1,110 matches
-
o strânse în pumn, cu dinții clănțănindu-i de frig și de emoție. Ținu spada ridicată deasupra mulțimii care îl aclama, și tot ridicată o ținu pe drumul de întoarcere. În curtea Pretoriului, gărzile și sclavii se strânseră în jurul lui, înspăimântați: sala în care Vitellius obișnuia să stea ziua arsese, probabil pentru că, în entuziasmul general, nimeni nu se mai îngrijise de căminul plin cu lemne. Mulți spuseră că incendiul acela era o prevestire funestă. Preț de o clipă, în fundul curții văzură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi când i se păru că vede pete de sânge pe zăpadă și că-i recunoaște pe Caesar înjunghiat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Galba trăia, din câte știa Vitellius, și era pregătit să lupte și să-l împiedice să cucerească Roma. În cele din urmă, în fața lui Vitellius pluti chipul lui Ausper, prezicătorul orb, care îi tăie calea. Imperator-ul căzu în genunchi, înspăimântat. — Ridică-te. Era un glas de femeie, dulce, fără să fie însă blând. Dimpotrivă, era tăios ca o lamă. Fantomele dispărură. Ausper se risipi. Vitellius își dădu seama că era îngenuncheat în zăpadă, pe malul unui pârâu ce clipocea ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sacrificiului adus zeilor coroana îi căzuse de pe cap, iar când era pe punctul să ia auspiciile, puii sacri își luaseră zborul. Pentru romani, acesta era un semn sigur că zeii nu aveau să-l apere pe împărat. Vitellius își aminti, înspăimântat, cuvintele rostite de Ausper chiar acolo, în tavernă, cu puțin timp în urmă. Îl trecură fiorii. Ausper știa toate luminile și umbrele Destinului. — Coroana a căzut de pe capul lui Galba, iar puii sacri au zburat? — Da. Hector se ridică, deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ar putea fi grațiat și de data asta, interveni Valerius. Nu, Vitellius îi poruncește campionului său să-l ucidă întotdeauna pe cel învins. Nu există iertare pentru cei învinși de Skorpius. Salix o să sfârșească cu gâtul tăiat. Valerius se îndepărtă înspăimântat, pe când ceilalți continuau să se certe. Ajunseră chiar să se insulte și să se ia la pumni. Câțiva soldați aflați în apropiere se băgară și ei. Valerius dădu să plece. Peste capetele celor care se îmbulzeau din nou în piață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
voie să ucidă fără asentimentul publicului. Arbitrul interveni, împiedicându-l pe Skorpius să taie beregata adversarului. Un medic și două ajutoare veniră și-l obligară pe Skorpius să se ridice, apoi se ocupară de Salix. Îi scoaseră coiful. Valerius contemplă înspăimântat chipul palid al prietenului său și nisipul îmbibat de sânge. Îl văzu pe Salix deschizând ochii. Amfiteatrul se cufundase într-o liniște ireală. Flautele și orga tăcuseră. Mulțimea îi privea pe cei doi gladiatori: Salix întins pe pământ, Skorpius lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cum? Îl apucă pe instructor de gât și apăsă cu degetele mari în scobitura traheii. I se păru că-l sugrumă pe Vitellius; cuprins de furie, i se păru că-l vede pe imperator cu ochii măriți de groază, gâfâind înspăimântat. — Așa se face! strigă. Toți instructorii și gladiatorii se opriseră și se uitau la ei. Apoi se apropiară încet. — Așa... Ai înțeles? Cu o clipă înainte ca instructorul să se prăbușească la picioarele sale, slăbi strânsoarea. Știa să calculeze exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
militare. Nici un cuvânt despre războiul flavienilor împotriva noastră. Nici un cuvânt, auzi? Nici la palat, nici în Senat, nici pe străzi. Privi drept în față; pe treptele de sus ale amfiteatrului văzu un bărbat care își acoperea capul cu gluga mantiei. Înspăimântat, îl recunoscu pe Ausper, care ridica mâinile spre el, arătându-i cerul. Dintre norii adunați la orizont se ivea, abia vizibil pe cerul după-amiezii de octombrie, discul diafan al lunii în descreștere. 38 — Luna... Luna ne-a ajutat să învingem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care erau prea obosiți și înfometați, să amâne pentru a doua zi atacul asupra Cremonei, unde se refugiaseră vitellienii. Dar Titus și Errius se întoarseră dintr-un raid cu câțiva cremonezi pe care-i prinseseră în afara zidurilor orașului. Aceștia povestiră, înspăimântați, că în ajutorul vitellienilor soseau de la Hostilia nu mai puțin de opt legiuni. Simți din nou energia și furia din momentele acelea, când își alungase oboseala și își adunase armata. Împărțea ordine, încercând să-și alinieze oamenii. Legiunea a treisprezecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să meargă înainte și înapoi, urmărit de privirile atente ale lui Varus. Credeți oare că zeii vă sunt favorabili? Știm ce s-a întâmplat când Vitellius s-a dus la Mevania, la cererea soldaților... A ajuns acolo înconjurat de senatori, înspăimântat și nesigur. Printre soldați erau și spioni de-ai noștri. Știm că, pe când lansa îndemnuri firave pentru trupe, pe deasupra capului său au trecut în zbor o mulțime de păsări negre, care au întunecat cerul. Ăsta e un semn bun? Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că era prins în ghearele unui împărat avid și inept. Uita că puternica armată a lui Antonius Primus ajunsese la porțile orașului. Își dădu seama că chipurile arbitrilor, inspectorilor și medicilor care mergeau în fața purtătorilor frunzelor de palmier erau neliniștite, înspăimântate chiar; expresiile lor sumbre contrastau cu atmosfera de sărbătoare. La fel de încruntați erau atleții care practicau pugilatul sau pankration și gladiatorii ce veneau în urma lor cu capul descoperit; coifurile lor aurii sau argintii, împodobite cu pene colorate, erau duse de tineri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe sângele care acoperea pardoseala de marmură, îi omorau pe cei care încercau să le țină piept și îi urmăreau pe cei care voiau să fugă. Îi uciseră pe ofițerii și soldații din cohortele și milițiile urbane, prost comandați de înspăimântatul Flavius Sabinus, care fu repede înconjurat, împreună cu consulul Quintius Atticus. Nici unul dintre ei nu era înarmat. Alți vitellieni străbăteau coridoarele, în căutarea lui Domitianus, fiul lui Vespasianus, ca să-l omoare. Se opriră, plini de respect, doar în fața preoților zeiței Isis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mult, își zise, veneau de la pasărea mică și fragilă care stătea acum tăcută pe creangă. — O plasă! șopti el. Repede, o plasă, o plasă... Rapid, împunse cu bastonul un soldat uimit. Apoi, înșfăcând o plasă pentru maimuțe din mâinile omului înspăimântat, sări din jeep și o aruncă peste porumbelul verde, în dorința oarbă de a prinde pasărea aceea înșelătoare, de a o ține lângă el cât va trăi în cantonamentul armatei, de a se tortura cu amintirea copilăriei sale, a mamei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
Numele țâșni, purificându-l. — Dolores, rosti el. — Virgil. Din nou tăcere. Acum femeia era cea care îl ajuta pe bărbat, căci nu voia să meargă mai departe fără sprijinul lui. Virgil Jones se gândi: suntem ca doi virgini urâți și înspăimântați. Descoperi că puterea îi revenea în mădulare și făcu câțiva pași până lângă Dolores. — Brațul meu, se oferi el. Ea tresări scurt. Vă mulțumesc, domnule, spuse apoi și-i acceptă oferta. — Pe aici, cred, spuse Virgil Jones. Lângă fântână e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
curând rânjetul urma să-i piară. Așa a fost. Am fost nevoit să-l resuscitez, aruncând apă pe el. Zic „nevoit“, dar trebuie să mărturisesc că am folosit mai multă decât era nevoie. Am ieșit din pădure zguduiți și foarte înspăimântați și ne-am trezit cercetați cu luare-aminte de un bărbat înalt, drăguț, care îți lăsa cumva impresia că e mult mai în vârstă decât pare. Presupun că are vreo cincizeci de ani și de fapt se ține foarte bine, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
că am curățenia necesară implorării Domnului. Dar poate Lui nici nu-i plac astfel de rugăciuni. Poate mult mai plăcute Lui sunt spaimele sufletului meu, tremurul gândului în nopțile când, trezit brusc din somn, uneori după vise grele, mă întreb înspăimântat oare astfel mi-e dat să plec din această Lume: cu tristețea că i-am văzut ticăloșia și nu m-am străduit să o îndrept, câtuși de puțin? Cu umilința că am slujit nevrednicilor, fără a avea curajul să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu care se putea muri, simplitatea dusului mă îngrozeau și-mi răvășeau nopțile. Nu din cine știe ce generozitate sau solidaritate am acceptat propunerea acelui bătrân de a ne trece spaima de Moarte în vorbit. Pur și simplu eram și eu la fel de înspăimântat ca el. Mă simțeam neputincios, la cheremul unei taine pe care nu o înțelegeam. Pe care nu o puteam birui. Vorbind, aveam doar certitudinea că încă mai sunt viu. Deși, prea bine știam, poți muri și la jumătate de cuvânt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
recunoscut pe dată. Laín Coubert. Vocea diavolului. M-am repezit pe scări În sus și, ajungînd la parter, am Înșfăcat-o pe Bea de braț și am tîrÎt-o În goana mare spre ieșire. Pierdusem lumînarea și alergam orbește. Bea, Înspăimîntată, nu-mi Înțelegea alarmarea subită. Nu văzuse nimic. Nu auzise nimic. Nu m-am oprit să-i dau explicații. Mă așteptam ca, dintr-o clipă Într-alta, ceva să țîșnească din Întuneric și să ne bareze drumul, Însă ușa principală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
corpuri și cu un singur cap, etc. - oamenii înșiși devin monstruoși, având figuri stranii și corpuri de animal). Evocând “nenorocirea unei lumi care încăruntește”, în romanul Numele trandafirului, Umberto Eco face o descriere amănunțită a portalului unei biserici din perspectiva înspăimântată a neinițiatului Adso; tânărul învățăcel descoperă “viziuni groaznice la privit și justificate în locul acela numai datorită puterii lor de parabolă și alegorie, sau pentru învățătura morală pe care o transmiteau (...); și am văzut o femeie depravată goală și descărnată, roasă
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
este o frontieră vagă pe care analistul cel mai subtil nu ar putea să o traseze, atât de mult arta este în același timp transcendentă și naturală.” În seria de gravuri intitulată Dezastrele războiului (1818-1820), artistul este în ipostaza spectatorului înspăimântat de ceea ce “nu se poate privi”, al disperării, angoasei și ororilor, a căror penibilă motivație este ura - Nu se știe pentru ce!; Iată ce este mai rău - supliciilor, omorurilor, violurilor - Frumoasele vitejii asupra cadavrelor mutilate fără sens, al mulțimilor anonime
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
din nou În fața ochilor costumul bej și atunci n-ar fi avut scăpare. Drumul până la Corso ar fi fost ca și făcut. ...Tot meditând la agenda zilei care abia Începea, Noimann se Împiedică de ceva moale și călduț, trăgându-și Înspăimântat piciorul Înapoi. Mai Întâi i se făcu teamă să nu fi călcat vreun șoarece sau șobolan, apoi se gândi că poate nimerise Într-un rahat de câine sau În vomă... Casa lui era curată. Nu aveau ce căuta aici nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
și paharele de pe masă Începură să trepideze, alunecând spre margini, gata-gata să se spargă. „Tu, care ești Ieri”, rosti, privind spre Noimann, ciungul. „Ieși acum, În clipa de față, din ce este Azi și va fi Mâine...” Stomatologul Paul privea Înspăimântat, dar totodată și detașat, această scenă desprinsă parcă dintr-un film horror. La a doua invocare, gemetele Încetară. Iar la a treia rostire, dinlăuntrul cămășii se auzi un mieunat ca de pisică, după care un boț de carne Învelit În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Dar ce-ți veni să miorlăi? Slujitorul II: Cine miorlăie, eu? Slujitorul I: Tu! Slujitorul II: Ba tu ai miorlăit! Slujitorul I: Eu? Eu miorlăi? Slujitorul II: Atunci cine miorlăie? Cotoșman: Eu vitejilor...Am onoarea să vă salut! Slujitorul I: (înspăimântat) Vorbește pisica!... Slujitor II: Și e încălțată cu cizme! Cotoșman: Întocmai...Eu sunt cavalerul Cotoșman, Motanul Încălțat. Cu cine am plăcerea să miaun... pardon, să stau de vorbă? Slujitor I și II: Păi noi... Cotoșman: Aș vrea să știu ce
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
5 Dorobanți. Continui să cred că desăvârșita discreție a relatării nu se datorează vreunei eventuale autocenzuri, cât unei spaime nelămurite. El nu este, și poate că nu va fi niciodată, un narator omniscient. Este și va fi mai degrabă uimit, Înspăimântat și În același timp Îmbărbătat de ceea ce Îi este dat să povestească. Poate filmul să povestească În felul acesta? Prin ce mijloace? până vineri s-a tot tăiat la lemne pentru fabricație, iar sâmbătă am Început pregătirile, am Încălzit cuptoarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
care treci nestavilită undă Și-alintul tău a început să doară, Tăișu-i, mai adânc să mă pătrundă; Mi-e carnea sfârtecată de durere Și sufletu-mi dogoare de infern, Ochiul tristeții împietrit mă cere, Ploi de cenușă peste mine cern; Înspăimântat, îmi caut o cărare, Dar nu mai știu pe unde s-o apuc, E-o grea și dulce parcă-ntunecare Iar pașii mei, doar înspre tine duc; Nespusul chin, cum poate să cuprindă Atât de dulce împăcare-n el Și din
FR?M?NT?RI by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83797_a_85122]