KorAP: Find »[drukola/base=eshatologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...19 20 21 ...36 >

881 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

merge la Roma, sperând că aici va primi martiriul - două atitudini reflectând două concepții radical opuse! Tema martiriului, omniprezentă în cele două Apologii, se regăsește de asemenea în DT. În capitolul 110, 11 ea apare alături de tema parusiei triumfale. Adversarul eshatologic este numit aici „omul nelegiuirii” și „fiul pierzării”, o nouă trimitere la 2Tes. 2,3. Tensiunea fragmentului reflectă o situație de persecuție reală (110, 4): „Căci este un fapt cunoscut de toți că, atunci când suntem decapitați, răstigniți, aruncați înaintea fiarelor

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent. În

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
am trecut‑o în revistă și care constituie preludiul propriei noastre cercetări. El remarcă în toată această perioadă șapte tradiții diferite: apogeul răului (2Tes.; Mc. 13; Apoc.; Didah.); falsul profet (2Tes.; 1 și 2 Ioan; Mc. 13; Apoc.; Didah.); tiranul eshatologic (2Tes.; Didah.; Barnaba); fiarele (Apoc.); Beliar (1 și 2 In; Apoc.); atacul din partea păgânilor (Apoc.); Nero rediuiuus (Apoc.; Urc. Is.). Primele patru tradiții sunt foarte bine reprezentate. În afara acestora, se impune să amintim prezența pregnantă a Cărții lui Daniel, menționată

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
prima dată în cartea a V‑a (cap. 25-30) a tratatului lui Irineu, Aduersus haereses. Mărturisim că am fost cuceriți de teza lui Peerbolte, care pune în paralel „dezvoltarea” - sistematizarea am spune noi mai degrabă - mitului Anticristului cu evoluția concepțiilor eshatologice în creștinismul primar. Într‑adevăr, pe măsură ce momentul primei veniri a lui Cristos se îndepărtează, comunitățile resimt nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este fie explicată, prin introducerea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Peerbolte, care pune în paralel „dezvoltarea” - sistematizarea am spune noi mai degrabă - mitului Anticristului cu evoluția concepțiilor eshatologice în creștinismul primar. Într‑adevăr, pe măsură ce momentul primei veniri a lui Cristos se îndepărtează, comunitățile resimt nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este fie explicată, prin introducerea unor elemente noi (katechonul de la 2Tes. 2,6), fie pur și simplu negată, prin intermediul unei exegeze radicale, care insistă asupra actualității eshatonului, dată

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Satan Semnele și minunile Înșelăciunea și amăgirea Puterea rătăcirii Judecata celor necredincioși Parusia lui Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al păgânilor Nero rediuiuus 2 Tes. x x x x 1 și 2 In x x x Mc. 13 Apoc. Petru x

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al păgânilor Nero rediuiuus 2 Tes. x x x x 1 și 2 In x x x Mc. 13 Apoc. Petru x x Apoc. In x x x x x Didahia 16/Iustin x x x

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
context cultural creștin. Cele patru tradiții nu ar fi creat niciodată un mit atât de solid, menit unei cariere aproape bimilenare, în afara unei situații existențiale determinante, catalizatorul care le unește într‑o configurație nouă și necesară. Altfel spus, tradițiile tiranului eshatologic, falsului profet, diavolului și confruntării dintre două principii primordiale (kaoskampf) nu s‑ar fi concretizat niciodată, prin Irineu, ca mit al Anticristului, dacă Biserica nu s‑ar fi confruntat de‑a lungul primei jumătăți a secolului al II‑lea cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ci „funcțională”, în sensul de a lăsa mitul să vorbească în însuși cadrul istoric și teologic al textului irenian. În opinia noastră, Irineu reprezintă un moment semnificativ în istoria anticristologiei, nu pentru că se apleacă cu prioritate asupra studiului figurii adversarului eshatologic, ci, pur și simplu, pentru că el este primul mare teolog sistematic al Bisericii, contribuția sa la dezvoltarea anticristologiei fiind la fel de importantă ca și contribuția la dezvoltarea ereziologiei sau a teologiei istoriei. Ca să nu fim rău înțeleși, precizăm că nu avem

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
V, 15-16), răstignirea (16,3‑20), ispitirea lui Cristos în pustie (21-24). Cea de‑a treia secțiune (25-36) vorbește despre Anticrist (25-30) și despre millenium (31-36). Pentru o analiză mai ușoară propunem schema următoare a fragmentului V, 25-30: Anticristul tiran eshatologic 25,1‑2 Diavolul vrea să fie adorat ca dumnezeu prin figura Anticristului; acesta va apărea ca un tiran, recapitulând apostazia diavolului; 2Tes. 2,3‑4; instalarea în templul Dumnezeului adevărat (Mt. 24,15‑17); 25,3‑5 Daniel 7

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
unic și absolut, și zeii păgâni, numeroși și relativi, asimilați idolilor „de către cei care îl ignoră pe Dumnezeu”. În al doilea rând, apologetul invocă textul lui Pavel conferindu‑i o interpretare sui generis. Într‑adevăr, Pseudo‑Pavel scrie că adversarul eshatologic, împins de trufia sa, „se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare” ( ΒγΔ∀4Δ:γ<≅Η ƒΒℜ Βς<ϑ∀ 8γ(:γ<≅< 2γ∈< × ΦΞ∃∀Φ:∀). Termenii 2γ∈< și ΦΞ∃∀Φ:∀ nu pot avea, în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ușă. Nimic mai străin gândirii lui Irineu decât ideea unei parusii neașteptate, surprinzătoare. Dumnezeu va veni numai „la momentul potrivit”. Distincția între cea de‑a patra fiară și cele zece coarne constituie deci o proiecție firească și logică, la nivel eshatologic, al acelei „teologii a răbdării”, a maturizării, specifică episcopului lyonez. Să recapitulăm cele spuse până aici: Anticristul va fi un rege; el va guverna unul dintre cele zece regate apărute din destrămarea naturală a Imperiului Roman („imperiul de acum”, V

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
unele nuanțe, această interpretare. Văduva reprezintă Sinagoga, abandonată de Dumnezeu pentru a nu fi recunoscut pe Isus ca Mesia. Ea va recunoaște un fals mesia, judecătorul nedrept, cu care va conviețui o vreme. Prin intermediul parabolei, Irineu introduce Sinagoga în scenariul eshatologic, conferindu‑i rolul personajului negativ. Anticristul va răzbuna văduva/Ierusalim la cererea acesteia. Irineu se referă, probabil, la persecuția creștinilor de către iudei, în timpul scurtei, dar sângeroasei insurecții conduse de Bar Kokhba. Cu toate acestea, contextul scripturistic creat de citatele din

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
nici de fatalism, nici de acomodare cu puterea persecutoare, ci, pur și simplu, de o înțelegere teologică a realității. Fiecare persecuție este un pas înainte pe drumul crucii și al curățirii de păcate, un pas care apropie de millenium‑ul eshatologic. Mărturia Apocalipsei lui Ioan Până aici Irineu nu a apelat la Apocalipsă. El a citat cuvintele lui Isus, transmise de Evanghelie, și epistolele lui Pavel; a decriptat apoi viziunile din Daniel, dar a neglijat sistematic revelația ioanică, mărturie capitală totuși

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
mai ales ale lui Isus însuși, autorități evanghelice incontestabile. Irineu subliniază caracterul cristologic al vedeniilor lui Daniel, lăsând deoparte diferențele existente între cele două texte. În Cartea lui Daniel, precum și în Apocalipsă, cele zece coarne sunt simbolul celor zece regi eshatologici. Dar, dacă în versiunea veterotestamentară ele stăpânesc peste zece regate care apar din divizarea imperiului actual, în profeția lui Ioan, cei zece regi „nu au luat încă împărăția” și se pregătesc să o primească direct din mâinile „Anticristului”. Acesta îi

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
zece regi sunt obligați pur și simplu să accepte stăpânirea celui mai puternic, după o slabă opoziție inițială. Irineu inserează citatul din Apocalipsă, dar nu se oprește asupra diferențelor pe care tocmai le‑am constatat. Dimpotrivă, preferă să prezinte scenariul eshatologic ca și cum Ioan ar fi spus exact același lucru cu Daniel: Anticristul nu va veni înainte ca actualul imperiu să fie împărțit în zece mici regate. Ceea ce îl interesează, se vede clar, este să poată impune datele Apocalipsei ca dovezi incontestabile

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
actualul imperiu să fie împărțit în zece mici regate. Ceea ce îl interesează, se vede clar, este să poată impune datele Apocalipsei ca dovezi incontestabile, în paralel cu ideea că acest text reprezintă una dintre căile legitime de acces la misterele eshatologice. B. Anticristul magician și pseudotaumaturg Apocalipsa se dovedește o mărturie capitală pentru descrierea evenimentelor de la sfârșitul lumii. Irineu o citează din plin, mai ales fragmente din capitolul 13, insistând asupra necesității unei interpretări literale a textului. Tot ceea ce profetul Ioan

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Membrii Bisericii îi urmează lui Isus; ereticii îl preced pe Satan - praecursores uere draconis eius qui per huiusmodi phantasiam abscedere faciet in caudo tertiam partem stellarum et deiciet eas in terram (Apoc. 12,4). Drept urmare, magia/pseudotaumaturgia constituie un semn eshatologic major. Acțiunea ereticilor „prefațează” sfârșitul lumii și venirea Anticristului, întrucât ei împlinesc deja, ca și acesta, false minuni care pervertesc și amăgesc pe credincioși. Pseudotaumaturgia este dublată de pseudoprofeție (vezi mai ales cartea a II‑a, 32, 3‑5). Nu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
biografice” ale Anticristului, este identificarea numelui său. După cum știm, atât grecii, cât și romanii foloseau literele pentru a calcula, fapt care permitea diferiților interpreți să stabilească corespondențe între numărul 666, transmis de Apoc. 13,18 și numele posibil al tiranului eshatologic. Înainte de a aborda acest subiect delicat, Irineu dorește să elimine opinia - falsă, în ochii săi, dar foarte răspândită, se pare - potrivit căreia numărul Anticristului nu ar fi 666, ci 616. El pare să acorde o importanță deosebită acestei dezbateri. Într

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
fărâmițarea Imperiului (Roman) în zece regate mici; apariția unui uzurpator; Anticristul este originar din tribul lui Dan. Cel de‑al patrulea punct reprezintă un element cu totul nou în raport cu tradiția anterioară. Irineu face, încă o dată primul, sinteza între figura tiranului eshatologic și figura falsului mesia evreu. Anticristul zugrăvit de el va cuceri Ierusalimul, simulând, într‑o primă fază, protejarea coreligionarilor săi, după care va pustii lumea. Exegetul invocă, drept unică mărturie scripturistică, Ier. 8,16, făcând aluzie la omiterea lui Dan

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
discriminator, în sens etimologic, al parusiei. Totul va fi adus la lumină, nimic nu va rămâne ascuns. Totul va fi curățit, nimeni nu va scăpa de încercarea focului. După ce‑i prezintă pe Tatăl și pe Fiul în ipostaza de judecători eshatologici, Irineu introduce în ecuație un al treilea termen: liberul arbitru al ființei umane. Ne aflăm din nou puși în fața unui raționament à rebours. De vreme ce Dumnezeu împlinește în mod obligatoriu funcția de judecător - quod demonstrandum est -, el va judeca faptele, bune

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
fi contestabilă și care va pune stăpânire asupra templului; va pune capăt cultului tradițional, instaurând propriul cult (influență de la Dan. 8,11‑12; 9,27); va deveni stăpân al lumii cu spijinul complicilor săi. Remarcăm absența totală a motivului martorilor eshatologici (Apoc. 11), dovadă suplimentară a faptului că mitul nu este încă perceput ca un ansamblu coerent, autonom, aparținând doctrinei tradiționale. Insistența cu care Irineu reia tema divizării Imperiului Roman ca premisă obligatorie a venirii Anticristului arată două lucruri: 1) Atitudinea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Roma nu mai este modelul prevestitor al ultimului regat, cum se întâmplă în cazul lui Hipolit. De asemenea, nu există la Irineu nici o aluzie la legenda lui Nero rediuiuus, foarte prezentă la Victorin și Commodian. 2) Derularea etapizată a procesului eshatologic. Într‑adevăr, chiar dacă, în opinia lui Irineu, eshatonul pare a fi destul de aproape, înmulțirea ereticilor fiind unul dintre semnele premergătoare cele mai evidente, credincioșii trebuie totuși să aștepte mai întâi divizarea imperiului în zece regate mici, acesta rămânând principalul semn

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Într‑adevăr, chiar dacă, în opinia lui Irineu, eshatonul pare a fi destul de aproape, înmulțirea ereticilor fiind unul dintre semnele premergătoare cele mai evidente, credincioșii trebuie totuși să aștepte mai întâi divizarea imperiului în zece regate mici, acesta rămânând principalul semn eshatologic. Un al doilea aspect - și aici Irineu insistă, dar nu în secțiunea anticristologică propriu‑zisă - îl constituie prezentarea Anticristului deopotrivă ca magician și pseudotaumaturg. Ereziologul tratează această problemă în raport cu „sectele” lui Marcu (I, 13‑21) și Carpocrat, ambii fiind considerați

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca „preanticriști” arată, potrivit lui Irineu, că trăsătura esențială a adversarului eshatologic nu este violența, ci viclenia exersată prin arta magiei. Avem de‑a face deci cu un fel de „simbol hiperbolic”, dacă putem spune astfel, a tot ceea ce reprezintă erezia în ochii lui Irineu. Nota profund antieretică ce caracterizează teologia ireneică

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]