches
-
Spre deosebire de teoreticianul francez, Cezar Ivănescu a adoptat de la bun început antimodernismul lui Eminescu și, mai mult decât atât, a reușit să-i atragă de partea lui și să-i convertească la acest concept cultural și atitudinal chiar pe unii dintre textualiștii în vogă. Până și la Baudelaire (avându-l ca model pe Dante), el descoperă nostalgia unei arte liturgice și preferă poezia înrudită cu muzica și cu sacrul. Calea regală (expresia îi aparține) a poeziei românești e descoperită de poeții moldoveni
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
explică pe larg domnul Theodor Codreanu, se înscrie într-un cerc foarte mare. Și într-adevăr, conexiunile sale de semnificație poetică încep de la ultimele grupări simboliste, trec prin grupările primei avangarde și se reactivează până la Nichita Stănescu și generația optzecistă, textualistă. Lucrul este real, dar, după opinia mea, în definirea strictă a rezoluției specifice personalizate a oricărui poet, conexiunile, interferențele trebuie limitate, nu extinse. Astfel, ajungem la sâmburele originar inconfundabil. "Argeș", nr. 22, iulie 2003 Constantin TRANDAFIR Bacovia într-o tălmăcire
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a ajuns postmodernismul atestă că se află deja și la noi la vârsta clasicizării fenomenului, chiar aflat într-un stadiu încă infantil, pentru că abia după '89 România părea că intră în postmodernitate. Repere precum valoarea (respinsă de cultura postmodernistă), tehnicile textualiste, sacrul (abandonat de asemeni), atitudinea față de tradiție și de specificul național și dimensiunea ludicului devin inoperante prin includerea ori excluderea a foarte mulți scriitori care au fixat identitatea unui curent ce "a avut oroare de identitate". Odată cu stingerea "războiului rece
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
astfel un postmodernism "haosmic", prin replieri "relativiste" într-o postmodernitate malignă și retrogradă. Prin intermediul optzeciștilor, postmodernismul românesc ia forma refluxului unei societăți în criză. Nu e de mirare că, un Goma, conștientizând pericolul importului de forme americane, a realizat că textualiștii au înlocuit protocronismul naționaliștilor cu autocronismul unei disidențe. Dar falsa aparență nu-i poate îndepărta de adevărata lor imagine, a unui "soi de sămănatorism urban, chiar de cartier, reprezentat foarte bine de industria textilă" (p. 121). De aceea, Goma îi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cred că tot i-aș fi lăsat titlul ăsta, că-mi place. Legat de întrebarea de mai sus, tu chiar ai o adevărată obsesie a titlurilor. Primul tău volum, acela celebru, de negăsit, care te-a transformat într-o poetă textualistă, în marginea de azi a literaturii contemporane - mă refer, desigur, la antologia lui Marin Mincu, de la Leonid Dimov la Adela Greceanu - era chiar Titlul volumului meu care mă preocupă atât de mult. O carte scrisă la Sibiu. Îți mai amintești
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2200_a_3525]
-
poeți importanți vor diversifica gama b.: fantezistul Leonid Dimov, Ioan Alexandru, cu Imnele sale, amintitoare, ca atmosferă stilistică, globală, de tradiția bizantină și ortodoxă a lăudării luminii lumii, divin miracol de toate zilele, precum și Ion Gheorghe (Cavalerul trac), dar și textualistul „prozaizant” Mircea Cărtărescu (Levantul), cultivator al unui umor implicat efectelor de intertextualitate, capabile astfel să împrospăteze vibrația lirică, tonul rostirii poetice. Însă, dintre poeți, autorul esențial pentru „vârsta” modernă a b. literar românesc rămâne Ion Barbu, creatorul ciclului Isarlâk din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
deschidere certă, incontestabilă către real, către biografismul derizoriu sau către cotidianul sordid, precum și o angajare puternică, o autenticitate ostentativă, deși mediată de ingineria textuării. Pe de altă parte, nouăzeciștii sunt departe de a fi străini de rafinatele cuceriri ale scriiturii textualiste, iar sporul lor de gravitate și realism este dublat uneori de o exacerbare a ludicului, dar nu pe coordonate livrești, ci mai degrabă în registrul unei fronde dezabuzate. În focul unor confruntări polemice, optzeciștii i-au etichetat pe nouăzeciști drept
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288484_a_289813]
-
mare greutate. Astfel, e vizibil cum trecem prin trei tipuri mari de epoci: organiciste, În care analogia creează sinecdoca, creează părți care funcționează pentru Întreg, creează titluri care funcționează pentru conținut ș.a.m.d. Am traversat apoi o epocă ficționalistă, textualistă, În care analogia se mută din spațiul termenilor În spațiul rupturilor, afirmând că „ceea ce seamănă e tocmai ceea ce se opune”, e tocmai ceea ce e contrar și disruptiv. Figura retorică predominantă În epocile textualiste, după cum spun și noii istoriști americani, e
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
d. Am traversat apoi o epocă ficționalistă, textualistă, În care analogia se mută din spațiul termenilor În spațiul rupturilor, afirmând că „ceea ce seamănă e tocmai ceea ce se opune”, e tocmai ceea ce e contrar și disruptiv. Figura retorică predominantă În epocile textualiste, după cum spun și noii istoriști americani, e chiasmul. E vorba de un mod specific de reflectare a subiectului În oglindă și a oglinzii În subiect: „istoria literaturii și literatura istoriei” sau orice sintagme de acest tip. Ajungând În epoca de
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
estetice definitorii tipologic, tematic și compozițional, surprinde trei direcții dominante: „un puternic filon al realismului tradițional”, o direcție a realismului mitic și „o mișcare de dată ceva mai recentă, prin care literatura transilvană își afirmă vocația sa antiprovincială: discursul epic textualist”. Scrisul lui Liviu Petrescu este echilibrat, ponderat, evitând, de regulă, excesele și întotdeauna ostentația. Autorul acceptă să consemneze „adevăruri generale și îndeobște cunoscute” spre a așeza într-o lumină potrivită nu numai propriile ipoteze, dar și evoluția obiectului său. Această
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288788_a_290117]
-
îmi apropii bine mâna de suprafața/ stupefiată, albă a hârtiei/ pe care să așez ca în fiecare zi/ semne, urme, picioare de păsăre” (Poemul despre mâna stângă). Volumul Drumul cu ființe (1990) aparține unui poet care se sincronizează cu generația textualistă. E momentul unei poezii a intrării în lumină, a nașterii, a increatului, dar și a trecerii „dincolo”. Gestul semnificativ, discursul ritualizat, efortul de a focaliza un sistem de „corespondențe” misterioase în raportul eului cu lumea și cu ceea ce se ascunde
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286677_a_288006]
-
unghiurile, grefe din marii antici, din Eminescu și alții, plus consonanțe cu unii contemporani (români și străini) pledează pentru înscrierea poetului în post-modernism, însă "postmodernismul a devenit la noi un fel de febră (după ce s-a cam răsuflat în Occident)"; textualiștii din epocă "scriu niște texte plictisitoare" (Ironia ontologică, p. 74, 94). Provocator și semeț, Mihai Ursachi e o personalitate ramificată, un unicat; a-l prinde într-o singură formulă, aceasta ar fi ori prea laxă, ori jenant-reducționistă. Prezență proteică: creator
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Stratan, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Matei Vișniec, Ion Mureșan, Magda Cârneci, Nichita Danilov, Denisa Comănescu. Și în ce privește proza sunt identificabile mai multe aripi ale o.: există orientarea radical textualistă, așa-zis tardomodernistă, concentrată pe „ingineria textuală” și pe „textuare” (Gheorghe Iova), există un o. prozastic propriu-zis, care combină echilibrat textualismul și autoreferențialitatea cu un realism mărunt și fragmentar, preocupat să valorizeze cotidianul frust, derizoriul, grotescul ori tragismul nespectaculos, provocat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288562_a_289891]
-
scrie așa ceva"8. Candoarea aceasta, pe care postmoderniștii români și-o reneagă programatic, arată, în realitate, că textualismul a apărut, la noi, dacă nu ca modă, cel puțin ca neoavangardă pe lângă neomodernismul generației lui Nichita Stănescu. Așa se explică de ce textualiștii s-au închis în grupul lor cu un exclusivism demn de radicalismul avangardelor de la începutul secolului al XX-lea9. De altfel, ei au apărut în literatură ca "desantiști", iar desantismul ține de spiritul avangardei, nicicum de toleranța și detașarea pluralismului cultural
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
curajul să devină neosămănătoriști de cartier bucureștean. Iar faptul se reflectă și în limbajul poetic, fiindcă unii continuă să aibă "simplitatea" țărănească, pe când ceilalți au rafinamentul verbiajului miticist, pe care-l admira antifrazic nenea Iancu. De altfel, în chip grăitor, textualiștii pretind că se trag din mantaua lui Caragiale, ceea ce e doar pe sfert adevărat. În orice caz, nu se poate nega performanța manieristă a literaturii postmoderniste românești și, în general, a întregii literaturi din perioada post-proletcultistă, căci nevoia de evazionism
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Europă Unită. Impostura noului maniheism, evocând pe cel din anii '50, în contradicție evidentă cu ideologia postmodernismului vestic, pluralist, nu a scăpat observației lucide și necruțătoare a singurului disident român veritabil de mare notorietate Paul Goma. După opinia lui Goma, textualiștii au înlocuit protocronismul naționaliștilor cu autocronismul unei pseudo-disidențe, spre a legitima, mai departe, conformismul intelighenției, sub privirile căreia România a cunoscut o degringoladă amețitoare sub toate aspectele. În consecință, Goma a ajuns exilatul cel mai demonizat, într-o măsură în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernist acela al valorii. Dacă îl acceptăm, ieșim din canon și riscăm să-i nedreptățim tocmai pe veritabilii postmoderniști, care stau sub semnul epigonismului. De altfel, valoarea nu mai este un reper pentru cultura postmodernistă. Nici criteriul exclusiv al tehnicilor textualiste nu e suficient de relevant, fiindcă unii dintre scriitori le practică, fără însă a îndeplini alte condiții mai importante, cum ar fi neabandonarea sacrului. Raportându-ne la intertextualitate, n-au cum să fie postmoderniști scriitori valoroși ca Adrian Păunescu, Grigore
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a existat tentația să fie utilizat exact cu sensul postmodernismului, cum i s-a întâmplat lui Cristian Livescu, în 1985226. Inadecvarea substituirii postmodernismului cu transmodernismul a sesizat-o foarte bine Ion Bogdan Lefter, care găsea cu totul nefericită sintagma "trans-modernism textualist". Peste trei ani, o asemenea greșeală conceptuală nu va mai comite Radu Enescu, cel care va intui mai bine virtualitățile semantice ale cuvântului transmodernism. În orice caz, el îl percepe în rivalitate cu postmodernismul, ca o posibilă reacție la noua
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
încât poetul s-a văzut eliberat de povara militantismului publicistic la care e condamnat scriitorul basarabean de azi. El pare a ne arăta calea cum se iese din drama sfâșierii prin ambiguitatea ontologică a dorului, evitând sterilitatea simulacrelor din jocul textualist al postmoderniștilor care dă iluzia că ne putem detașa de destinul național prin internaționalizare. Performanța artistică a lui Victor Teleucă se asociază de la bun început cu o atitudine intuitiv transdisciplinară, atuul conștientizat în fața confraților de condei: "Am venit să răstorn
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în volumul colectiv Doisprezece prozatori (1988). Este unul din fondatorii revistei sibiene „Euphorion”, unde a lucrat ca redactor (1990-1992) și ca redactor-șef (1992-1993). A colaborat la „Transilvania”, „Vatra”, „Viața românească”, „Contemporanul - Ideea europeană”, „Contrapunct”, „România literară” ș.a. În contrast cu moda textualistă din anii ’80, M. scrie o proză parabolică, cu un epic redus, cu elemente fantastice și poematice, grefată pe tipare mitice și turnată într-o scriitură artizanală, uneori prolixă. Astfel, romanul În preajma legendei (1989) conjugă tema creației cu erosul și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288300_a_289629]
-
casa, mai mult o strică. Ce-ar fi, s-ar putea deodată să-și spună, ca nici măcar să n-o clădească? Să zică numai: iată, în varul acesta, în cărămida aceasta se află totul...” Pot fi făcute trimiteri la programul textualiștilor, dar referința cea mai rezonabilă este I.L. Caragiale, cu Telegrame, Proces-verbal sau Urgent... Experimental este și Impromptu (1986), improvizație romanescă întemeiată pe punerea în relație a unui număr de personaje scriptice (inclusiv un autor și un redactor care comentează pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287614_a_288943]
-
ca să preiau teza lui John Laird, "include ceea ce cuvintele acestea includ și este preferabil fiindcă nu dictează calea pe care trebuie să se înscrie discuția" (1917, p. 8). Altfel spus, continuu să folosesc acest concept pentru flexibilitatea să hermeneutica. Criticii textualiști (fie ei structuraliști, fie din Noua Critică) ar susține, în acest punct, că numai realitatea textului merită investigată. Totuși, în cazul vizionarismului blakean, realitatea eului devine transparență și operanta atât la nivelul pre-creator (experiență vizionara care preceda elaborarea operei de
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
sau diferitele studii cu care a prefațat scrieri de C. Negruzzi, Gala Galaction și Vasile Alecsandri. Poezia lui C. e un spectograf al atitudinilor față de actul poetic, de la modernismul recuperator, prin care s-a impus generația ’60, și până la postmodernismul textualist al optzeciștilor. Într-o emisie domoală, discursivă cu discreție, poetul cultivă, încă din Astru natal, un lirism al patosului trăirii. E un patos imploziv, coborât în surdină, care-i va rămâne definitoriu sub toate variațiile de scriitură. Trăirea e, cel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286503_a_287832]
-
sentimental al soției anchetatorului, ceea ce duce la izotopia rolurilor într-un glisando abia disociabil, captând și alți martori sau apropiați ai celor două cupluri, cu destine frapant aemănătoare. O analiză de cea mai pură esență camilpetresciană și holbaniană e prelucrată textualist; discursul se autoscrutează (un personaj este scriitor), cu obsesia statutului aleatoriu și interferent al oricărei istorii, din clipa în care devine text, „urmă” a vieții. Romanul e, în fond, un monolog plural, trecut prin țevăria comunicantă a mai multor pseudovoci
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286503_a_287832]
-
un personaj este scriitor), cu obsesia statutului aleatoriu și interferent al oricărei istorii, din clipa în care devine text, „urmă” a vieții. Romanul e, în fond, un monolog plural, trecut prin țevăria comunicantă a mai multor pseudovoci, și dincolo de artificiul textualist, e sesizabilă frecventarea afină a prozei lui William Faulkner, Lawrence Durrel sau George Bălăiță. Prozatorul motivează poetic omofonia vocilor prin metafora-metasemn a destinelor multiple condensate într-o hieroglifă, zgâriată pe nisip, sub dogoarea soarelui înalt al verii. Prin volumul de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286503_a_287832]