300 matches
-
revistei "Contemporanul. Ideea Europeană". MARELE ZID, IAȘI, EDITURA JUNIMEA, 1981 Ioan HOLBAN Debuturi la "Junimea" (II) La o cu totul altă formulă narativă face apel Theodor Codreanu în romanul Marele zid: aici primează epicul, nu o dată spectaculos, depășind deseori granițele verosimilului romanesc. Această carte are două secțiuni distincte, cu "fabule" diferite: prima, relatează avatarurile tânărului savant (filosof și medic), Daniel Durban, care, în urma unei drame erotice, poposește în satul Opăriți, ascunzându-și adevărata identitate sub masca unui anonim profesor suplinitor. Venirea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
copilași - de astfel de fapte vor fi învinuiți însă creștinii când le va veni rândul să fie calomniați. Pentru a calomnia cu succes, trebuie să travestești realitatea, să o deformezi, să-i aplici ușoare distorsiuni, trebuie ca, plecând de la ceva verosimil, să faci astfel încât să pară că e veritabil. O ipoteză posibilă, o voință de a face rău, o pervertire, nici nu-ți trebuie cine știe ce pentru a lansa un zvon, pentru a-i construi cuiva o proastă reputație, pentru a-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
revolta localnicilor, aceștia fiind convinși că li se prezentau niște cadre trucate. Explicația e simplă: la Marsilia plouă extrem de rar - câteva zile pe an. Dacă veridicitatea înseamnă putere de convingere (lucrurile sunt așa cum spun eu), este de la sine înțeles că verosimilul nu se realizează de la sine, ci printr-un cumul de procedee: narative, descriptive, stilistice. Credibilitatea nu este un dat imanent al faptului de presă. Ea se obține cu atenție și efort, prin adaosul unor detalii suplimentare, prin alăturarea unei secvențe
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
Jaap Lintvelt, op. cit., p. 94 379 Camil Petrescu, Patul lui Procust, ediția citată, p. 30 380 Ibidem 381 Idem, pp. 21 și 26 382 Termenul "verosimil" îl utilizăm cu trimitere la referențialul ascuns sub idea de realism, mimesis, și cultural (verosimilul topic ori de gen cf. M. Spridon, Despre "aparența" și "realitatea" literaturii, Editura Univers, București, 1984, p. 165) 383 Cf. P. Lubbock, The Craft of Fiction, Londra, 1965 384 Cf. Jaap Lintvelt, op. cit., pp. 80-94 385 Cf. J. Pouillon, Temps
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
sau, mă rog, să construiești un plot? Înseamnă să Încerci să dai sens, să explici, să pricepi, Înseamnă să configurezi Într-un scenariu permeabil, accesibil configurației noastre psihologice, dar nu foarte simplist, pentru că este neverosimil, atenție! Lucrăm și aici cu verosimilul, poate mai mult decât cu adevărul, pentru că știm din viața de zi cu zi, adeseori ceea ce ni se Întâmplă Într-o zi e neverosimil... Nu putem regresa la poziția pozitivismului lui Auguste Comte, să terminăm cu orice Încercare interpretativă a
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
copilași - de astfel de fapte vor fi învinuiți însă creștinii când le va veni rândul să fie calomniați. Pentru a calomnia cu succes, trebuie să travestești realitatea, să o deformezi, să-i aplici ușoare distorsiuni, trebuie ca, plecând de la ceva verosimil, să faci astfel încât să pară că e veritabil. O ipoteză posibilă, o voință de a face rău, o pervertire, nici nu-ți trebuie cine știe ce pentru a lansa un zvon, pentru a-i construi cuiva o proastă reputație, pentru a-i
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
și încearcă să găsească o justificare pentru propria imoralitate în textele scripturistice. Perceperea ei drept o figură simbolică a carnalității i-a determinat pe unii critici literari, paradoxal, să afirme că personajul acesta nu are nimic de a face cu verosimilul, este mai curând „o figură iconografică” a senzualității, chiar o alegorie a concupiscenței 286, însă nu subscriem la acest punct de vedere. Personajul feminin își instituie propriile legi de guvernare în căsnicie, un fel de lex non scripta, care au
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
o colecție de meditații insolite, nonconformiste în care elementul absurd pare din nou la el acasă"12. Analizând cu o atenție sporită aceasta proză scurtă a lui Blecher, cu un titlul deosebit de sugestiv, luând în considerare convingerea naratorului însuși că ,,verosimilul pare mai adevărat decât adevărul"13 putem afirma că, încă din această etapă, personajul blecherian consideră universul în care trăiește multidimensional. Blecher ridică un prim semn de întrebare asupra a ceea ce în mod normal numim realitate. Este ceea ce percepem la
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
nu oferă posibilitatea unei împărțiri maniheiste. Ce este interesant, însă, în ceea ce privește utopia clasică este faptul că, pentru a o impune, autorii își subsumează operele tocmai unui principiu pe care, aparent, îl încalcă prin alunecarea înspre artificial, și anume noțiunea de verosimil. Inițiatorul acestei reguli este de fapt Aristotel care făcea diferența între istoric și poet, primul având ca scop redarea adevărului în liniile exactitudinii, iar cel de-al doilea redarea unor aspecte care să tindă spre adevăr, deși nu au aparținut
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
liniile exactitudinii, iar cel de-al doilea redarea unor aspecte care să tindă spre adevăr, deși nu au aparținut niciodată realității propriu-zise: "Datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului."26 Se deosebește, astfel, dimensiunea posibilului în care ar trebui încadrate creațiile literare și dimensiunea concretă a existenței, care este domeniul istoriei. Se stabilește, totodată, scopul creației de a fi ca realitatea, fără a se confunda cu ea. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
deosebește, astfel, dimensiunea posibilului în care ar trebui încadrate creațiile literare și dimensiunea concretă a existenței, care este domeniul istoriei. Se stabilește, totodată, scopul creației de a fi ca realitatea, fără a se confunda cu ea. În acest sens, principiul verosimilului vine în concordanță cu cel al imitației naturii, având rolul de a duce la realizarea unor opere care să fie credibile și, prin aceasta, mult mai puternice în a-și impune mesajul. Însă au existat și alunecări dogmatice, dintre care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fabulă antică, dar, în plus, prelucrează un episod ce ține de istoria Spaniei, țară care se afla în război cu Franța la momentul scrierii piesei. De asemenea, finalul reprezintă în viziunea Academiei, prin vocea lui Chapelain, o încălcare a legilor verosimilului, precum și ale conduitei morale prin căsătoria personajului principal feminin cu ucigașul tatălui său. Ceea ce este însă paradoxal este faptul că autorul francez reflectă în opera sa fapte care au o anumită acreditare istorică, inspirându-se totodată din piesa La Mocedades
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sale, o adaptare a manifestărilor acestuia la momentul și locul în care este plasat și o organizare unitară a acțiunilor sale în sensul păstrării unei logici comportamentale de la începutul până la sfârșitul operei. Toate aceste aspecte se supun de fapt legii verosimilului, dorinței de a da credibilitate, autenticitate, personajului creat. Există aici însă, o anumită contradicție între asigurarea unei veridicități spațio-temporale și construirea unor tipuri care se subsumează unui proces opus de înscriere în universal. Împăcarea deplină a celor două aspecte nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
epopee, este cea privitoare la inserarea în operă a unui element miraculos, care înseamnă, de fapt, o întorsătură neașteptată, o surpriză în ordinea evenimentelor, sub forma unui factor de diversitate, de variație, dar care să se înscrie totuși în liniile verosimilului. Și această normă este creată prin raportare la cititori, respectiv spectatori, pentru a suscita și a susține interesul acestora. Modalitatea de a realiza miraculosul a dat naștere la un moment dat la serioase divergențe privind opțiunea diferită pentru integrarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vom analiza în capitolul dedicat Disputei dintre Antici și Moderni. Regula celor trei unități vine în consonanță cu dorința de concentrare a expresiei, dar și cu cea de a da omogenitate operei și de a păstra pe cât posibil impresia de verosimil pentru spectatori, căci aceasta este o normă care privește mai ales genul dramatic. Cele trei unități la care se face referire sunt acțiunea, timpul și locul, pentru fiecare în parte existând anumite nuanțări. Astfel, acțiunea trebuie să fie unitară, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
accentuându-se ideea stabilirii unei echivalențe între durata acțiunii și durata șederii publicului în sala de spectacole. Argumentele aduse nu reprezintă o noutate (luând în considerație lunga istorie a impunerii acestor reguli), după cum nici justificarea acestora în liniile generale ale verosimilului, bunului simț și ale raportării la natură nu dezvăluie nici o surpriză, dar tocmai din acest punct de vedere textul lui Voltaire interesează în contextul de față. În acest sens, un foarte scurt istoric al celor trei unități se impune. Punctul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și educație. Sunt elemente care se subsumează viziunii clasice la fel ca îndemnul de a lua natura ca reper esențial: "Mai întâi urmează natura și calibrează-ți judecata / după standardele ei drepte"152 Imitarea naturii are aici dincolo de semnificația realizării verosimilului și pe cea a accederii la perfecțiune. Totodată, Pope asociază imitarea naturii cu imitarea celor vechi: "Învață de a respecta regulile anticilor / Căci a copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei"153 Se concentrează aici, prin exprimarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
respectarea regulii celor trei unități, militând, din umbra exemplului lui Shakespeare, pentru o mai mare libertate a actului dramatic în această direcție. Argumentarea sa este una polemică, pornind de la stabilirea motivațiilor generale în adoptarea acestei reguli, motivații ce privesc respectarea verosimilului. Însă criticul sugerează că spectatorul nu se transpune niciodată complet în așa fel încât să uite total circumstanțele în care se află, fiind conștient de la început până la sfârșit că actorii sunt doar actori, iar scena este doar o scenă: "imitațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
respins, de altfel, și Shakespeare, despre care teoreticianul german afirma: " Confuzia și lipsa de verosimilitate care rezultă din neobservarea regulilor este atât de izbitoare în Shakespeare încât oricine a citit ceva rezonabil nu mai poate să-l aprecieze."173 În numele verosimilului, care devine o temă obsesivă ceea ce până la un punct este normal prin raportare la sistemul ideologic clasic se ajunge, așadar, la exagerări, fiind considerate, în acest sens, artificiale scenele în care apare un singur personaj care monologhează deoarece "oamenii inteligenți
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
serios" este cel care reușește să realizeze prin opera sa o imagine clară a dorințelor, urii sau indiferenței proprii, veridicitatea acestora asigurând trăinicia creației. Aceste aspecte sunt, de fapt, în mod conștient sau nu, prelucrări ale teoriilor lui Aristotel privind verosimilul. Arta trebuie să reflecte realitatea într-o manieră credibilă, într-o manieră care să-i asigure universalitatea și rezistența în timp. Calitatea unei scrieri mai este asigurată, în viziunea lui Pound, și de subsumarea acesteia unei anumite disciplinări a procesului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu mai permitea o reîntoarcere clasică deplină sau nici măcar una majoritară. Puțin diferită este situația în domeniul prozei care a permis o mai accentuată renaștere a unor elemente aparținând clasicismului, cum ar fi reflectarea realității, a naturii umane, tipizarea, respectarea verosimilului, trăsături pe care romanele lui G. Călinescu, de exemplu, le-au ilustrat într-o manieră reușită artistic, relevând, în acest caz, consonanța între idealurile teoretice din Sensul clasicismului și operă. În general însă, prin abordarea unei perspective diacronice se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
astfel de text este Dialog 203, în a cărui dinamică actanțială, pamfletarul-narator, diferit de autorul real, își conduce receptorul către o lectură duală, ca și în cazul alegoriei, mizând însă pe imaginarea unei situații comice, de data aceasta la limita verosimilului, în care adversarul sau adversarii devin protagoniștii expunerii. Decodarea intenției polemice este mult mai dificilă, pentru că, în planul suprafeței textuale, implicarea polemistului este nulă. Forma incipitului trimite la construcția narativă a bancului, ceea ce face mai ușor inteligibilă intenția deriziunii: "Trei
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite". Folosirea condiționalului traduce o notă de prudență în discursul polemic al unui scriitor mereu ispitit de transcenderea realului-evenimențial și plonjarea în imaginar. Altfel spus, enunțul condițional permite fictivizarea relativă a obiectului prin verosimilul parabolei și totodată exprimă perspectiva lucidă a enunțiatorului în raport cu obiectul polemicii. Exegeza argheziană de până acum a fost preocupată, atunci când s-a oprit asupra gazetăriei, de producțiile pamfletare în care ficțiunea, "invenția personală activă" privită de însuși autorul Biletelor de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Și nu pe oricine îl lasă apetitul să-și facă din ele un desert". La Arghezi, abstractul aici, egolatria blamabilă este, deseori, așa cum am văzut, transpus prin analogie în imagini concrete care, la rândul lor, suferă prelungiri ficționale, transgresând granița verosimilului către grotesc sau absurd. "‹‹Iudaica›› în idiș"307 este unul din textele concepute, aproape exclusiv, în registrul unui comic subversiv, mizând din plin pe efectul incitant al antifrazei, pe care Arghezi o prelungește, ispitit de bulversarea logicii raționale, cu o
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
două niveluri semantice suprapuse în care nici unul nu trebuie să-l oculteze pe celălalt"344. Juxtapunerea de enunțuri verosimile și de enunțuri neverosimile introduc o distanță ironică între o optică voit "naivă" și cea a cititorului modern "luminat" preocupat de verosimil și sceptic 345, aruncă o îndoială constantă asupra evenimentelor miraculoase. Cititorul este condus la o lectură dublă, una identificatoare, cealaltă critică operând într-o distanță mistificatoare, fără ca echilibru între cele două să fie afectat. Ironia lui Flaubert se găsește la
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]