1,492 matches
-
Cernei și a Oltului până la "Brazda lui Novac"). Structurile bisericești din sudul Dunării s-au extins și asupra ținuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din așezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă și continuă legătură cu creștinătatea sud-dunăreană. Consecințele acestei situații au fost stimulative pentru comunitățile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii și limbii. În plus, trecerea unor creștini în "ținuturile barbare", din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reușita
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Vețel-jud. Hunedoara) cu inscripția "Quartine vivas". Ca o concluzie generală, creștinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetrației adânci a noii religii printre daco-romani și, în același timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goți și pe sarmați, cu "ajutorul trofeului creștinismului ", în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinței pentru creștinii din nordul Dunării. Acțiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creștinătate a populațiilor "extra fines" a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca "episcop al creștinilor din țara getică" a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost la Constantinopol, în 400 și 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzațiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, și mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învățat și teolog al creștinătății, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinților, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.39 După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
treia lucrare, Despre încarnarea Domnului, în 7 cărți, are drept conținut combaterea nestorianismului. Sf. Ioan Casian este un exponent însemnat al literaturii patristice din secolul al V-lea. Prin opera sa, el reprezintă o punte între cele două părți ale creștinătății, Apus și Răsărit, prin regulile vieții monahale și prin hristologia sa.42 Un alt cărturar și teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful și prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind "de neam scit, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-a întrupat pentru noi "fără a fi antiortodoxă, nu era totuși ireproșabil niceeană și chalcedoniană" (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică "doctrina neochalcedoniană". Acțiunea "călugărilor sciți" a reprezentat o importantă contribuție a creștinătății din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în fața celei grecești orientale. Progresele evanghelizării, organizarea ecleziastică și amploarea vieții creștine în Scythia Minor au avut drept urmare construirea de biserici numeroase, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Attila" (449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pete albe pe harta răspândirii creștinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spațiul dintre Prut și Nistru, nord-vestul țării (Maramureș și Crișana) nu se creștinează destul sau deloc -aici, atașamentul față de credințele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creștinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credințelor vechi și a vitalității lor în religia creștină. În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creștinismul arian a gepizilor, ostrogoților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populație, contacte economice și culturale s-a hrănit masiv romanitatea și creștinătatea din nordul lui, în ciuda situației politice grele în care a trebuit să-și ducă existența. Răspândit și însușit în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei peste granițele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
își încetaseră, în cursul secolului VII, existența după secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporții, o adevărată dislocare, în sudul Dunării și zona Pontului, cu consecințe etno-demografice, religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ evoluția creștinismului din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situație foarte gravă, creștinismul n-a fost șters cu desăvârșire din regiunile sud-est europene (dar s-a susținut acest
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mileniului I, s-a desfășurat într-un context politic și etno-demografic fluctuant. Prăbușirea stăpânirii bizantine în regiune și spargerea romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și rolul său în menținerea identității etno-lingvistice și spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credințele, ideile și practicile religioase ale populațiilor care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
După primirea botezului, Boris și boierii săi (curtea) au cumpănit între creștinismul grec (bizantin) și cel latin (roman) și au păstrat legăturile și cu Papa de la Roma și cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoți și cateheți din ambele părți ale creștinătății. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci și romani, în prezența solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparțină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria în această limbă, prin frații Chiril și Metodiu și ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărțile bisericești era, de fapt, limba
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea impunerea unui imperialism spiritual al catolicismului în estul Europei, și avea nevoie de un instrument politic și militar pentru a completa prozelitismul cu cucerirea. Acest instrument eficace era regatul apostolic al Ungariei, care desfășura o politică ofensivă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Ioan Vatatzes au asediat Constantinopolul. Ei nu au reușit să cucerească orașul (recuperat de bizantini abia în 1261), iar în 1241, țarul bulgar a murit. În timp ce, la sud de Dunăre, catolici și ortodocși se înfruntau pentru supremație, asupra întregii creștinătăți s-a abătut urgia păgână, marea invazie mongolă din 1241, care a dus la o nouă situație în această arie europeană.3 Dar confruntarea dintre cele două lumi nu s-a limitat doar la spațiul sud-dunărean, întrucât papa Inocențiu III
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
zece ani după moartea lui, criza dinastică a oprit orice inițiativă ofensivă, abia în 1251, prin alegerea ca mare han a lui Mongke (1251-1259), expansiunea mongolă a fost reluată. Hotărârea reînnoită a mongolilor de a supune "lumea întreagă" îngrijora Europa, creștinătatea, dar moartea prematură a lui Mongke, în septembrie 1259, a salvat lumea de o nouă invazie. A urmat o nouă criză dinastică în urma căreia uriașul stat mongol, cu aspirații universale, s-a destrămat în mai multe hanate (state), care se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim au luat armele împotriva "păgânilor" și "schismaticilor", pentru apărarea țării (regatului) și a creștinătății într-un loc primejdios (Severin). În concluzie, cavalerii ioaniți au rămas efectiv la Severin (regele spera că se vor extinde pe Dunăre până la mare, construind cetăți de apărare față de mongoli), ei au construit turnul (cetatea) Severinului. Dar, pe la 1260, cavalerii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
despre "marele voievod și domn de sine-stătător a toată Ungrovlahia". Iachint este mutat de la Vicina la Argeș, pentru a conduce "biserica a toată Țara Românească". Se adăuga la aceasta și "învoirea împărătească", noul stat Țara Românească intrând astfel în sistemul creștinătății răsăritene. Și în problema întemeierii mitropoliei muntene, Neagu Djuvara, în cartea deja menționată, are un punct de vedere aparte. În 1359, voievodul Alexandru îl cheamă la Argeș pe mitropolitul Iachint de la Vicina, apoi începe demersurile pe lângă patriarhul de Constantinopol pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Constantinopol pentru mutarea oficială a sediului mitropoliei de la Vicina la Argeș și așezarea țării sub jurisdicția patriarhiei răsăritene. Aflat la o răscruce a istoriei, Alexandru Basarab se hotărăște să renunțe la protecția papei și să se adreseze celuilalt cap al creștinătății, patriarhul de Constantinopol. În vremurile medievale, o căpetenie statală fără legătură cu Biserică era de neconceput. Acest demers al voievodului Alexandru Basarab îl va duce nu numai la înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, dar și la situația de a se supune ocrotirii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
expediție mai serioasă în teritoriile est-carpatice a fost cea din 1345, ca replică la raidurile mongole în Transilvania (vezi mai sus). După izbucnirea conflictelor civile în interiorul Hoardei, dispăruse primejdia unei contraofensive viguroase mongole anticreștine, iar regatele catolice (aflate în avangarda creștinătății) au încercat să readucă teritoriile extra-carpatice în sfera lor de dominație. Conform surselor istorice, ambele intervenții externe, poloneză și ungară, din 1359, erau îndreptate împotriva formațiunii statale românești din nord-vestul Moldovei (continuare a unei alcătuiri statale mai vechi), dar acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Antologii: Mircea Dinescu, Lyrik. Revolution und das neue Europa, Augsburg, 1991 (în colaborare cu Henning Krauss); Mircea Dinescu. Dichter und Bürgerrechtler. Neue Gedichte, Dokumente, Analysen, Augsburg, 1992 (în colaborare cu Henning Krauss și Klaus P. Prem). Traduceri: Novalis, Cântece religioase. Creștinătatea sau Europa, pref. Anton Rauscher, postfața trad., Iași, 1996; Ludwig Tieck, Heinrich von Kleist, Hanswurst emigrant. Despre teatrul de marionete, Iași, 1997; Henning Krauss, Amnezia, Iași, 1998 (în colaborare cu Viorica S. Constantinescu). Repere bibliografice: Ileana Berlogea, Caragiale în contextul
CONSTANTINESCU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286371_a_287700]
-
spiritualității bizantine). Retorica, în rest, e cea uzuală, descripția și evocarea mai păstrând ceva din ingenuitatea stilului cronicăresc, la fel și vehemența moralizatoare. Zădărnicind calea deschisă reconcilierii la „Soborul” florentin (1439), neamul „vestit” al grecilor provoacă adâncirea schismei în aria creștinătății. Trufia și resentimentele oferă o nefastă pildă de risipire și discordie, deplânge C., într-un pasaj ce amintește de privirea sceptică și de reflecțiile stolnicului Cantacuzino asupra „nașterii și stricăciunii”, a strălucirii și erorii guvernând în toate cele hărăzite oamenilor
COTORE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286450_a_287779]
-
rațiuni politice. Înfăptuită sub patronajul lui Șerban Cantacuzino, ediția de la București, realizată cu vădită economie de timp și de mijloace, sugerând și o anume precipitare, urma să popularizeze numele domnului Țării Românești, care își asumase rolul de protector spiritual al creștinătății balcanice și de conducător al răscoalei antiotomane. (Șerban Cantacuzino finanțase și o ediție în limba greacă a Bibliei, apărută din inițiativa lui N. Glykis, la Veneția, în 1687.) Moartea domnului survenind la 29 octombrie 1688, cu puțin înaintea punerii în
BIBLIA DE LA BUCURESTI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285724_a_287053]
-
un roman ce aparține epocii Luminilor. După 1714, C. se ocupă aproape exclusiv de redactarea unor cărți de istorie. Scrie, în latină, un studiu bazat pe teoria evoluției ciclice, prevăzând izbânzi însemnate ale lui Petru cel Mare, pornit să elibereze creștinătatea. Eseul se intitula Monarchiarum physica examinatio [Examinarea naturii monarhiilor]. Cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române este Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae [Descrierea statului Moldovei vechi și de astăzi], redactată între 1714 și 1717. Este cea dintâi
CANTEMIR-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286073_a_287402]
-
lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur și deschid porțile inimei mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriașă a timpului cu codrii săi de secoli, cu popoarăle sale... cu Creștinătatea și Păgânătatea sa... într-un loc îmi place să opresc roata... să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde naintea ochilor! Lumea... Roma! Roma, coroana de marmură a pământului, cu împărații ei mari ca Dumnezeii seninului! // Pe tronuri cu
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]