2,256 matches
-
anticreștine intempestive care pot servi în mod periculos la constituirea unei filosofii alternative la cea a vânzătorilor de iluzii catolice. E mult mai ușor să spui că Lucrețiu e nebun! -2- Persistența anatemelor. în ciuda - ori din cauza? - absenței de detalii biografice, exegeții n-au pregetat să-l bârfească pe Lucrețiu în fel și chip: aici tropism machist, colo simptome psihiatrice - filosoful a generat numeroase abordări proiective care atestă mai degrabă obsesiile și fantasmele analistului decât adevărul ființei sau al operei. Să lăsăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
decât niște cadavre? Trupul, câtă vreme dăinuie, să fie atunci măcar utilizat ca o mașină performantă pentru a fabrica fericire, bucurie... Critica uită deseori dimensiunea hedonistă a lui Lucrețiu. Epicurian, desigur, deci trebuie clasat printre filosofii plăcerii, atâta doar că exegeții se lasă greu: zadarnic am căuta analize ale voluptății epicuriene care integrează, de exemplu, considerațiile finale ale poemului asupra evoluției civilizației și în care găsim dovezi că gândirea lui Lucrețiu poate figura cu demnitate pe lista filosofiilor hedoniste. Este cazul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
românesc, sub unghiul amintit. De la sociologii italieni, ca Vilfredo Paretto, cu ai săi indici maximi de capacitate care selectează elitele, sau Gaetano Mosca, potrivit căruia legitimarea elitei se face prin atributul de excelență deținut doar de individualități superioare 1, până la exegeții mai aproape de noi, români sau străini, nu se poate vorbi de o definiție unică a acestui concept, una care să pornească de la criterii de selecție și de clasificare, mijloace de constituire a lor și maniere de definire comune. Dacă se
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
din Muntenia, Moldova și Basarabia, un loc important îi revine istoricului I. Liprandi, fost ofițer al Statului-Major rus. Viața și activitatea lui I. Liprandi au constituit subiectul unui număr considerabil de studii și articole 1. Totuși, după expresia unui remarcabil exeget, Natan Eidelman, despre Liprandi s-a scris și în același timp nu s-a scris 2. S-a scris fiindcă este imposibil de a elimina această personalitate din viața lui Pușkin, a decembriștilor și a petrașeviștilor. Nu s-a scris
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
direct pe Sfântul Thoma, Duns Scot, Ockham, sau pe alții; pentru a pretinde ca le-a cunoscut temele esențiale, intermedierea lui Suarez și Învățătura dominantă (În epocă - n.n.) sunt Îndeajuns pentru a dovedi o anume familiaritate”. Urmând această afirmație a exegetului cartezian vom Încerca să Îi dăm conținut În lucrarea de față, urmărind să decelăm din temele principale ale filosofiei lui Descartes ceea ce reprezintă, În opinia noastră, principiile metafizicii sale. Un astfel de demers este susținut și are temei chiar În
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
străduindu-se să manipuleze în cunoștință de cauză instrumentele de interpretare freudiană, dar asumând riscul unei posibile și explicabile informații lacunare."8 Ceea ce nu au sesizat Jean Bellemin-Noël și, pe urmele sale Angela Ion, e poziția retractilă, chiar temătoare a exegetului care, conștientizând investirea inconștientă ce-i este funciară, manifestă o tendință irepresibilă de a se sprijini pe citate. Oricât de insolite ar fi ideile sale, oricât de bogată ar fi informația din domeniul psihanalizei, autorul acestor rânduri nu-și poate
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și afirma cu maliție că psihanaliza și tematismul își centrează atenția pe anumite zone ale operei și biografiei greu de verificat. Răspunzând indirect acestor obiecții, Doubrovsky va reafirma răspicat că Opera, în ansamblul ei, rămâne obiectul de studiu al unui exeget, și nu autorul. Traseul de urmat este dinspre operă spre scriitor pentru ca, în final, să redescoperim opera. Întotdeauna, susține criticul, vor exista opere fără autor, dar scriitori fără operă sunt de neconceput. În fine, nu pot fi ignorate subtilele nuanțări
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
un ciudat aspect indefinit. Să recunoaștem că ideea a lansat-o Marian Popa, numai că perspectiva euristică era cu totul alta. Ambiționând să fie primul critic literar care analizează opera lui Camil Petrescu din chiar interiorul acesteia, respectiv al substanțialismului, exegetul va observa că Fred, d-na T., Ladima și Emilia sunt supuși categoriei filozofice a indeterminării.46 Argumentele sunt numeroase și la îndemâna oricui. Emilia e o actriță lipsită de talent și cunoscută de mulți ca o femeie de moravuri ușoare
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
secolului XX, în timp ce la noi, abia astăzi, unii eseiști și istoriografi (Lucian Boia, Horia Roman Patapievici, Alexandru Florin Platon ș. a.) meditează serios asupra temei. Așa cum se desprinde și din titlul capitolului (Eros și luciditate), inclus în volumul Semne și repere, exegetul intenționează să elucideze un subiect pe cât de vast, pe atât de ambițios: iubirea, sub toate formele în care se manifestă de la Jocul ielelor și până la a doua variantă a Actului venețian din 1947, ca și raporturile complexe dintre conștiință și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
să spulbere o asemenea ambiguitate destinală, ci autorul, din perspectiva celor două personae, își trimite cititorii pe o pistă falsă de lectură, aruncându-i în plin mister. Este Ladima cu adevărat îndrăgostit de Emilia? Probabil nu și e frapant că exegetul uită de scrisoarea pe care poetul i-o adresează d-nei T. Întreaga noastră fundamentare teoretică aplicată pe texte, cu referire la rolul și raporturile dintre persona și Anima, confirmă amorul-vanitate al autorului și, abia în planul imaginarului, al eroilor săi
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
revitalizat din roman. Ea ni se înfățișează deopotrivă ca prim interlocutor al autorului, întâia protagonistă și cel dintâi narator. Mai greu de argumentat și, pesemne, greu de acceptat pentru unii, este postura de femeie jertfită. Am menționat deja ipotezele unor exegeți legate de cauzele care provoacă sciziunea cuplului Fred d-na T., cea mai judicioasă fiind cea lansată de Liviu Călin și, ulterior, N. Manolescu. Eroina este o "femeie hărăzită să fie iubită de toți bărbații", inteligența sa debordantă stă sub
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
decât să constate că a căzut în cea mai josnică ipostază a mizeriei intelectuale, morale și fizice? "Ecce homo!", regele poeziei devine ins patibular. Toate aceste constatări își dovedesc oportunitatea în constituirea câmpului arhetipal eminescian în opera lui Camil Petrescu. Exegeții nu au exclus posibilitatea ca autorul Patului lui Procust să îl fi avut în vedere pe Eminescu în momentul în care a construit personajul Ladima. Observațiile lor sunt însă vagi și lacunare. Mai temeinic ar fi să afirmăm că prozatorul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de critici, semnat de către Al. Protopopescu, abordează o altă viziune asupra romanului Patul lui Procust, considerat un termen dintr-o ecuație care include și Luceafărul. Adept fără rezerve al "vocilor lirice" reliefate de Nicolae Manolescu, într-un eseu deja clasic, exegetul constată o "magistrală" dezvoltare epică a romanului, având ca esență raporturile dintre actanți. Ladima este, pentru el, un personaj ideal, din paradigma lui Hyperion, în vreme ce Fred Vasilescu nu e altceva decât rivalul său terestru, care reușește să se înalțe și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Centenar I. E. Torouțiu, RL, 1988, 26; Eugen Dimitriu, Petru Froicu, O scrisoare inedită către Leca Morariu despre moartea soților Torouțiu, RL, 1992, 27; Satco-Pânzar, Dicționar, 233-234; Datcu, Dicț. etnolog., III, 156; Dicț. scriit. rom., IV, 585-587; Dimitrie Vatamaniuc, I. E. Torouțiu, exeget al edițiilor poeziei eminesciene, „Bucovina literară”, 2003, 1; Liviu Papuc, I. E. Torouțiu, CL, 2003, 12. C. T.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290231_a_291560]
-
coada reprezintă simbolul alinierii, al transformării individului în „insectă umană”, al renunțării la individualitate și al cufundării în anonimat. În același timp, fenomenul cozii a dezvoltat valori umane nebănuite: tehnici de comunicare („telefonul-fără-fir”), căldură umană, solidaritate instinctivă și gravă. Un exeget al fenomenului, în societatea românească de dinainte de schimbare, constată insuficiența definițiilor din marile dicționare, caracterul lor schematic (Sicoe, 1992). Încercarea sa de a descrie psihosociologia cozii, într-un registru ironic și fals „științific”, evitând pateticul, ne oferă câteva repere în
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
extrag informația din realitate, dar apelează, de asemenea, la simțul comun, la mituri și credințe, la opinii comun împărtășite și ideologii, nu ignoră mecanismele politice și economice. Ele se prezintă ca o morală și o psihologie a popoarelor, crede un exeget recent, Jean-Marie Seca, fac apel la memorie și tradiții, se adapă din gândirea mitică, din istorie și producțiile spațiului public, sunt ecouri ale schimbărilor sociale. Putem vorbi cu dificultate de coerență, de elaborare logică, de consecvență și mai degrabă de
Prelegeri academice by ADRIAN NECULAU () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92371]
-
prin ceea ce nu are el și au ceilalți”. Miezul demonstrației stă în interpretarea doinei ca pattern al întregii creații și în decelarea deschiderilor către modernitate induse de reinterpretarea, ca tematică și muzicalitate, a modelului folcloric de către un poet considerat de exeget mult mai modern decât s-a crezut. Recitirea altui poet de început de veac, în cartea inspirat intitulată G. Topîrceanu sau Chiriașul grăbit al literaturii române (1999), are în vedere „partea de perenitate” a unei opere pentru mulți desuetă și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287343_a_288672]
-
dintre factorii de mediu fizic și social, studiile asupra evoluției tendințelor sociale naturale ale copilului și asupra factorilor care favorizează sau împiedică această evoluție. Aici dezvoltarea copilului este pusă în corelație directă cu influențele mediului social. Comentând această concepție, un exeget contemporan - după ce constată că multe dintre denumiri („sociologie pedagogică”, „pedagogie sociologică”, „pedagogie socială” etc.) desemnează, „cu mici diferențe, aceeași realitate” - se oprește la denumirea de „sociopedagogie”, știința de graniță realizând o abordare combinată - sociologică și pedagogică - a educației ca proces
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
trebui să recunoaștem că „această parte este de origine socială”. Și sociologul francez conchide: „Trebuie să ne întoarcem la studiul societății, căci numai în el poate găsi pedagogul principiile speculației sale” (ibidem, p.73). Din afirmarea primatului societății, crede un exeget contemporan, decurge ideea că individul nu poate exista ca ființă independentă și autonomă, depinzând de normele, regulile, tradițiile și prescripțiile societății. Durkheim minimalizează deci locul individului (Păun, 1980). Dar nu se poate tăgădui faptul că, în concepția sa, numai în
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
despre educație care consideră pe individ numai o parte dintr-un tot social și care deci preconizează educația individului în funcție de elementul social considerat ca superior”. Prin această definiție, crede Narly, nu este subordonat individul factorului social, cum procedează mulți dintre exegeți, ci se acordă individualității o anumită independență față de mediul social și natural. Antinomia individ-societate este rezolvată nu în sensul tranșării disputei în favoarea unuia dintre cei doi termeni, ci prin afirmarea dreptului și datoriei individului de a se realiza ca personalitate
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
școala „să nu mai stea izolată”, să nu se mai prezinte „ca o dușmană a mediului”, ci „să se coboare în el, să i se alieze, să lucreze nu contra lui, ci cu el” (ibidem, p. 14). Atunci când unul dintre exegeții săi, I.Gh. Stanciu, afirmă că el explică faptele educative și le interpretează „prin raportarea lor la realitățile sociale ale epocii căreia îi aparțineau”, certifică, de fapt, modernitatea și actualitatea ideilor sale. Deși nu a manifestat un interes aparte pentru pedagogia
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
orizontului cultural și profesional, de intensificare a vieții interioare a adultului. Mulți dintre cercetătorii domeniului consideră că pedagogia este chemată să lichideze discontinuitatea - nejustificată nici teoretic, nici practic-aplicativ - dintre educația școlară și cea a adulților. Ne îndreptăm, crede unul dintre exegeți, spre o „societate care învață”, o societate care învestește cu funcții importante instituția educației adulților. În rezumat, acestea sunt: - oferă o a doua șansă de a obține o calificare ce n-a putut fi obținută în tinerețe; - furnizează un învățământ
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
dovedit că școlile rurale scad”), e de așteptat ca „progresând” astfel, peste câțiva ani „nu vor mai exista de loc școlile rurale”. Dorința de a vedea progresând cu adevărat școala rurală e izvorâtă din încrederea - cunoscută și subliniată apăsat de exegeți - în forța economică și morală a țărănimii. „Noi, credea, n-avem alte clase pozitive decât pe țăran.” Omul rural are însă nevoie de instrucție și educație pentru a învăța să producă mai mult și mai bine: „Dacă instrucția va fi
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
formele care ființau atunci la noi sunt simple „asociații capitaliste” (așa sunt băncile populare) cu scop de câștig, o formă de a „ocoli capitalismul” cu mijloacele asociației cooperative, și nu o formă de luptă. În concepția lui Zeletin, crede un exeget contemporan, „cooperația este un sistem economic ce urmărește înlăturarea capitalismului” (Todosia, 1985, p. 140), și nu o formă de a-l ameliora sau atenua. Cooperatismul adevărat ar fi trebuit să aibă următoarele faze de evoluție: de la cooperativele de consum la
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
mai fi acceptat, la 1835, să-și elibereze țiganii și să-i transforme în „soți agronomi”, făcându-și-i egali și locuind cu ei sub același acoperiș? Z. Ornea, după ce examinează părerile pro și contra emise de diferiți contemporani și exegeți ulteriori asupra acestui colaborator al lui T. Diamant, ajunge la concluzia că „adevărul este credem la jumătatea drumului”, fără a umbri figura acestui „sincer și entuziast adept al ideilor fourieriste insuflate de Diamant” (Cojocaru, Ornea, 1966, p. 60). Primul „roi
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]