1,328 matches
-
dea greș. Furios, se întoarse, hotărât să ia din nou cuvântul, dar, între timp, un războinic atletic, cu craniul ras și ochi vicleni și cu mustăți lungi și răsucite, i-o luă înainte. Bărbatul, care purta o comodă, dar eficace armură de piele, întărită cu zeci de nituri metalice, urcase deja până la jumătatea scării și dădea din mâini, încercând să atragă atenția auditoriului. Apropiindu-se de Sebastianus, fără să bată la ochi, Alpinianus arătă către acel războinic și îi șopti: Voiai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Faceți loc! Faceți loc pentru ordalie! 23 Cu gesturi rapide și eficiente, dictate amândurora de obișnuința de a folosi armele, cei doi adversari se pregăteau de confruntare. Lui Mataurus nu-i trebui mult ca să scoată din bagajul comandantului său splendida armură cu solzi de metal și să-l ajute să o îmbrace. Cât despre Gualfard, care deja și-o pusese pe a sa, el își luase în plus un coif de fier și un scut mare, rotund, și aștepta cu nerăbdare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în partea din mijloc scutul adversarului, i-l împinse la o parte, forțându-l astfel să-și lase garda, și fandă fulgerător. Cu o precizie implacabilă, lama îl atinse pe Gualfard la gât, singurul punct rămas în parte descoperit de armură. Din mulțime se ridicară atunci strigăte de oroare și stupefacție, cărora le urmă o tăcere de gheață. în vreme ce armele sale se prăvăleau pe caldarâm cu un zgomot asurzitor, burgundul făcu un pas înapoi, pe urmă încă unul, cu mâinile încleștate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și nu ne putem îngădui să-i lăsăm numai pe bărbați să lupte. — E foarte trist. Ieri am putut vedea cu ochii mei că veșmintele femeiești se însoțesc de minune cu frumusețea ta, mult mai bine decât hainele aspre și armura de luptător. Complimentul său, se pare, își atinsese ținta. Cu un gest tipic feminin, ea își îndepărtă părul pe care vântul i-l răvășise pe frunte și îl fixă cu o privire pătrunzătoare, neștiind dacă să fie încântată de cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
al unui cal. Puțin după aceea, se auziră pași grei ce urcau scara de piatră, însă turnul era înalt și dură o vreme până ce prin ușa de ieșire la creneluri să se arate Chilperic. Salutându-l, Sebastianus observă că îmbrăcase armura. — Ce se întâmplă? Sunt cam cincizeci de cavaleri jos. încotro se duc? După ce-și îngădui un moment ca să-și recapete suflul, Chilperic anunță: — O ștafetă de la Augusta. Cetatea a căzut. Se pare că Reinwalt a dat-o pe mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ar fi putut concentra, în vreme ce continuau să înainteze, carele cu provizii, slujitorii și femeile, vitele prădate și prizonierii; cu atât mai rău pentru cine ar fi dormit sub cerul deschis. Odată încheiată lupta, își dăduse jos aproape toate piesele din armură, păstrând doar platoșa și lăsând tot restul în carul lui Kayuk. Mandzuk, scutierul fidel, de acum trecut de șaizeci de ani, care îl însoțea totdeauna în luptă, aștepta mai departe, lângă o veche spălătorie. îndesat și puternic, sever și imperturbabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pinten ierbos, cum se deplasa în șir mica sa armată. Un mingan: acea era premiul pe care Utrigúr i-l dăduse pentru că dusese a bun sfârșit misiunea sa din Sapaudia, împreună cu o cireadă de cincizeci de bovine și o magnifică armură persană. Primise acele recompense în Reția, ocupată acum de gepizi, unde Utrigúr rămăsese în așteptare pentru a afla de soarta misiunii sale. La doar două zile după aceea, pe picior de plecare fiind, pentru a-și uni forțele cu cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un cort. Nimic deosebit, firește, doar câteva pânze întinse între copaci. Știu că ai un scutier și o să fie suficient pentru voi amândoi. De altfel, probabil că ți-ai dat seama deja, aici nimeni nu trăiește în puf. Eliberată de armură, îi apărea acum, în ciuda tăieturii scurte a părului și a hainelor bărbătești, mai aproape de imaginea pe care o păstrase despre ea. Sânii ascuțiți împungeau pieptarul de in, iar genele, zbătându-se câteodată mai repede, puneau același văl de gingășie feminină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
astea, nu? Cuvintele erau de reproș și totuși tonul era incert; însă imediat deveni dur. Până mai adineaori ai fost mereu în coasta acelei... întinse mâna în direcția în care se găsea cortul Fredianei, acelei mici călugărițe! Scândura aceea în armură! De acum, Sebastianus o dorea. Nu dădea prea mare atenție la ce-i spunea ea. Fără să-i răspundă, sprijinindu-se cu o mână de palisadă, cu cealaltă îi mângâie obrazul, în vreme ce își apleca spre ea capul, continuând să o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
oamenii? Distanța încă nu-i permitea să distingă trăsăturile acelui cavaler, dar silueta dreaptă și elegantă părea deja să stârnească ceva ce păstrase în adâncul memoriei. Cei doi bărbați veniți în recunoaștere ajunseseră deja lângă pâlcul de copaci. Lipsiți de armură din cauza căldurii, îl traversară fără grabă, cu privirile ațintite la coloana hună, care, înaintea lor, dispărea pe după buza dealului. Chiar la liziera păduricii, însă, cel care era mai în spate scrută lung și atent desișul, pe urmă câmpul de grâu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Când îl află prins în luptă, apărându-se cu vigoare de doi războinici hiung-nu, care îl prinseseră ca într-un clește, se năpusti, la rândul său, într-acolo. îi tăie drumul un bărbat blond și corpolent, ce avea ca unică armură o platoșă de fier. Balamber pară lovitura securii sale cu două tăișuri, care îi trecu șuierând pe deasupra capului, și își cabră calul, ca să se protejeze de alte lovituri. în momentul acela, comandantul dușman îi zvâcni pe dinainte, căutând să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în nu mai mult de o clipă, fu urcat pe spinarea animalului; împungându-l sălbatic și urlându-i cu furie în urechi, țâșni în urmărirea Fredianei. O văzu galopând în fața sa, prin câmpie, la liziera mestecenilor. Observă că nu purta armură, ci pantaloni mulați și o bluză neagră, fără mâneci, și din nou aprecie modul său elegant de a sta în șa. Părul ei, tăiat ceva mai jos de nivelul urechilor și deci mult mai scurt decât își amintea el, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
după aceea, se izbi brutal de cineva. Se rostogoli în iarba de pe marginea cărării, cu senzația că se ciocnise de un zid de fier. înțelese pe dată ce erau acele străfulgerări argintii pe care le văzuse puțin mai înainte. O armură, desigur! La lumina palidă a lunii, plăcile metalice sclipeau acum deasupra ei. Scoase din nou un strigăt de groază: cum putuseră să ajungă deja în fața ei? Acum aveau să o ucidă, ca și pe Flavia. Nu! Pe ea, nu! Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
alani se muncea să dea la o parte bârnele ce armau poarta mare și grea. — Sangiban! Trădător blestemat! exclamă Sebastianus, aruncându-se înainte împreună cu ceilalți, în vreme ce Maliban trimisese prima săgeată, doborând un războinic înalt și cu chică blondie, care purta armura alanilor. Ajunse din câțiva pași lângă bărbatul în agonie și se aplecă deasupra lui. La fel făcu și Rutilius. Nu e alan! îi strigă lui Sebastianus, care venea din urmă. E un om al lui Eudoxiu. Apoi, îndreptând arătătorul către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
parte a prăzii sale: aur, bijuterii, veselă și unelte, țesături de preț, care acum se găseau, cu siguranță, în mâinile mercenarilor romani; astfel că lui nu-i mai rămăseseră decât doi cai și un catâr îdintre care unul împovărat de armura pe care i-o dăruise Onegesiusă, conduși de servitori din Panonia, fără multă minte și nu prea de încredere; aproape toți ceilalți războinici care acoperiseră retragerea se plângeau de pierderi asemănătoare, așa că erau și ei de-a dreptul furioși, cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îndreptă arătătorul spre stânga. — Acolo, îl anunță. Traversează acum. într-adevăr, un întreg detașament de goți își pusese pe fugă adversarii, tocmai traversa râul și ajunsese pe punctul de a ajunge la mal. O întâlnire apropiată cu cavaleria vizigotă în armură era tot ce li se putea întâmpla mai rău oamenilor săi, dotați în majoritate cu armament ușor; totuși, Balamber nu-și îngădui să mai șovăie: După mine! strigă, trăgând sabia și dând pinteni calului. Războinicii hiug-nu o porniră după el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
iar la răsărit, de acela mai șerpuit al Marnei. în mijlocul generalilor, al regilor și al căpeteniilor barbare, figura lui Etius se distingea nu atât prin prestanța fizică - cu siguranță prezentă, cu toată statura sa prin nimic deosebită - ori prin splendoarea armurii sau a veșmintelor - cunoștea bine cât era de important să impună respectul în raporturile cu barbarii - cât mai ales prin magnetismul său natural ce emana din întreaga sa personală. Ca întotdeauna, părea hotărât și sigur pe sine. — Aici, spuse, arătând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
comanda unei unități. Acum, însă, Sebastianus intuia că venise, poate, momentul său. Se auzi, în schimb, întrebat câtă încredere consideră că poate avea în burgunzi. — Sunt luptători desăvârșiți, Eminentissime, iar sub comanda lui Chilperic vor face lucruri minunate. Ușurat de armura somptuoasă, Etius încuviință. — Și de Sangiban ce îmi zici? La Aureliana ar fi putut face un atac prin ieșire, dar în schimb a rămas la adăpost cu ai săi în cazărmi; pe urmă, azi la râu nu a ajuns la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
vrea ca mingan-ul tău să se alăture celorlalte care sunt direct sub comanda sa. Astăzi va trebui să urmezi nu stindardul meu, ci pe-al lui.“ Soarele era deja sus pe cer, iar căldura deveni insuportabilă. Lui Balamber, închis în armura sa i se părea că fierbe ca într-un cuptor. Nerăbdarea și nemulțumirea, însă, îl făceau să fiarbă chiar mai tare decât căldura sfârșitului de iunie. De ore întregi stătea în așteptare cu mingan-ul său - ce mai rămăsese din el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prea avea cum să-i dea șansa să se distingă în luptă. Cu puțin timp înaintea ordinului de atac, regele trecuse în revistă rândurile armatei sale, însoțit de cei trei fii ai săi și de Onegesius. îmbrăcat într-o splendidă armură, le înflăcărase, ca întotdeauna, cu elocvența sa simplă, dar eficace, lămurind, din câteva cuvinte pline de hotărâre, obiectivul principal: neutralizarea vizigoților și spargerea centrului dispozitivului dușman, format din alani și burgunzi, aliniați chiar acolo unde începea să coboare blestemata de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de data aceasta nu cuceriseră colina. într-adevăr, îi vedea pe huni coborând din nou coasta într-o masă dezordonată. Nemaiputând să suporte căldura, îl chemă la sine pe Vlaszo, servitorul său panonic, ca să-l ușureze măcar în parte de armură. Nu se simți prea vinovat, de vreme ce Atila, după câte putea vedea, făcuse la fel. Sosi lângă el Odolgan, care, nervos, se lovea peste jambiere cu o biciușcă. — Ce ghinion! Să pierzi așa o bătălie! O să mai fie lumină doar câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
biciui cu furie și își făcu loc fără prea multe scuze printre demnitari până ajunse în fața regelui său, mai aproape decât reușise vreodată. Atila descălecase și, ajutat de un servitor, de Utrigúr și de Ernak, își îmbrăca acele părți ale armurii de care se ușurase mai devreme, în timp ce alt servitor îmbrăca în zale calul. Gărzile din suita sa își luau și ele armele. Regele însuși, așadar, se grăbea să coboare pe câmpul de luptă, gândind în mod clar că bătălia intrase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
săi hiung-nu. Și de această dată, ochi săi îi părură lui Balamber două sulițe, capabile să străpungă orice lucru pe care și-ar fi oprit privirea. După cum avea obiceiul, nici măcar în ziua aceea regele nu îmbrăcase veșminte somptuoase: sub splendida armură din plăci, fabricată cu siguranță în Orient, Balamber ghici o tunică dalmatica, ă simplă, cu mâneci lungi, dar cu tiv și broderie cu specific hun. înconjurat fiind de mai multe persoane, își dădu seama de prezența lui doar într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
vălmășag, de strigăte și de mirosul de sânge ce-i venea din toate direcțiile. Săgețile alane veneau în permanență și se înfigeau în scutul său rotund ori ricoșau din plăcile metalice care-i protejau calul sau chiar din cele ale armurii sale; două reușiseră să treacă prin ea, iar vârfurile lor, care desfăcuseră inelele cămășii de zale, mușcau din carne, fără să poată totuși să pătrundă mai adânc. Nu erau mulți însă, cei care se bucurau de o protecție atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
a se izbi unii de alții și a se împiedica unii pe alții într-un vălmășag confuz, în care, inevitabil, fiecare săgeată, fiecare javelină a dușmanului atingea o țintă. Atacul acela împotriva unei combinații perfecte de arcași și infanterie în armură nu se potrivea, desigur, cu tactica obișnuită pe care o adaptau războinicii hiung-nu, însă condițiile luptei - romanii, bine instalați pe înălțimile colinei și cele două armate gotice ce încă luptau cu furie pe latura din stânga - nu le dădeau posibilitatea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]