580 matches
-
zona orașului Baja, cel din zona orașului Szeged și cel din ținutul Kiskunság. Aparțin tot de această regiune dialectele maghiare din Voivodina (Serbia), din județul Arad și din județul Timiș. Particularități de pronunțare: În această regiune cade consoana finală a desinenței "-hoz/-hez/-höz" „la” și a sufixului "-szor/-szer/-ször" „de ... ori”, iar vocala acestora se lungește: "a házhó vs. "a házhoz „la casă”, "ötsző vs. "ötször „de cinci ori”. Ca și în regiunea Transdanubia centrală, desinențele standard "-ból/-ből
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
consoana finală a desinenței "-hoz/-hez/-höz" „la” și a sufixului "-szor/-szer/-ször" „de ... ori”, iar vocala acestora se lungește: "a házhó vs. "a házhoz „la casă”, "ötsző vs. "ötször „de cinci ori”. Ca și în regiunea Transdanubia centrală, desinențele standard "-ból/-ből", "-ról/-ről", "-tól/-től" devin "-bú/-bű", "-rú/-rű", respectiv "-tú/-tű". Regiunea paloților este situată în nordul Ungariei și în Slovacia de sud. Este cea mai diversă din punct de vedere dialectal, cuprinzând opt grupuri de
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
cel al dialectelor din județul Szabolcs-Szatmár-Bereg, cel al dialectelor dintre orașele Muncaci și Hust și cel al dialectelor din zona orașului Ujhorod, împreună cu cele din zona învecinată aparținând Slovaciei. Caracteristici fonetice: Ca în regiunea Tisa-Crișuri, trăiește și aici forma cu desinență a verbelor "megy" „merge”, "lesz" „va fi”, "tesz" „pune” și "vesz" „ia”: "megyen", "leszen", "teszen", respectiv "veszen". În unele zone, la imperativ persoana a III-a singular, folosită în adresarea politicoasă, desinența este "-ík" în loc de "-en": "ne mennyík el!" vs.
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
în regiunea Tisa-Crișuri, trăiește și aici forma cu desinență a verbelor "megy" „merge”, "lesz" „va fi”, "tesz" „pune” și "vesz" „ia”: "megyen", "leszen", "teszen", respectiv "veszen". În unele zone, la imperativ persoana a III-a singular, folosită în adresarea politicoasă, desinența este "-ík" în loc de "-en": "ne mennyík el!" vs. "ne menjen el!" „nu plecați!”, "vegyík!" vs. "vegyen!" „luați!” O altă particularitate în această regiune este folosirea cuvântului "elfele" (în traducere literală „spre altundeva”) pentru exprimarea caracterului durativ al acțiunii: "az öregek
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
acțiunii: "az öregek beszélték ezt elfele" „bătrânii vorbeau asta”. Fac parte din această regiune grupurile de dialecte din centrul Câmpiei Transilvaniei, din valea Arieșului, din valea Mureșului și din valea Târnavei. Caracteristici fonetice: Și aici, ca în regiunea paloților, există desinențe de complemente de loc pentru substantivele ce exprimă familii: "Sándorni" vs. "Sándorékhoz" „la/către familia lui Sándor”, "Sándornott" vs. "Sándoréknál" „la familia lui Sándor”, "Sándornól" vs. "Sándoréktól" „de la familia lui Sándor”. De asemenea, ca în regiunea Tisa-Crișuri, și aici există
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
de loc pentru substantivele ce exprimă familii: "Sándorni" vs. "Sándorékhoz" „la/către familia lui Sándor”, "Sándornott" vs. "Sándoréknál" „la familia lui Sándor”, "Sándornól" vs. "Sándoréktól" „de la familia lui Sándor”. De asemenea, ca în regiunea Tisa-Crișuri, și aici există forma cu desinență a verbelor "megy" „merge”, "lesz" „va fi”, "tesz" „pune” și "vesz" „ia”: "megyen", "leszen", "teszen", respectiv "veszen". Această regiune cuprinde geografic în principal județele Mureș, Harghita și Covasna, cu cinci grupuri de dialecte: cel din zona Odorheiului Secuiesc, cel din
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
fonetice proprii dialectelor secuiești sunt de amintit: Unele trăsături morfologice ale dialectelor secuiești sunt și ele comune cu alte dialecte, de exemplu folosirea formei scurte a indicativului trecut al verbelor cu rădăcina terminată în "t" ("süttem" vs. "sütöttem" „am fript”), desinențele de complemente de loc pentru substantivele exprimând familii sau lipsa alternanței [ɛ] ~ [eː]. Alte fenomene sunt însă specifice dialectelor secuiești: Specificul cel mai pregnant al dialectelor secuiești constă în lexic, precum și în expresiile figurate, în vorbirea foarte expresivă în general
Dialectele limbii maghiare () [Corola-website/Science/305067_a_306396]
-
care în aceste limbi le are infinitivul. Acest fapt Bussmann (1998) îl prezintă că o trăsătură ce ține de uniunea lingvistică balcanică. Morfemul specific al conjunctivului românesc este conjuncția "să". În afară de "să", la acest timp conjunctivul mai are ca morfem desinența persoanei a treia singular și plural, care provoacă și schimbări fonetice în sufixul pe care il au unele verbe. La celelalte persoane sunt aceleași desinențe că la prezentul indicativ. Exemple: Acest timp are particularitatea de a nu avea forme variabile
Conjunctiv () [Corola-website/Science/304894_a_306223]
-
conjunctivului românesc este conjuncția "să". În afară de "să", la acest timp conjunctivul mai are ca morfem desinența persoanei a treia singular și plural, care provoacă și schimbări fonetice în sufixul pe care il au unele verbe. La celelalte persoane sunt aceleași desinențe că la prezentul indicativ. Exemple: Acest timp are particularitatea de a nu avea forme variabile după persoană. Dacă verbul nu are subiect exprimat, persoana trebuie să reiasă din context. Structura să este: conjuncția "să" + verbul auxiliar "fi" (la infinitiv fără
Conjunctiv () [Corola-website/Science/304894_a_306223]
-
á, o, ó, u", "ú". Majoritatea cuvintelor, în principal cele moștenite și împrumuturile vechi, au vocale numai anterioare sau numai posterioare. Cele mai multe sufixe au două variante, pentru a se putea armoniza cu vocalele din cuvântul la care se adaugă. Bunăoară, desinența cazului dativ are variantele "-nek" (cu vocală anterioară) și "-nak" (cu vocală posterioară). Prima se poate adăuga unui cuvânt ca "ember" „om”, dând "embernek" „omului”, a doua unui cuvânt ca "anya" „mamă”, rezultând "anyának" „mamei”. Mai există și o armonizare
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure”, "talo" „casă” → "talossa „în casă”. În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și posterioare, iar vocalele
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
numită „Cuvântul”, făcând obiectul unui capitol de rang egal cu cel despre lexicologie, cu unul numit „Părțile de vorbire” și cu unul intitulat „Morfologia cuvântului”. În lingvistica acestei limbi se deosebesc prin denumiri diferite, pe de o parte mărci și desinențe, care în principiu sunt sufixe gramaticale, și pe de altă parte sufixe derivaționale. Ezitarea în privința acestora reiese și din faptul că unele sufixe sunt incluse în categorii diferite de diferiți lingviști sau sunt considerate ca făcând parte din două din
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
sufix derivațional, dar de alții marcă, sufixul de infinitiv este pentru unii pur și simplu sufix derivațional, pentru alții sufix derivațional gen marcă, sufixul de gerunziu este văzut de unii ca simplu sufix derivațional, de alții ca sufix derivațional gen desinență. După Keszler 2000 există de asemenea mărci și desinențe care prezintă trăsături caracteristice sufixelor derivaționale, de exemplu marca comparativului de superioritate. În română și în limbile amintite în acest articol, afixele derivaționale sunt sufixe, adăugate la o rădăcină sau după
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
este pentru unii pur și simplu sufix derivațional, pentru alții sufix derivațional gen marcă, sufixul de gerunziu este văzut de unii ca simplu sufix derivațional, de alții ca sufix derivațional gen desinență. După Keszler 2000 există de asemenea mărci și desinențe care prezintă trăsături caracteristice sufixelor derivaționale, de exemplu marca comparativului de superioritate. În română și în limbile amintite în acest articol, afixele derivaționale sunt sufixe, adăugate la o rădăcină sau după alt sufix, ori prefixe, plasate înaintea unui cuvânt. Diferența
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
inusable" „inuzabil”, "bez-" „fără” + "voda" „apă” + "-an" → "bezvodan" „fără apă”. În lingvisticile unor limbi se mai tratează și derivarea numită regresivă sau inversă, care constă în formarea unui cuvânt nou prin suprimarea unui sufix lexical ("auzi → "auz") sau a unei desinențe fals interpretate ca afix lexical ("nucă → "nuc"). Exemplu din franceză: "attaquer" „a ataca” → "attaque" „atac”. Un afix poate fi, pe de o parte format pe terenul unei limbi sau moștenit din limba de origine, pe de altă parte împrumutat. De
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
se pot forma: Schimbarea clasei lexico-gramaticale se face prin sufixare sau prin derivare parasintetică: În unele gramatici ale limbii maghiare nu se consideră că există adverbe derivate din alte părți de vorbire, ci că acestea primesc sufixe gramaticale de tip desinență care formează complemente. Tot în unele gramatici maghiare, modurile nepersonale ale verbului sunt considerate părți de vorbire nominale aparte formate prin derivare din verb: "ír" „scrie” → "írni „a scrie” (infinitiv), "író „care scrie” (participiu prezent), "írt „scris” (participiu trecut), "megírandó
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
I singular constituie cuvântul-titlu pentru verbe în dicționare. Exemple de conjugare: La imperfect, persoana a III-a plural este identică cu a III-a singular. Perfectul simplu se folosește mai frecvent decât perfectul compus. Se deosebesc verbele cu accentul pe desinență (cele de mai jos) și cele cu accentul pe rădăcină. La cele cu accentul pe desinență, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- și cu desinențele -at, -ut, -it. La verbele cu
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
-a plural este identică cu a III-a singular. Perfectul simplu se folosește mai frecvent decât perfectul compus. Se deosebesc verbele cu accentul pe desinență (cele de mai jos) și cele cu accentul pe rădăcină. La cele cu accentul pe desinență, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- și cu desinențele -at, -ut, -it. La verbele cu accentul pe rădăcină (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinența -sh
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
Se deosebesc verbele cu accentul pe desinență (cele de mai jos) și cele cu accentul pe rădăcină. La cele cu accentul pe desinență, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- și cu desinențele -at, -ut, -it. La verbele cu accentul pe rădăcină (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinența -sh(u): "scosh(u) „scosei”, "aprimshu „aprinsei”, "dush(u)" „dusei”. Perfectul compus se formează cu formele complete ale verbului
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
pe desinență, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- și cu desinențele -at, -ut, -it. La verbele cu accentul pe rădăcină (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinența -sh(u): "scosh(u) „scosei”, "aprimshu „aprinsei”, "dush(u)" „dusei”. Perfectul compus se formează cu formele complete ale verbului auxiliar am „a avea”. Mai mult ca perfectul sintetic a dispărut în aromână, fiind înlocuit cu unul analitic, format cu auxiliarul
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
un sufix lexical, și mai admite alt sufix după el, se numește "jel" „marcă, semn”. Astfel de sufixe sunt cele care indică pluralul și cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile și cele care indică persoana verbului, adică cele de tip desinență, se numesc "ragok" (singular "rag"). Se deosebesc de celelalte tipuri de sufixe prin faptul că nu mai admit alt sufix după ele. Exemplu de cuvânt cu sufixe: "házaimban" „în casele mele”, format din rădăcina "ház" „casă”, vocala de legătură "-a-
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
o acțiune), "kettesben" „în doi” (intimitatea unor persoane limitată la numărul respectiv). Ca trăsătură specifică a adverbului maghiar față de cel din română, este de menționat caracterizarea adverbelor de loc printr-un sistem triplu de exprimare a locului, ca la unele desinențe cazuale: locul spre care se efectuează o deplasare, locul unde are loc un proces și locul din care se efectuează o deplasare. Exemplu: "be" „înăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea către interior) - "bent" sau "benn" „înăuntru” (pe lângă verbe ce nu
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
înlocui, pronumele se împart în substantivale, adjectivale și numerale. Se consideră tot pronume și ceea ce gramaticile românești consideră adjective pronominale. Pronumele personale prezintă particularitatea că formele cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ + un sufix cazual, ci se folosesc desinențele cazuale, la care se adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat. Exemplu: "én" „eu”, "nálam" „la mine”, "velem" „cu mine” etc. Spre deosebire de limba română, în maghiară există numai pronume posesive, nu și adjective pronominale posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixe
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
că în franceză formele temporale sunt mai numeroase. Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică, deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane verbul sună la fel. De aceea
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
mare măsură etimologică, deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]