514 matches
-
am dat seama. Eram încă zăpăcită, așa cum sunt mereu de la invadarea apartamentului. Ascensorul m-a lăsat pe un coridor întunecos. Am sunat la întâmplare, ușa s-a deschis și în prag s-au ivit două persoane, Ghighi și Nina D., dolofană și burgheză, bine îmbrăcată și blondă din cap până-n picioare. Doamna casei - de altfel foarte drăguță cu mine - frământa pâine într-o oală, iar cel mic, firav, dar adorabil, se îndopa cu bomboane de la Nina. Mama lui are un sistem
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
spre uimirea mea, crengile încep să se retragă cu zgomot, și în urma lor tavanul se umple de jocuri de curcubee. Un cor divin începe să cânte și din cer coboară un nor pufos, pe care se odihnesc doi porumbei roz dolofani. O, Doamne. Îmi abțin cu greu chichotul care mă încearcă. E prea de tot. Oare astea sunt micile amănunte suplimentare de care mi-a vorbit Robyn? Mă uit la Luke și văd că și el mustăcește amuzat. — Cum ți se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
gândit să intre printre harbuji, să vadă cu ochii ei dacă sunt chiar atât de frumoși , pe cât i-a lăudat bădia Costică, fiindu-i teamă să nu fie cumva furați de „binevoitori”. Ochii ageri ai fetei au zărit două harbuzoaice dolofane; știa de la frate-su Gheorghiță că pepenele este copt dacă cârcelul de care este prins de vrej s-a uscat. Mai văzuse cum bădia Gheorghiță îi încerca și ciocănindu-i cu degetul, dar nu era ea sigură cum trebuie să
Rădăcinile continuităţii by Ştefan Boboc-Pungeşteanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91638_a_92999]
-
fost surprins În timp ce mângâia cu piciorul gol (imitând o mână de stafie) chipul blând și Încrezător al Împărătesei Eugénie. Pe promenada de lângă Cazino, o florăreasă bătrâioară, cu sprâncene desenate cu cărbune și un zâmbet vopsit, a strecurat cu agerime receptaculul dolofan al unei garoafe roșii În butoniera unui bărbat acostat de ea În timp ce acesta se plimba agale și a cărui falncă și-a accentuat cuta regală când și-a coborât privirea Într-o parte, spre sfioasa inserare a florii. Multicolorii fluturi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
atingea molatic motivele florale ale covorului. Când am ieșit din transă, flora verzuie era la locul ei, brațul Îmi atârna Încă, dar acum stăteam culcat pe marginea unui ponton șubred și nuferii pe care-i atingeam erau reali, iar umbrele dolofane, unduitoare, ale frunzișului de arin pe apă - pete de cerneală apoteozate, ameobe supradimensionate - palpitau ritmic, extinzându-se și retrăgându-se ca niște pseudopode Întunecate, care, atunci când se contractau, Își zdrențuiau marginile rotunjite, devenind niște pete fluide și evazive și acestea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
care i-ați înecat imediat după naștere pentru că nu puteați să-i țineți pe toți și pentru că v-ați gândit că nici eu n-aș fi putut să-i hrănesc pe toți, m-ar fi sleit...” „Și cei doi pisoi dolofani, de câteva luni, pe care tocmai îi dădusem cu DDT ca să-i ferim de pureci și care, ignorând igienica măsură, ridicând norișori albi și pudrând cu praf covoarele, se alergau tupăind prin odaie, luptându-se frățește și bufnind de podea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
îndârjit, o revoluție climaterică, oricare, indiferent, numai să izbucnească un eveniment termic cu sens opus. Astfel, adevărul este că, cel puțin vara, sunt un ins cu preferințe cam suspecte. * Mă îmbie Vasile să mănânc cireșe. Are buzunarele pline de cireșe dolofane. Cred că au și viermi, dar Vasile nu dă nici o importanță părerii mele și le înghite lacom, cu tot cu sâmburi. La cât suntem de amici îmi vine să-i spun "ești tâmpit", dar mă abțin dintr-o politețe elementară. Dar acest
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
socotind toate veniturile mănăstirești drept proprietate personală, ca și Episcopul de Buzău, despre care toată lumea o aude pe fiica sa spunând: „Tatăl meu Episcopul...” și pe ginerele său (Marin Popescu-Spineni ) „Socrul meu Episcopul”. Noul Vlădică de Timișoara, un alt liberal dolofan, [209] îngrășat de toate bunurile lumești cu care s-a îmbuibat, semănând a orice, numai a smerită față bisericească nu! În sfârșit, Episcopul de Constanța, liberal notoriu, ia pe față bani grei pentru hirotonisire și pentru orice parohie, spunând fără
Mărturisirile unui „criminal politic” by Vladimir Dumitrescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/828_a_1741]
-
tânăr atuncea, avea vreo 40 și ceva de ani. El fusese arestat de nu știu câte ori, de pe la 16-17 ani, că fusese În Frățiile de Cruce. Și era vesel, avea un tonus deosebit... Era obișnuit cu trânteala, cu bătaia. Era un tip dolofan, cu mustață. Făcuse teologie și drept... Și Întotdeauna Îl ținea un an, doi ani, trei sau patru, și cum Îl ghicea, cum Îl dădeau afară. Și era vesel. De dimineață, cum se dădea deșteptarea, cobora de la patul 3 cântând imnul
Confesiuni din noaptea credinței. In: Experiențe carcerale în România by Lucia Hossu Longin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
Tocurile înalte și ascuțite răsunau strident pe coridorul gol. Parcă ne aflam într-o carieră de piatră în toiul zilei. Purta dresuri, iar gambele i se reflectau în marmura sclipitoare. Era durdulie, am mai spus. Tânără și frumoasă, dar cam dolofană. Ciudat. Mergeam în urma ei și-i priveam atent gâtul, brațele, picioarele. Nu știu de ce, dar îi asemănam corpolența cu un strat gros de zăpadă... după ce ningea liniștit toată noaptea. Mă simt foarte confuz în preajma femeilor tinere și frumoase, dar grase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
provocări. Fiecare se îngrașă în felul lui, așa cum fiecare moare în felul lui. Cam la asta mă gândeam pe când mergeam pe coridor, în spatele tinerei grase și frumoase. Își asortase o eșarfă albă la costumul roz, șic. La urechi, de altfel dolofane și ele, îi atârnau cercei din aur, lungi și dreptunghiulari. La fiecare pas, aceștia sclipeau ca niște luminițe. Era destul de sprintenă pentru corpolența ei. Cred că s-a strâns cu o burtieră ca să arate mai bine. Oricum, șoldurile i se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
capul și umerii, apoi am tras și celălalt picior după mine. Nu mă mișcam deloc ușor încotoșmănat în mantaua aia, dar am reușit în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul și m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat prin ochelarii fumurii. Mi se părea foarte drăguță. „Aveți grijă să nu vă îndepărtați de râu sau să o luați pe vreo cărare lăturalnică. Mergeți drept înainte“, spuse ea, aplecându-se ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de la calea cea dreaptă. Dar asta era situația acum și nu mai aveam de ales. Am continuat să cobor resemnat. Pe de o parte era în joc mândria mea profesională, pe de alta, nu mai voiam să renunț din pricina domnișoarei dolofane în costum roz. Nu știu de ce, dar îmi plăcea. Nu-mi rămânea decât să merg până la capăt. După ce am coborât douăzeci de trepte, mi-am tras puțin sufletul. Am mai coborât optsprezece și am ajuns jos. M-am oprit în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un lucru bun. Să mi-o încredințați mie? am întrebat eu extrem de uimit. Numai pentru că îmi plac sandvișurile făcute de ea? — Și nu-ți plac? — Ba îmi plac, și încă foarte mult. M-am gândit un pic la fata cea dolofană, dar numai un pic, cât să nu-mi perturb calculele. Apoi am băut o cafea. — După câte îmi dau seama, ai ceva cu totul deosebit. Sau îți lipsește ceva deosebit. — Și eu am aceeași impresie uneori, am răspuns cinstit. Noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pot apăra în caz de nevoie. Mă mai înnebunea și tăcerea apăsătoare din jur. Cu lanterna în mâna stângă și cuțitul în dreapta, am luat-o pe drumul care mergea de-a lungul râului. Când am văzut-o pe fata cea dolofană, îmbrăcată în costum roz, întâmpinându-mă în capul scării de aluminiu, m-am simțit salvat. Îmi flutura puternic lanterna în față. A zis ceva, dar n-am auzit din pricina zgomotului apei. Nici nu-i puteam citi pe buze pentru că era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ce-aveam în farfurie. Când te-aștepți la prea multe, dezamăgirea e mai mare. De la fereastra restaurantului se vedea autostrada. Pe ea circulau mașini de culori și mărci diverse. Mi-am amintit de bătrânul cel ciudat și de nepoata lui dolofană. Oricâtă plăcere îmi făcea să mă gândesc la ei, nu puteam să ignor faptul că trăiau într-o lume cam stranie. O lume care depășea puterea mea de înțelegere: liftul ăla tâmpit, hăul imens care se deschidea la capătul dulapului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mea de înțelegere: liftul ăla tâmpit, hăul imens care se deschidea la capătul dulapului din perete, Întunegrii, desonorizarea... Totul era foarte ciudat. Și colac peste pupăză, cadoul de la plecare. În timp ce-mi așteptam cafeaua, m-am gândit la fata dolofană ca să nu mă plictisesc. La cerceii ei dreptunghiulari, la costumul roz, la tocurile înalte, la ceafa plinuță, la trăsăturile feței... Îmi aminteam fiecare detaliu cu o claritate uluitoare, dar nu mă simțeam capabil să le pun cap la cap. Ciudat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
la cap. Ciudat! Poate pentru că nu mă mai culcasem de multă vreme cu o femeie grasă, îmi era imposibil să-mi fac o imagine de ansamblu. Trecuseră aproape doi ani. Bătrânul avea dreptate. Există pe lume tot felul de femei dolofane. O dată... A, da, ultima oară m-am culcat cu una plinuță pe vremea incidentului cu Armata Roșie. Avea niște șolduri și coapse extraordinare. Era funcționară la bancă și o vedeam întotdeauna la ghișeu. Se purta foarte frumos cu mine și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Îmi spusese în repetate rânduri că a jucat tenis de masă în timpul școlii, dar n-am înțeles niciodată de ce insista atât de mult asupra acelui amănunt și nici nu știam că abandonarea unui asemenea sport duce la îngrășare. Era o dolofană fermecătoare. Când îmi rezemam capul de pântecele ei, mă simțeam ca pe o pajiște înflorită în toiul primăverii, iar coapsele erau plăcute ca un așternut proaspăt aerisit. I-am spus de multe ori că-mi plăcea - așa e felul meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
apetitul sexual nu scade. Atinge punctul culminant și aș zice că atunci se comportă precum câinele lui Pavlov. Oricum, își urmează cursul. Cred că în cazul meu vârsta își spune cuvântul. Am îmbătrânit. Mi-am alungat amintirile legate de femei dolofane, am plătit consumația și am ieșit din restaurant. Am intrat în cea mai apropiată bibliotecă și am întrebat-o pe domnișoara cea subțirică și cu păr lung de la secția de împrumut: — Aveți cărți despre cranii de mamifere? — Poftim? tresări ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cât -, dar nu aveau obiectul dorit. Buuuun! Existau două alternative: să iau legătura cu Sistemul și să le explic situația ca să mi se asigure protecție și craniul să fie pus la adăpost; a doua, s-o sun pe fata cea dolofană ca să-mi spună ce semnificație avea craniul. Prima alternativă nu-mi surâdea deloc. Ar fi însemnat probabil o grămadă de investigații și mie nu-mi prea plac cei din Sistem. Nu sunt câtuși de puțin flexibili, îți mănâncă timpul și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Așa a zis individul care m-a tăiat la burtă. A spus că datele cu care lucrez eu sunt ca o bombă cu ceas... care va exploda la momentul oportun. Ce naiba înseamnă asta? Mă depășesc asemenea probleme, spuse fata cea dolofană. Bunicul cercetează conștiința oamenilor de multă vreme. Neîntrerupt... de când a pus pe picioare sistemul permutărilor. Dar nu cred că sunt numai permutări la mijloc. Până să ajungă la ele, bunicul îmi povestea multe despre tot ceea ce făcea. Ți-am mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sufletul. — Vii să mă iei de la bibliotecă la ora șase și zece minute? Duminica e program până la șase. — Vin. Telefonul s-a închis. În timp ce-mi căutam ceva de îmbrăcat pentru a merge în oraș, a ieșit fata cea dolofană din baie. I-am dat ei halatul și prosopul, dar a rămas goală pușcă, cu ele în mână. Părul proaspăt spălat i se lipise de frunte și de obraji, iar urechile i se vedeau printre șuvițe. Nu-și dăduse jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și se reîntoarce insignifiența ei. Bătrânețea și singurătatea merg mână în mână cu oboseala. Când Ieremia se întoarce singur, după ce l-a pierdut pe Arthur care și-a dat demisia, "el părea mai bătrân, mai obosit, mai ridat, dar mai dolofan iar mersul lui era cu totul diferit de mersul suplu, ca electrizat la articulații, al asistenților, el era lent, un pic șchiopătat, cu un caracter maladiv și distins" (282). Lui K. care se miră de această brutală metamorfoză, îi răspunde
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
ai tăi și tu nu încerci să-i mediezi, doar că ești acolo și ești prins în chestiile lor. Era foarte tare sentimentul ăla. Îți mai aduci aminte ce spectacol era? Era O scrisoare pierdută, și era acolo un nene dolofan care se certa cu toată lumea. Nu-mi mai aduc aminte exact ce făcea, dar știu că era foarte multă acțiune, și era foarte captivant. Eram acolo, cu personajele. Și-așa mi-am imaginat eu c-o să fie teatrul mereu, doar
Teatrul să fie cu totul al oamenilor () [Corola-website/Science/295810_a_297139]