513 matches
-
cu simțămintele, constituie și pentru Johann Gottfried von Herder o premiză a filosofării. Filosoful și artistul cu darul poeziei sunt predestinați, asemeni lui Orfeu, să conducă națiunile spre umanitate. Poezia însăși este la Herder o „filosofie a vieții”. Latura demonică, dionisiacă a personajului îl interesează pe Georg Friedrich Creuzer, filolog care l-a influențat în mod hotărâtor pe tânărul Nietzsche. În opera sa "Dyonisus sive Commentationes academicae de verum bacchiarum orphiarumque originibus et causis" din 1802, Orfeu nu este văzut doar
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
care l-a influențat în mod hotărâtor pe tânărul Nietzsche. În opera sa "Dyonisus sive Commentationes academicae de verum bacchiarum orphiarumque originibus et causis" din 1802, Orfeu nu este văzut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci și ca inițiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia în considerare atât această dublă ipostază cât și aprecierea dată muzicii de către Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocită a „voinței” în al său opus magnum „Lumea ca voință și reprezentare” din 1819) atunci când definește caracterul „dionisiac” al relației
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
inițiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia în considerare atât această dublă ipostază cât și aprecierea dată muzicii de către Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocită a „voinței” în al său opus magnum „Lumea ca voință și reprezentare” din 1819) atunci când definește caracterul „dionisiac” al relației dintre muzică și filosofie. În „Nașterea tragediei din spiritul muzicii” din 1872 Nietzsche subsumează sub numele lui Orfeu curentele idealiste în filosofie, pe care le combate ca „apolinice”. Socrate își găsește sfârșitul ca un „nou Orfeu” datorită forțelor
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
al relației dintre muzică și filosofie. În „Nașterea tragediei din spiritul muzicii” din 1872 Nietzsche subsumează sub numele lui Orfeu curentele idealiste în filosofie, pe care le combate ca „apolinice”. Socrate își găsește sfârșitul ca un „nou Orfeu” datorită forțelor dionisiace cărora li se împotrivise. Aceste forțe au dat naștere în perioada de supremație a platonismului la diverse culte secrete, printre altele și orfismului. Ca simulacre ale forței vitale, acestea au putut fi integrate în idealismul metafizic. Nu Orfeu, ci Dionis
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
grupul acmeist să ia ființă. De la acești colegi mai în vârstă, noua generație își propunea să învețe doar tehnica versificării, dar respingea utopismul lor. Acmeiștii propovăduiau un ideal de "claritate apolinică" (de aici și numele revistei lor "Apollo") în contrast cu "frenezia dionisiacă" a simboliștilor. Cei mai activi dintre ei s-au dovedit a fi Serghei Gorodețki, Viaceslav Ivanov, Maksimilian Voloșin precum și Anna Ahmatova. Poeta americană Jane Kenyon, o traducătoare a poeziilor Annei Ahmatova, explică viziunea acmeismului în modul următor: acmeiștii consideră că
Anna Ahmatova () [Corola-website/Science/300473_a_301802]
-
adică o intervenție surprinzătoare a unui factor extern neprevăzut care schimba cursul unui eveniment. Nietzsche și-a dedicat faimoasa carte, "Nașterea tragediei", unei discuții despre originile tragediei grecești. A identificat aceste rădăcini în ritualurile primitive, în unirea forțelor apolinice și dionisiace, și a mers până la „moartea” ei odată cu Socrate. Arthur Miller se remarcă drept un scriitor de tragedii printre care se pot menționa:
Tragedie () [Corola-website/Science/299183_a_300512]
-
de epopei homerice, care se desfășoară minuțios pe spații largi și perioade temporale îndelungate, Dostoievski este poetul tragic prin excelență. Făcând aluzie la lucrarea "Nașterea tragediei" de Nietzsche, Nikolai Berdiaev declară: « Creația lui Tolstoi este apolinică. Cea a lui Dostoievski dionisiacă.. Ritmul febril al prozei dostoievskiene, accentul pus pe individualitate, abundența dialogului și a monologului - toate acestea sunt caracteristici inconfundabile ale artei dramatice. În eseul "Dostoievski și romanul-tragedie", Viaceslav Ivanov remarcă: Opera lui Dostoievski este adesea asociată cu orașul Sankt Petersburg
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
Lucia Joyce, dansând la priveghi" ("Lucia Joyce: To Dance in the Wake", 2003). Shloss insistă pe autenticitatea talentului Luciei, considerând-o un adevărat copil al modernismului, un fel de Icar ce s-a apropiat prea mult de soare, un artist „dionisiac” și în niciun caz schizofrenic. Conform ei, Lucia Joyce și-ar fi ajutat tatăl să scrie "Veghea lui Finnegan": o rudă apropiată, Bozena Schaurek, ar fi văzut-o cum dansa în tăcere, în aceeași cameră în care Joyce își redacta
James Joyce () [Corola-website/Science/298598_a_299927]
-
la comanda reginei Maria de Medici. În 1626 moare Isabelle Brandt, soția sa. Îndurerat, Rubens continuă să călătorească mult, îndeplinând și misiuni diplomatice la Madrid sau Londra. În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecție dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătorește cu Hélène Fourment, fiica unui negustor bogat din Antwerpen, vestită pentru extraordinară ei frumusețe, pe care o va pictă în mai multe tablouri. În anul 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele
Peter Paul Rubens () [Corola-website/Science/297790_a_299119]
-
afla instinctul criminal. Trebuie doar să știm să ne controlăm pornirile. Titlul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ și un sens conotativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului, “Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare dintre participanți se dezlănțuie: Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins
Ciuleandra (roman) () [Corola-website/Science/302634_a_303963]
-
s-a exercitat și în sensul “înțelegerii stilului unei culturi”. Mai exact, este vorba despre caracterizarea culturii occidentale ca fiind “faustică”, spre deosebire de cultura antică, o expresie a spiritului “apollinic”. Spengler concepe “fausticul” în termeni asemănători acelora în care Nietzsche concepea “dionisiacul”, și anume fausticul ca simbol al spațiului infinit și al “beției legată de dimensiunile acestuia”. Morfologia culturii concepută de Spengler a dus la transformarea istoriei din “trecut” în “destin”, considerând că fiecare cultură este purtătoarea unei esențe a cărei revelare
Oswald Spengler () [Corola-website/Science/302938_a_304267]
-
equitans", un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din Tracia. Cultul zeiței-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peșteri, cunoștea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind la rândul său o celebrare a fertilității. Acest cult a influențat probabil atât serbările dionisiace cât și ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, și latura "apollinică" a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec. Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.) principalul cult al populației rurale din Attica. În onoarea zeului erau sărbătorite pe atunci, pe lângă serbările tradițional dionisiace, și Marile Dionisii, inițiate de Pisistratus. Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de "bacchoi" (entuziaști) și mistagogi. Chiar imnurile eleusine aduse zeiței Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
grecilor cât și, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului Dionysos Zagreus, nici gradul de răspândire. Datorită falsurilor și a similarităților cu misterele dionisiace există și studii care contestă existența orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susținut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic față de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
presupune că orfismul a exercitat și mai târziu, în imperiul roman, o anumită atracție asupra maselor, asemănătoare cu cea a altor culte orientale de factură mistică despre care se știe mai mult, de exemplu a mitraismului. Elementele orgiastice ale serbărilor dionisiace au fost preluate de bacanalele romane. Din această cauză și datorită caracterului inițiatic, orfismul a fost interzis împreună cu toate cultele orientale și cu misterele din Eleusis în anul 382 d. Hr. de către împăratul roman Teodosiu I. În filosofie, orfismul a
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
un zeu. De aceea, elenii l-au considerat pe Rhesus drept un zeu trac, fiul lui Sabazios cu Zeița Mamă (confundată în Elada cu titanida Rhea, regina) și, asemeni lui Orfeu cu care era dealtfel uneori identificat, drept inițiatorul cultului dionisiac. Astfel îl prezintă de pildă Pseudo-Euripide în tragedia "Rhesus", în care personajul devine după moarte erou și oracol, după vrerea Atenei. Aici, tatăl regelui este chiar zeul râului Strimon, mamă îi este una dintre muze. Copilul născut din unirea acestei
Rhesus (mitologie) () [Corola-website/Science/304417_a_305746]
-
până atunci. Sentimentul tragic al existenței nu mai este pentru personajul narator o problemă abstractă, filosofică, o temă de meditație ci o dureroasă realitate interioară. Și această experiență dramatică anunță sfârșitul unei tinereți excedată de propriile sale elanuri, de frenezia dionisiacă a exaltării simțurilor. La capătul scurtei sale fericiri, John descoperă adevăratul sentiment care poate da preț și sens unei vieți, în fond, atât de amenințată și de fragilă."" Criticul Ion Negoițescu găsește unele asemănări între acest sfârșit și tragica poveste
Mihail Fărcășanu () [Corola-website/Science/311166_a_312495]
-
anul IV, 1994; Mihaiu, Virgil - Suflu poetic septentrional, în Steaua, anul XLIV, dec. nr.12, 1994; Dobrescu, Caius - Ineredibil dar adevărat, în Vatra, nr.3, 1995; Cistelecan, Al. - Revoltă fondului nostru necitadin, în Vatra, nr.3, 1995; Pântea, Aurel - Un dionisiac la masa textualiștilor, în Apostrof, nr.1-2, (56-5 7), anul VI, 1995; Borbely, Ștefan - Liderii Nordului, înPoesis, nr.9-10, 1996; Vasile, Geo - Poetica orbirii: divinație și viziune, în Baricada, nr.39 (349)17 sept.1996; Chioaru, Dumitru -De la alexandrism
George Vulturescu () [Corola-website/Science/312924_a_314253]
-
Karl Marx, etc. S-a lansat Manifestul Comunist (1848), a apărut evoluționismul (Darwin, 1859). În 1888, filosoful german Friedrich Nietzsche, cu un an înainte de a-și pierde mințile, scria cartea "Der Antichrist" („anticristul”, sau „anticreștinul”), în care proslăvea spiritul bărbătesc, „dionisiac”, al păgânismului, al dorinței de putere, de viață și fericire, care nu cunoaște noțiunea de păcat; în contrast cu etica „bolnăvicioasă” a creștinismului, care idealizează mila, iubirea vrăjmașilor, răbdarea în suferință și ferirea de păcat. În același an, fostul fiu de pastor
Antihrist () [Corola-website/Science/314158_a_315487]
-
soldați din Legiunea Macedonica, să ierneze în cetățile pontice. Burebista decide să coboare cu armatele lui în Tracia pentru a-i alunga pe romani și a proteja cetățile. Ajuns la Dionysopolis, Hibrida a cerut să fie organizate jocuri și serbări dionisiace în cinstea lui. Soția înaltului demnitar roman este Lidia (Anca Szönyi), fosta iubită a lui Calopor. În ziua următoare, se organizează în cinstea lui Hibrida o luptă de gladiatori la care participă Calopor și generalul Viscol (Szabolcs Cseh). La finalul
Burebista (film) () [Corola-website/Science/323965_a_325294]
-
a textelor jurnalistice. N-a mai rămas nimic din noblețea, firescul și omenescul dialogului reușit de Titus Popovici în filmele sale istorice. În plus, ca și în Zodia Fecioarei, rapsodul timpurilor istovite e obsedat de crearea unei mitologii artificiale, alaiurile dionisiace fiind urmate de misterioase jocuri populare dacice. Pr. „Cântarea României” nici nu putea fi mai nimerit decernat.”" În ciuda caracterului politizat al filmului, criticul Călin Căliman a remarcat faptul că scenariul are „ample reverberații patriotice”, evidențiind unele interpretări actoricești remarcabile: George
Burebista (film) () [Corola-website/Science/323965_a_325294]
-
pildă ca patron al misterelor într-un ciclu scenic influențat de cultul orfic în "Vila Misterelor" sau, împreună cu Ariadne pe insula Naxos, într-o scenă din "Casa del Citarista" (azi în Museo Archeologico Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne și cortegiul dionisiac sunt și temele preferate de sarcofagele și mozaicurile romane. Arta medievală nu îi acordă multă atenție zeului. Dacă este totuși înfățișat, de exemplu în ilustrații ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus și Fulgentius-Metaforalis, atunci în postura de zeu al vinului, cu
Dionis () [Corola-website/Science/296863_a_298192]
-
Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Marx sau Darwin. Se apropie de Nietzsche prin estetica tragicului, reinventarea parabolei, precum și prin demolarea și reanalizarea perpetuă a valorilor universale (libertatea, justiția, familia, statul etc.) Conform lui Frederick Karl, eroii lui Kafka se identifică cu interpretarea dionisiacă a lui Hamlet formulată de Nietzsche în "Nașterea tragediei": ei au pătruns într-o formă de cunoaștere superioară, care îi condamnă însă la inacțiune, pentru că « acțiunea aparține unei existențe în care suntem înfășurați de vălurile iluziei ». Kierkegaard, un filozof pe
Franz Kafka () [Corola-website/Science/296791_a_298120]
-
identifica în tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali
Friedrich Nietzsche () [Corola-website/Science/297518_a_298847]