KorAP: Find »[drukola/base=funda & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...19 20 21 >

518 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

urcă, coboară, face un ocol mare la dreapta, apoi unul la stânga, se întoarce și iarăși merge înainte. Să presupunem că cineva ar dori să-l explice științific. Două strategii distincte îi stau la dispoziție. Prima este strategia evenimențială. Ea se fundează pe ideea unei cauzalități date în succesiunea temporală a evenimentelor. Fiecare mișcare a furnicii reprezintă un eveniment distinct. El este determinat de seria de evenimente anterioare: acum urcă, pentru că mai înainte a coborât; o ia la dreapta, pentru că seîndepărtase prea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
caz, succesiunea în timp a evenimentelor nu mai cuprinde în ea însăși un lanț cauzal. Ea este succesiunea stărilor unui sistem. Fiecare stare în parte este determinată de legea sistemului, succesiunea lor fiind întâmplătoare, complet neinteresantă. Cele două strategii sunt fundate pe scheme deterministe distincte. Explicația evenimențială se bazează pe schema cauzalității. Cauzalitatea conține în ea însăși perspectiva istoristă. Ea presupune mereu o relație dintre două evenimente, unul fiind cauza, iar celălalt, efectul. Relația dintre ele este determinativă: cauzadetermină (produce) efectul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de stări anterioare. Simetric, fiecare stare determină (este cauza) stării care îi urmează și prin aceasta este responsabilă de tot șirul de stări viitoare. Știința trebuie deci să formuleze legile care leagă stările, evenimentele discrete între ele. Explicația structurală este fundată pe o schemă deterministă sistematică. Obiectul de cercetare este un sistem. El reprezintă o pluralitate de elemente interdependente. Un sistem se caracterizează printr-o interdependență ordonată, și nu prin una întâmplătoare. Dacă unul dintre elementele sale componente se modifică, toate

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ele însă nu sunt interesante, fiind simple manifestări ale structurii în condiții particulare. Cercetarea științifică are deci drept obiectiv determinarea formelor de organizare socială, a structurii lor care guvernează comportamentul sistemului în diferite împrejurări. Viziunea structuralistă analizată până acum se fundează pe o presupoziție fundamentală, de adecvarea căreia depinde justificarea tuturor concluziilor expuse mai înainte: constanța în timp a sistemului. Aceasta înseamnă că principiile fundamentale ale comportamentului sistemului nu sunt afectate de scurgerea timpului, ci sunt invariante. Invarianța în timp a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ceea ce variază în timp este doar accidentalitatea împrejurărilor și, din această cauză, ea nu prezintă nici un interes științific. Presupoziția invarianței în timp a structurii face realmente istoria sistemului complet neinteresantă, loc al repetării structurale. Invarianța în timp a structurii se fundează, la rândul său, pe o altă presupoziție: evenimentul nu modifică structura. Structura este o matrice generatoare de evenimente, acestea neavând nici o influență asupra structurii ca atare. Dacă evenimentul ar produce modificări în structura însăși, atunci invarianța în timp a structurii

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
administrativ central (forțele de producție au un puternic caracter social, cum se exprima Marx) - de exemplu, o agricultură bazată pe irigații sau o economie fundată, în principal, pe exploatarea prin forță militară a altor comunități -, atunci stratificarea socială se va funda nu pe proprietatea privată, ci pe poziția în ierarhia politico-administrativă; dacă, dimpotrivă, procesul de producție are un caracter fărâmițat, atunci proprietatea privată va reprezenta baza organizării sociale, cu toate consecințele sale. O asemenea ipoteză exclude deci importanța condițiilor inițiale. Un

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
trăsătură: pe de o parte, un sistem productiv fărâmițat, bazat în mod esențial pe o agricultură individuală (în general, agricultura bazată pe „apa de ploaie”, cum a fost în general agricultura Europei, generează un proces de producție în forme individuale, fundat pe proprietatea individuală), iar pe de altă parte, un sistem de exploatare centralizat, al cărui instrument este administrația susținută de puterea politico-militară. Retragerea tătarilor a creat un fel de gol. Sistemul administrativ de exploatare a rămas, lipsind însă beneficiarul său

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cărui instrument este administrația susținută de puterea politico-militară. Retragerea tătarilor a creat un fel de gol. Sistemul administrativ de exploatare a rămas, lipsind însă beneficiarul său. Acest gol a fost umplut de elementul autohton. Inițial deci, feudalismul românesc a fost fundat pe un sistem politico-administrativ. Cei din preajma domnitorului primeau cu drept personal de exploatare diferitele impozite existente. Ei nu erau proprietari de pământuri, ci doar beneficiari ai sistemului politico-administrativ de exploatare. Condițiile inițiale ale genezei feudalismului românesc prezentau un grad relativ

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în care, treptat, baza pur politico-administrativă a exploatării s-a transformat în proprietate de tip feudal. Pe de o parte, sărăcirea satelor libere a creat posibilitatea „autovânzării” lor, iar pe de altă parte, un șir de abuzuri administrativ-juridice care se fundau pe interpretarea drepturilor de beneficiu fiscal asupra unor sate ca drepturi de proprietate propriu-zisă. Cazul acestei teorii este ilustrativ pentru importanța condițiilor inițiale asupra procesului de evoluție ca atare. În timp, sistemul tinde să se structureze în maniera sa cea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
este singura, dintre cele mai importante, care susține ideea de progres. Este interesant din această cauză să fie trecute în revistă obiecțiile aduse în filosofia actuală occidentală ideii de progres. Primul tip de obiecție este de origine pozitivistă: progresul se fundează pe judecăți de valoare, iar acestea nu au ce căuta în știință. Conceptul de evoluție se fundează pe judecăți de fapt. În perspectiva sa se încearcă a se determina empiric care sunt fazele prin care trece o comunitate, succesiunea lor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
fie trecute în revistă obiecțiile aduse în filosofia actuală occidentală ideii de progres. Primul tip de obiecție este de origine pozitivistă: progresul se fundează pe judecăți de valoare, iar acestea nu au ce căuta în știință. Conceptul de evoluție se fundează pe judecăți de fapt. În perspectiva sa se încearcă a se determina empiric care sunt fazele prin care trece o comunitate, succesiunea lor necesară, fără însă a se aprecia dacă acest lucru este bun sau rău, preferabil sau nu. Evaluarea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o ordonare strictă a tuturor societăților, de la cea mai puțin satisfăcătoare la cea mai satisfăcătoare. O asemenea presupoziție este însă complet falsă. O analiză sociologică a diferitelor teorii asupra progresului va înregistra nu numai faptul că fiecare dintre ele se fundează pe judecăți de valoare diferite, dar, totodată, va putea scoate cu ușurință în evidență faptul că această variație nu este datorată limitelor cunoașterii „adevăratelor valori umane”, ci reflectă în mod fidel sistemul de valori ale epocii și ale grupului social

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
doar pe baza interacțiunii spontane a acțiunilor, ele însele dirijate adesea de pasiuni și dorințe? Un cu totul alt tip de obiecție vine de pe pozițiile unicității istoriei umane. Atât conceptul de evoluție, cât și cel de progres tipologizează. Ele sunt fundate pe presupoziția că există stadii mai generale pe care trebuie să le parcurgă diferite comunități. Dacă fiecare comunitate are individualitatea sa ireductibilă, atunci conceptele de evoluție și progres nu au nici o semnificație. Nici un criteriu nu poate fi utilizat pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
schimbare de la omogenitate indefinită și incoerentă la o eterogenitate definită și coerentă, prin continue diferențieri și integrări”. Spencer considera că acest criteriu este valabil pentru evoluția din toate domeniile existenței, nu numai pentru evoluția societății. Criteriul propus de Spencer se fundează pe un model mai general al sistemelor, al factorilor care determină performanța lor și, de asemenea, a mecanismelor evolutive. Acest model nu este explicitat. El își are însă în mod cert originea în modelul organic al biologului. Inițial, sistemele tind

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Este nevoie să fie luat în considerație simultan și un al doilea criteriu, ce aruncă o lumină mai concretă asupra dinamicii în timp a societăților, dar care este dependent de primul: relațiile de producție. Întreaga teorie marxistă asupra societății se fundează pe ipoteza existenței unei relații cauzale între nivelul și tipul forțelor de producție, pe de o parte, și tipul relațiilor de producție, pe de altă parte. Nu putem explica întreaga variație a relațiilor de producție prin forțele de producție, ci

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
grupurilor sociale care sunt legate obiectiv de dezvoltarea societății. Conceptul de „mase populare” este folosit de către marxism pentru a demarca în cadrul fiecărei colectivități totalitatea claselor și a grupurilor sociale interesate în procesul societății. Într-un fel, aici principiul majorității este fundat într-o manieră mai clară. Se poate considera că, în linii generale (și există unele excepții importante), majoritatea populației unei comunități este interesată de progresul acesteia, constituind ceea ce se numește „mase populare”. Un sistem democratic ce funcționează eficient ne putem

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
celor mai bune decizii. Dacă pentru acțiune perspectiva normativă este vitală, pentru științele social-umane, care încearcă să descrie și să explice comportamentul real, perspectiva descriptivă este crucială. Presupoziția tacită care stă la baza acestei indistincții este că ambele perspective se fundează pe același model de raționalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regulă considerate a fi totodată și descriptive, fiind utilizate în explicarea și predicția comportamentului decizional real. În fapt, o asemenea presupoziție, după cum voi încerca să argumentez, nu este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care primele trei sunt predecizionale (vezi figura 16.1): 1. Definirea problemei. Orice proces decizional se fundează pe o decizie prealabilă: ce problemă trebuie rezolvată. De modul în care este definită problema de rezolvat depinde întregul proces decizional. 2. Formularea soluțiilor alternative. Problemele au de regulă multe alte soluții posibile, unele mai bune, altele mai puțin bune

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
este nevoie de două presupoziții, și anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă complet, decidentul reușind să identifice soluția cea mai bună. Această presupoziție se fundează, la rândul ei, pe trei presupoziții mai particulare: a) Caracterul dat, neproblematic al formulării problemei. Problema care urmează a fi soluționată este dată în mod natural sau formularea ei este neproblematic corectă. Nu există nici o îndoială cu privire la corectitudinea formulării respectivei

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
metodă și cât de sigură este o asemenea atribuire, decidentul lucrează cu ele în aceeași manieră ca în primul model. Calculul cu probabilități este tot atât de riguros ca și calculul cu variabile strict deterministe. Din acest motiv, modelul deciziei probabiliste se fundează pe presupozițiile primului model (caracterul neproblematic al formulării problemei, completitudinea listei de soluții alternative și completitudinea evaluării acestora), renunțând doar la presupoziția caracterului strict determinat al universului. În fapt, primul model ar putea fi considerat mai mult un caz particular

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
modele sunt adesea tratate ca un singur model. Patrick Suppes (1984) îl desemnează cu termenul de model computațional, subliniind prin aceasta ideea de „calcul” logico-matematic, iar John Steinbruner (1976) îl denumește model analitic, având în vedere faptul că el se fundează pe o analiză logică, utilizând o mulțime de cunoștințe într-un calcul riguros. În această lucrare se va avea în vedere modelul mai general al deciziei certe, atât în varianta sa strict deterministă, cât și în cea probabilistă, fiind desemnat

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
jocurile de noroc, caz tipic al unor decizii probabiliste relativ simple. Limitele explicative ale acestui model de decizie nu se datoresc, cel mai adesea, necunoașterii de către decidenții reali a tehnicilor recomandate, ci mai mult faptului că presupozițiile pe care se fundează el nu corespund condițiilor reale ale deciziei. Iată câteva dintre cele mai importante limite ale aplicabilității modelului analitic sau computațional. În primul rând, se pune o problemă de complexitate. Modelul analitic presupune adesea un proces de prelucrare a informației atât

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o găsim exprimată în cele mai diferite feluri. Suppes, în lucrarea citată, remarcă faptul că exigențele modelului clasic de raționalitate pot fi satisfăcute perfect de idioți cognitiv și moral. Fernand Vandamme (1987) sugerează o distincție între comportamentul inteligent al omului, fundat pe intuiție și aproximare, și comportamentul noninteligent al calculatorului, care raționează mecanic și noncreativ. În fapt, decidentul uman se găsește într-o cu totul altă situație decât cea presupusă de teoria raționalității clasice, lucru consemnat cu claritate de Herbert A

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
probleme complexe este foarte mică în comparație cu dimensiunile problemelor a căror soluționare ar fi cerută de un comportament rațional obiectiv în lumea reală sau chiar de o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. O a doua limită: modelul analitic se fundează pe presupoziția integrabilității logice a cunoștințelor. Conform acestei presupoziții, cunoștințele, așa cum există ele la un moment dat, indiferent de completitudinea și de gradul lor de incertitudine, sunt integrabile într-un calcul rațional riguros. În termeni mai generali, se presupune caracterul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ca neproblematică presupoziția că o imagine cognitivă incompletă și incertă este coerentă logic, lipsită de contradicții. Același lucru este valabil și în legătură cu integrarea noilor cunoștințe. Din acest punct de vedere, John D. Steinbruner (1976) formula următoarea presupoziție pe care se fundează modelul analitic: presupoziția senzitivității la informația pertinentă. Se consideră că noile cunoștințe pot fi cumulate neproblematic cu cunoștințele deja existente, decidentul realizând mereu un proces de actualizare a calculului, prin integrarea noilor cunoștințe. Acestea nu sunt însă neapărat integrabile în

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]