579 matches
-
Peninsula Istria și teritoriul înconjurător, cucerite în anul 789 de către Pepin de Italia, unul dintre fiii regelui francilor Carol cel Mare. După 1364, a constituit denumirea atribuită provinciei din Istria a stăpânirilor habsburgice, a Imperiului Austriac și a Austro-Ungariei. Istria Carolingiană a fost încorporată Ducatului Carolingian de Friuli, din partea răsăriteană a Italiei medievale, fiind "de facto" o marcă cu demnitate ducală doar la nivel titular. a fost la început constituită ca urmare a morții ducelui Eric de Friuli în anul 799
Marca de Istria () [Corola-website/Science/324925_a_326254]
-
cucerite în anul 789 de către Pepin de Italia, unul dintre fiii regelui francilor Carol cel Mare. După 1364, a constituit denumirea atribuită provinciei din Istria a stăpânirilor habsburgice, a Imperiului Austriac și a Austro-Ungariei. Istria Carolingiană a fost încorporată Ducatului Carolingian de Friuli, din partea răsăriteană a Italiei medievale, fiind "de facto" o marcă cu demnitate ducală doar la nivel titular. a fost la început constituită ca urmare a morții ducelui Eric de Friuli în anul 799, la asediul Trsatului în cadrul confruntărilor
Marca de Istria () [Corola-website/Science/324925_a_326254]
-
cu triburile croaților. Acesta fusese acel markgraf care păzise câmpia Pannoniei, care permitea trecerea către Italia dinspre răsărit. Marca a devenit feuda contelui franc Hunfrid, care de asemenea purta titlul de "dux Foroiulanus" (duce de Friuli). Marca originală constituită de Carolingieni includea regiunea Alpilor Iulieni și a platoului Kras până la golful Kvarner. Alături de Friuli și Carantania, Istria reprezenta una dintre cele trei mărci menite să protejeze Lombardia în fața invaziilor avarilor, slavilor și apoi ale maghiarilor. În primul deceniu al secolului al
Marca de Istria () [Corola-website/Science/324925_a_326254]
-
începutul celui de al XI-lea. Reședința sa se afla la Ivrea, în Piemontul de astăzi și s-a aflat în posesia Anscarizilor, familie de markgrafi din regiunea Burgundiei. Marca a reprezentat frontiera dintre Italia și Franța. După depunerea împăratului carolingian din Occident Carol cel Gras de către nepotul său de frate Arnulf de Carintia în 887, puterea în Italia a fost asumată de către markgraful Berengar I din familia Unruochingilor, pe atunci markgraf de Friuli, care a primit Coroana de fier a
Marca de Ivrea () [Corola-website/Science/324933_a_326262]
-
denumită și Frauenwörth) este o mănăstire benedictină de pe insula Frauenchiemsee din Bavaria, care aparține de Arhiepiscopia de München și Freising. Mănăstirea a fost fondată în 782 de către ducele Tassilo al III-lea al Bavariei. În 788 a devenit abație imperială carolingiană. Regele Ludovic Germanul, care a domnit și în Bavaria începând din 826, a numit-o în 857 pe fiica sa, Irmengard, ca stareță. Mănăstirea a fost distrusă în perioada invaziei maghiare, traversând între secolele XI-XV o perioadă de glorie. Construcția
Mănăstirea Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327443_a_328772]
-
Irmengard" (fostul "Seminar inferior pentru activități sociale feminine"), pe care l-au administrat până în 1995. Administratoare: Priorese: Clădirea actuală a bisericii, care este și ea numită Inseldom, este de origine romană (secolul al XI-lea) și se află pe fundații carolingiene. Bolta bisericii este în stil gotic, iar altarul în stil baroc. Plafonul arcuit din interior a fost executat în perioada 1468 - 1476. Biserica a fost echipată în 1688-1702 cu altare în prezent conservate. În 1954 s-au descoperit fresce romanice
Mănăstirea Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327443_a_328772]
-
altare în prezent conservate. În 1954 s-au descoperit fresce romanice pe zidurile înalte ale sanctuarului. În partea de nord-vest a bisericii se află turnul clopotniță, o emblemă a regiunii Chiemgau, care datează probabil din secolul al XII-lea. Pridvorul carolingian conservat era, probabil, deja o parte din vechea mănăstiri din perioada lui Irmingard. În corul turnului au fost găsite în 1928 picturi murale romane, peste care s-a pictat în secolul al XIII-lea. Cinci reprezentări parțial conservate ale arhanghelilor
Mănăstirea Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327443_a_328772]
-
de vizitatori. La faima insulei contribuie de prin 1820 și colonia artistică din Chiemsee, din care făcea parte Max Haushofer. Mănăstirea a fost fondată în 782 de către ducele Tassilo al III-lea al Bavariei. În 788 a devenit abație imperială carolingiană. Regele Ludovic Germanul, care a domnit și în Bavaria începând din 826, a numit-o în 857 pe fiica sa, Irmengard, ca stareță. Mănăstirea a fost distrusă în perioada invaziei maghiare, traversând între secolele XI-XV o perioadă de glorie. Construcția
Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327442_a_328771]
-
l-au administrat până în 1995. În prezent (2007), trăiesc în mănăstire 30 surori, stareță fiind Johanna Mayer. Clădirea actuală a bisericii, care este și ea numită Inseldom, este de origine romană (secolul al XI-lea) și se află pe fundații carolingiene. Bolta bisericii este în stil gotic, iar altarul în stil baroc. Plafonul arcuit din interior a fost executat în perioada 1468 - 1476. Biserica a fost echipată în 1688-1702 cu altare în prezent conservate. În 1954 s-au descoperit fresce romanice
Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327442_a_328771]
-
făcut în romanul său "Ein verliebtes Leben" (1943) o descriere literară a cimitirului. În plus, există un cenotaf al generalului Alfred Jodl, iar unii membri ai familiei nobiliare von Eichendorff sunt îngropați acolo. O atracție turistică este așa-numita poartă carolingiană care datează de la începuturile mănăstirii. Este o clădire dreptunghiulară, cu un tuf pătrat în creștere în partea de est. În livada din centrul insulei s-a construit după Primul Război Mondial o capelă memorială. O imagine mare a pictorului Hiasl
Frauenchiemsee () [Corola-website/Science/327442_a_328771]
-
IV, economia locală renaște.La începutul sec.V, germanii invadează Galia. În 481, Clovis devine regele francilor și unifica teritoriile ( Nordul Franței și Belgia, apoi și o mare parte al perimetrului actual al Franței). Dinastia Merovingiana, succesorii francilor, apoi Imperiul Carolingian ( Carol cel Mare) ocupă începutul perioadei medievale. Wimille se atașează la comună Boulogne, regiunea este convetită la creștinism, suferind apoi mai multe războaie. Philip al II-lea al Franței ( Dinastia Capețienilor) cîștigă bătălia de la Bouvines în 1214 și reia nordul
Wimereux () [Corola-website/Science/326974_a_328303]
-
după tribul celtic Viromandui care a populat regiunea și după principalul oraș al acestora Augusta Viromanduorum, care mai târziu a devenit capitala regiunii sub numele de Saint-Quentin. Până la mijlocul secolului al XI-lea a fost stăpânit de o ramură a Carolingienilor, si anume de Herbertini. Inițial Vermandois a constat din două semi-comitate Saint-Quentin și Péronne. În secolul IX, comitatele au fost cedate Carolingienilor, urmași ai regelui Bernard de Italia, care a luptat, fără succes însă împotriva unchiului său, împăratul frânc Ludovic
Vermandois () [Corola-website/Science/326987_a_328316]
-
regiunii sub numele de Saint-Quentin. Până la mijlocul secolului al XI-lea a fost stăpânit de o ramură a Carolingienilor, si anume de Herbertini. Inițial Vermandois a constat din două semi-comitate Saint-Quentin și Péronne. În secolul IX, comitatele au fost cedate Carolingienilor, urmași ai regelui Bernard de Italia, care a luptat, fără succes însă împotriva unchiului său, împăratul frânc Ludovic cel Pios. Potrivit Tratatului de la Ribemont, Vermandois fiind în imediata vecinătate cu Lotharingia Inferioară a devenit o zona tampon între Francia Răsăriteana
Vermandois () [Corola-website/Science/326987_a_328316]
-
sărută pe gură, ca simbol al înțelegerii și al prieteniei. Aceste gesturi serveau la înnodarea uneia dintre legăturile sociale cele mai puternice pe care le-a cunoscut epoca feudală. Omagiul, în această formă, nu a fost modificat niciodată. Din perioada carolingiană peste vechiul "omagiu" s-a suprapus un al doilea ritual, strict religios: cu mâna întinsă pe Evanghelie sau moaște, noul vasal jura să-i fie credincios stăpânului său. Era ceea ce se numea "jurământ de credință". În vremurile noastre, prin jurământ
Jurământ () [Corola-website/Science/323075_a_324404]
-
lui Paulinus, rezident la Cividale. În timpul patriarhului Maxentius, Statul papal a aprobat, la sinodul de la Mantova, precedența (așadar, supremația) patriarhului continental al Aquileiei asupra patriarhului de la Grado. Cu toate acestea, poziția geografică nu favoriza Aquileia, în special după căderea dinastiei Carolingienilor în secolul al X-lea, locuitorii suferind din plin de pe urma raidurilor maghiarilor. În secolul al XI-lea, poziția patriarhului de Aquileia s-a consolidat, așa încât să îi permită să își proclame suveranitatea temporală asupra întregii regiuni Friuli. În două rânduri
Patriarhatul de Aquileia () [Corola-website/Science/324257_a_325586]
-
apropiere. Sfântul Victrice a participat la șantier În 1954 arheologul Georges Lanfry a deschis un sondaj la nivelul ultimei travei a navei și a descoperit vechea biserică Notre-Dame. El a adus la lumină o criptă mai târzie, din timpul imperiului carolingian. La lumina acestei descoperiri, presupunerea este că Notre-Dame era în acel timp mult mai mică decât astăzi (poate 60 m lungime). În 1986, săpăturile conduse de arheologul Jacques Le Maho au permis să se confirme existența acestei biserici. Ea se
Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Rouen () [Corola-website/Science/325631_a_326960]
-
-lea, după "Tratatul de la Saint-Clair-sur-Epte", în 911, Rouen a devenit capitală a tânărului ducat de Normandia, căpetenia vikingă Rollon primind botezul în 912, sub prenumele „Robert”, în bazilica primitivă. Necropolă a primei dinastii a ducilor de Normandi, catedrala (primul edificiu carolingian) nu a fost mărită decât sub domina lui Richard I al Normandiei, acesta din urmă murind în 996. Pe la anul 1030, arhiepiscopul Robert Danezul a reconstruit corul în stil romanic și a inserat o "criptă" dedesupt, cu scopul de a
Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Rouen () [Corola-website/Science/325631_a_326960]
-
pentru care Thuringia a devenit un punct de plecare pentru misiunea creștină a Sfântului Bonifaciu. Thuringienii au avut o identitate separată până în anii 785-786, atunci când unul dintre conducătorii lor, Hardrad, a condus o insurecție eșuată împotriva lui Carol cel Mare. Carolingienii au codificat obiceiurile și cutumele thuringienilor în cadrul "Lex Thuringorum" și au continuat să stabilească un tribut în cantitate de porci pentru această provincie. În secolul al X-lea, sub dinastia Ottoniană, centrul puterii thuringiene se afla în nord-est, în apropiere
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
laudativ, "De Pippini regis Victoria Avarica", a fost compus după ce Pepin l-a forțat pe "khagan"-ul avar să se predea în 796. Acest poem a fost elaborat la Verona, reședința lui Pepin după 799 și centrul literar al "Renașterii carolingiene" din Italia. Acțiunile sale includ și un asediu de lungă durată, dar lipsit de succes, asupra Veneției în 810. Asediul a durat șase luni, dar armata lui Pepin a fost devastată de epidemiile din mlaștinile din regiune, astfel încât Pepin a
Pepin de Italia () [Corola-website/Science/325087_a_326416]
-
Gundrada; Bertha și Tetrada. De asemenea, Pepin avea și un fiu nelegitim, Bernard. Pepin urma să moștenească o treime din Imperiul tatălui său, însă a murit înaintea acestuia. Coroana longobardă a fost preluată de fiul său ilegitim, Bernard, în vreme ce Imperiul Carolingian a revenit fratelui său mai tânăr, Ludovic cel Pios.
Pepin de Italia () [Corola-website/Science/325087_a_326416]
-
Ludovic i-a tuns pe frații săi vitregi Drogo, Ugo și Theoderic și i-a trimis în diferite mănăstiri, pentru a preveni eventuale alte defecțiuni în cadrul propriei sale familii. După dispariția lui Bernard, Regatul Italiei a fost absorbit în Imperiul Carolingian' și imediat după aceea conferit lui Lothar, fiul cel mare al lui Ludovic cel Pios. În 822, Ludovic a făcut o penitență publică la Attigny, unde a mărturisit în fața întregii curți că ar fi comis un păcat asupra nepotului său
Bernard de Italia () [Corola-website/Science/325094_a_326423]
-
Guy a revenit în Italia, pentru a plănui obținerea coroanei Italiei și a titlului imperial. Guy a întâmpinat ooziția lui Berengar I de Friuli pentru Coroana de fier a regilor longobarzi. Cu toate că Berengar avea avantajul de a fi aliat cu Carolingienii, și de a se fi încoronat deja ca rege al Italiei din 887, din 888 se apropiase de Papalitate, aliindu-se cu papa Ștefan al V-lea, care îl denumea pe Guy ca fiind "singurul său fiu". După izbucnirea luptei
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
Dinastia lor sau a Ahalolfingilor a reprezentat o familie nobiliară din Germania medievală, de sorginte alemanică. Familia a apărut în timpul Imperiului Carolingian, fiind consemnată ca posedând pământuri nu numai în Alemania, dar și în Bavaria, Franconia și Italia. Baza puterii lor se afla în jurul văii râurilor Neckar și Dunăre. i au fost divizați în două ramuri, cea veche și cea tânără, nefiind
Ahalolfingeri () [Corola-website/Science/325250_a_326579]
-
a aflat la conducerea Ducatului de Bavaria de la sfârșitul secolului al IX-lea până la anul 985. Strămoșul familiei lor a fost markgraful Luitpold de Bavaria (d. 907), posibil descendent din familia medievală nobiliară Huosi și probabil a fost în legătură cu Dinastia Carolingiană imperială prin Liutswinda, mama împăratului Arnulf de Carintia. Prin dinastia regală a Ottonienilor, fiii și nepoții lui Luitpold au devenit duci de Bavaria, după cum urmează: Luitpold, markgraf de Carintia și de Pannonia Superioară, conte de Nordgau, căzut în bătălia de la
Luitpoldingi () [Corola-website/Science/325249_a_326578]
-
longobarzi și sarazini, insă și-a regăsit ulterior puterea și importanța. A fost unul dintre orașele aflate în cadrul Pentapolis de sub guvernarea exarhului de Ravenna Exarhatul de Ravenna, unitate administrativă făcând parte din Imperiul bizantin. Odată cu cucerirea nordului Italiei de către francii carolingieni, a devenit reședința mărcii de Anconă. După anul 1000, Anconă a devenit treptat independența, în cele din urmă transformându-se într-o importantă republică maritimă, adeseori ciocnindu-se cu interesele vecinei Veneția. Republică oligarhica, Anconă a fost guvernată de șase
Republica Ancona () [Corola-website/Science/324522_a_325851]