208 matches
-
cuvântul și poemul, sănătatea, boala, moartea. Să nu trecem pe lângă ceea ce doar o privire pătrunzătoare ne dezvăluie: chiar și neterminat, poemul De rerum natura începe cu cuvântul „mamă” și se încheie cu cuvântul „cadavru”... -7- O dialectică a forțelor. Acestui vitalism îi vom adauga și o cinetică. Pentru că Lucrețiu propune o teorie a forțelor angajate într-o mișcare dialectică în care creația și distrugerea se opun. Forțele vitale își împart piața atomică cu forțe ale distrugerii. Primele creează viața, permit expansiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
stăruie în poemele de astăzi ale d-lui Ojog oarecare manierisme și oarecare prețiozitate, ce se reflectă și în imaginile de tot atâtea ori artificioase”. Evoluția liricii lui O. a tins către o domolire a accentelor de dinamism, către întunecarea vitalismului inițial. Se regăsesc filoane, formule și modalități comune poeziei românești din epocă, ecouri din Bacovia, Blaga, Barbu. Nu originalitatea e prima însușire, ci preocuparea vădită pentru perfecțiunea formală. Este o poezie de notație, de consemnare a unei stări, de meditație
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288516_a_289845]
-
instituie vidul ca spațiu care-i permite să exploreze în ființă. Nu spunea el, tot în tinerețe și tot într-o scrisoare către Eliade, că „gândirea trebuie să fie o goană terapeutică în sens cosmic” (dec. 1935 Ă 552)? Un vitalism care se hrănește din conștiința vidului. În fine, la Paris, lui Cioran nu-i rămâne decât să trăiască cu nostalgia locurilor părăsite, a elementarului, să întreprindă o critică fără iluzii, să proiecteze spații recuperatoare, cu sentimentul că, venind la Paris
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
presimțirea extatică”. De fapt, ciudat doar în măsura în care, între delir și detașare, identificăm o ruptură, un hău. În realitate, între ceea ce va căuta Cioran la Paris, adică „detașarea de lume” și „presimțirea extatică” pe de o parte, și beția simțurilor, adică vitalismul orgiastic pe de altă parte, diferența nu-i decât de instrumente, sau de cauze, nu și de consecințe. În fine, creștinismului, Cioran îi va prefera, finalmente, budismul. Dar nici budismul cu convingere. Reluând parcă afirmația referitoare la baudelaireenele „postulate contradictorii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un gânditor al cărui ideal se situează la antipodul a ceea ce era. Are ceva grețos nevolnicul ce propăvăduiește forța, nevolnicul ce nu cunoaște mila” (II, 13-14). Nu înseamnă că Cioran ar cunoaște mila. În schimb, propăvăduise forța, trăia cu nostalgia vitalismului, cultivase filozofia trăirii, el, care era copleșit de neputință. De fapt, acum, când scrie, Cioran întrupează o depășire a lui Nietzsche tocmai prin faptul că nu face nimic altceva decât, cu disperare, să-și fixeze idealul în felul său de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu e lipsit de gustul imensității mării, unde ,,un cer e totul”. În lirica erotică, sentimentul are densitatea materiei: iubita cântă la clavir ,,între maldăre de flori”, trupul ei condensează toate florile, îmbrățișările au drept ambianță floralul, vegetalul. În Arabescuri, vitalismul cedează melancoliei, la F. devenită boală a exilului. El evocă o prăvălie newyorkeză unde muncitorii români își hrănesc iluziile și speranțele cu veștile de acasă, cu ziare și calendare românești, în atmosfera plină de fum și de sonoritatea răgușită a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286984_a_288313]
-
mediană a pieptului. în schimb, sufletul este răspândit în tot trupul. Spiritul gândește, el experimentează sentimentele; în ceea ce-l privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cuvântul și poemul, sănătatea, boala, moartea. Să nu trecem pe lângă ceea ce doar o privire pătrunzătoare ne dezvăluie: chiar și neterminat, poemul De rerum natura începe cu cuvântul „mamă” și se încheie cu cuvântul „cadavru”... -7- O dialectică a forțelor. Acestui vitalism îi vom adauga și o cinetică. Pentru că Lucrețiu propune o teorie a forțelor angajate într-o mișcare dialectică în care creația și distrugerea se opun. Forțele vitale își împart piața atomică cu forțe ale distrugerii. Primele creează viața, permit expansiunea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
lirismul ascensional reprezintă un liman dobândit. La C., acesta e un dat (genuin), așa încât, lipsită de substanța dramaticului contrast (raportarea, prin detașare și înălțare superbă, la infernul mundan), poezia lui e lipsită și de fundamentul filosofic-vizionar. Poate și de aceea vitalismul său este atenuat, ca și exuberanța formelor - ce rămân ale unui meridional temperat, trăind discret voluptatea luminii solare și a succedaneelor ei -, sclipiri de calcare și irizări de suprafețe marine, „pulberea de azur” a nisipurilor Balcicului, într-o suită de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286333_a_287662]
-
Seciu, textul acesta pasional prevestind o carieră era certificatul de liberă-trecere spre marea poezie. Pereche cu inspiratul Descântec de ploaie era un Dans în ploaie, în regie subtil-fascinatorie; în fapt, nu mișcarea exterioară, nu spectacolul în sine focalizează atenția, ci vitalismul, un tumult vivace de expresie modernă. Un Blaga detonator, copleșit de "prea mult suflet", clama expresionistic: "Dați-mi un trup / voi munților, mărilor". La Ana Blandiana, tinerescul "dans" se vrea un salt cosmic: Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Carolina Ilica visarea diurnă, intensivă, rotunjește existența, diversificând, acreditând și inițiind în aventuri imaginare. Textul de realitate se întregește prin textul de ficțiune, ajungându-se la viziuni captivante. Intră în joc o semiologie complexuală (sub imperiul luminii); se configurează un vitalism naturant cu suprapuneri de zâmbet și candoare; prezidează o simbolistică a speranței și bucuriei. "Casă coroană de cireș" capul poartă peste zi "mărunte fructe, visele din zori..." Iubirea e benedicțiune, mântuire, eshaton primăvară perenă; plenitudinea se înfăptuiește la "lumina erotică
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de vrei să te ridici, / Te culcă-n fân, acasă: doar țărâna / Parcă îți ia durerile cu mâna!" (Migrenă). O filozofie practică ancestrală, deci verificată, își probează perpetuu impulsurile. Un senzualism sănătos (dionisiac) traducând contacte cu materia, punctează impresia de vitalism, de plenitudinar cu baze milenare. A învăța să mori senin, împăcat, încorporându-te în anotimpuri, a înțelege că permanență și trecere, tangibil și amăgire coexistă firesc, iată un concis program ontologic intitulat Eutanasie: Să nu-mi aduc aminte de nimic
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Morții încă ne populează nopțile, și nu degeaba Hesiod face din Hypnos fratele mai mic al lui Thanatos. Prin cultul visului, suprarealismul a putut regăsi așadar dinamica esențială, inima vie a imaginii. Dar, din punctul de vedere al animismului și vitalismului exacte pe care ea le presupune, doar perioada originară a idolilor (așa cum o vom analiza) ține de magia în sensul propriu, arta ajungând în imagine atunci când magia se retrage din ea. André Breton pare să trateze magia ca pe o
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
de comportamentul sub-ansamblelor din care acestea se compun; c) principiul vitalist (în special la Thom și Prigogine), potrivit căruia organismele vii sunt în mod fundamental ireductibile la procesele fizice și chimice dezvoltate în organismele respective (de unde deducem, printre altele, că "vitalismul" se află într-un raport de contradicție cu "mecanicismul"); d) implicit, spiritualismul, prin care se face o distincție de natură (nu de grad) între spirit și corp. Principiul spiritualist indică și o recuperare, în cadrul modernității contemporane, a unei stări specifice
by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
rezistența împotriva ispitei neo-păgâ-nismului. Până și în țările creștine se remarcă un evident simptom de criză, pierderea practico-existențială a dimensiunii escatologice. Dacă nu suntem escatologici, suntem „păgâni noi”. Viitor redus și insuficient este, prin urmare, și viitorul conceput de actualul vitalism. Este o ispită tipică acestei perioade de criză: „Acum, tocmai la sfârșitul creștinătății, în timp ce creștinismul se reformulează pentru oameni ca o problemă, păgânismul reînflorește ca un posibil model: o viață lungă, nu o viață veșnică”. Însă preotul predicator trebuie să
Măgarul lui Cristos : preotul, slujitor din iubire by Michele Giulio Masciarelli () [Corola-publishinghouse/Science/100994_a_102286]
-
de factură postmodernistă, căci, decretând "moartea lui Dumnezeu", filosoful german nu ajungea până la moartea Zeului, ci înlocuia o valoare cu altă valoare, pe Dumnezeul creștin cu zeii precreștini, preferându-l îndeobște pe Dionysos aureolat de Apollo, zeu în care vedea vitalismul anunțător al Supraomului, căci omul post-dionisiac ar fi fost vlăguit de mila creștină. Nietzsche trăia față de creștinism o idiosincrasie nebuloasă, datorată, în bună măsură, teologiei scolastice supraviețuinde. Într-un fel, Heidegger va urma un traseu similar cu al lui Nietzsche
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aș experimenta o decupare existențială ce sfârtecă și răpește lăsând în urmă un vârtej deschis neantului hipnotic. Simt lama ce sfredelește și taie destinul prietenului meu amputându-i un imperiu al vieții sale, secționându-i un tărâm de pulsații și vitalisme, regatul de prezență al celui decedat. Aici și eu sesizez faptul morții ca o răpire, drept o prădare ce rănește vital manifestarea vieții. Trăiesc, cu inima prietenului, ireversibila îndepărtare de cel stins, închiderea definitivă a acestuia în dimensiunea trecutului, metamorfozarea
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
și asimilare intelectivă la nivelul de coridor, de potecă încadrată prin ziduri ce opturează clastrofobic. La nivelul conștiinței mele, impactul cu noul mediu generează sentimentul de asfixiere, de sufocare, de secătuire bruscă a izvorului de viață ce îmi genera revigorarea vitalismelor psihice. Inteligența de acționare, curajul nativ, răbdarea, legătura afectivă cu semenii dragi își diminuează prezența în dinamica interiorității mele, constant, cu fiecare pas prin labirint, asemeni unor ecouri lăuntrice din ce în ce mai îndepărtate, mai înstrăinate egoului ce sunt. Pe fondul acestui sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Una este pozitiv-constructivă, cealaltă negativ-distructivă. Cazul versiunii pozitive se rezumă la acea repoziționare a privirii conștiinței din atitudinea vertical-prometeică în cea orizontal-operativă călătorul labirintic nerămânând prizonierul unei accelerări și aprofundări în atitudinea resurecționară. O astfel de repoziționare este dictată de vitalismele telurice ale conștiiinței, pulsiunile sub-solice ale sufletului angajat pe drumurile lairintului, de hotărârea și opțiunea spiritului individual în favoarea desprinderii, smulgerii revigorante din mrejele tentante ale revoltei, ale ipostazei de resurecționar, ipostază ce tentează neîntemeiat orgoliul individual. A fi revoltat pare
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
grație al manifestărilor opozante, survine atingerea limitelor revoltei și prăbușirea în angoasă, ca mediu intermediar pe drumul către tragedia nebuniei și suicidului. Și aici asistăm la o eliberare a conștiinței călătorului labirintic din revoltă. Dar ea vine prin terminarea, epuizarea vitalismelor resurecției și scufundarea în lianturile angoasei ce deschide către cele două forme distructive pentru ființa umană: nebunia și sinuciderea, cea dintâi disipând conștiința, cea de a doua neantizând prezența terestră a acesteia. În ambele versiuni, cea a desprinderii de mirajul
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
mereu mai avansate forme mașinale de generare a crimei. Universul meu personal se întunecă, eu mă întunec și devin aliat sau dușman deținând, din ce în ce mai îndemânatic, o armă spre a ucide. Sunt mobilizat, adică mutat din liniște în deplină tulburare a vitalismului de viața. Nu mai trăiesc pentru a trăi, ci pentru a nu muri, proiectând, întru supraviețuire, nimicirea în aura altora, postulați drept inamici. Victime nesfârșite acompaniate de incalculabile distrugeri îmi asistă teribilul drum. Plânsul pentru ceilalți devine plângere pentru mine
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
te iubesc. Tot astfel, ceea ce era numit prin cuvinte, nesfârșirea de componente ale universului împrejmuitor, își pierde suflul de ființare, acesta fiind atras și asimilat spre atomul suprem de existență care devine persoana iubită. Ea absoarbe precum un magnet metafizic vitalismul totalității existențiale, fiindu-i rezervată, numai propriului sine, strălucirea ontică. Astfel, în dimensiunea de percepție a îndrăgostirii mele, doar eu sunt tolerat ca deținând un aport de ființă alături de persoana adorată, doar eu sunt acceptat ca alt pol de existență
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
și erupțiilor din profunzimile ascunse ale ființei noastre, care ne deformează și înșală judecățile" (1986, p. 241). Această aserțiune trebuie coroborata cu elogiul pe care Blake îl face energiei subtile din om că forța absolută, menită să genereze autenticitate și vitalism. Două scurte extrase din The Marriage of Heaven and Hell sunt elocvențe în acest context: "Energy is the only life [...]" (E: 34) și "Energy is Eternal Delight" (E: 34). Astfel, există o conexiune puternică între convingerile religioase blakeene și doctrina
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
la „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Ramuri”, „Vatra”, „Transilvania”, „Viața românească”. În 1981 e distinsă cu Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru volumul Supa de ceapă. Volumul de debut, Scrisori dintr-un câmp cu maci, anunță o poetă a exuberanței, a vitalismului, cu accente blagiene și uneori labișiene, tratate însă în cheie ironică: „Mă uit la cer și pământ / mănânc mămăligă cu ceapă, / plâng ca proasta în drum”. Poeta se desparte astfel, simultan, atât de direcția lirică reprezentată în generația anterioară de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286465_a_287794]
-
mediană a pieptului. În schimb, sufletul este răspândit în tot trupul. Spiritul gândește, el experimentează sentimentele; în ceea ce-l privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]