1,421 matches
-
un grup organizat de oameni care, prin însăși independența lor, sfidează dorința de putere a cuceritorului. După cum vom vedea, exact lipsa de moderație, aspirația de a-i cuceri pe toți, tipică imperialismului nelimitat, a dus în trecut la eșecul strategiilor imperialiste de acest tip. Singura excepție este Roma, din rațiuni pe care le vom discuta ulterior 17. Imperiul continental Tipul de imperialism limitat geografic este cel mai clar prezent în politicile puterilor europene de obținere a unei poziții dominante pe continent
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
ca întreg. Postulând o strategie de statu-quo în regiune în ceea ce privește puterile nonamericane, doctrina Monroe a ridicat un scut protector în spatele căruia Statele Unite și-au putut stabili predominanța în spațiul geografic respectiv. Totuși, aici politica americană nu a fost în întregime imperialistă. În ceea ce privește republicile din America Centrală și unele state din America de Sud, ea a fost uneori de-a dreptul imperialistă, dar față de alte state, ca Argentina și Brazilia, și-a propus doar să-și mențină superioritatea, care a fost asemănătoare mai mult unui
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
scut protector în spatele căruia Statele Unite și-au putut stabili predominanța în spațiul geografic respectiv. Totuși, aici politica americană nu a fost în întregime imperialistă. În ceea ce privește republicile din America Centrală și unele state din America de Sud, ea a fost uneori de-a dreptul imperialistă, dar față de alte state, ca Argentina și Brazilia, și-a propus doar să-și mențină superioritatea, care a fost asemănătoare mai mult unui proces natural decât unei politici deliberate din partea SUA. Chiar dacă Statele Unite se puteau impune față de țările respective sub
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
al XIX-lea. Frederic cel Mare, Ludovic al XV-lea, Maria Tereza, Petru cel Mare și Ecaterina a II-a au fost reprezentanții principali ai respectivei politici. În secolul al XIX-lea, Bismarck a fost maestrul acestui tip de strategie imperialistă, care-și propusese să răstoarne statu-quoul și să stabilească o preponderență politică în limite autoimpuse. Diferența dintre imperialismul restrâns, cel continental și cel nelimitat este diferența dintre politicile externe ale lui Bismarck, Wilhelm al II-lea și Hitler. Bismarck dorea
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
este predominant în politica externă a lui Bismarck. La început, acesta a trebuit să înfrângă opoziția conservatorilor prusaci, care preferau politica de statu-quo a Prusiei celei de imperialism localizat pentru obținerea hegemoniei în Germania. Cum războaiele victorioase făceau fezabilă politica imperialistă, a trebuit s-o apere împotriva celor care doreau acum să împingă hegemonia Prusiei și apoi a Germaniei dincolo de limitele stabilite de Bismarck. Înlocuirea sa de către Wilhelm al II-lea, în 1890, a marcat sfârșitul imperialismului localizat și începutul, cel
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
factorului putere în relațiile internaționale, la care ne-am referit mai sus18. Într-adevăr, imperialismul militar își propune cucerirea prin forță; cel economic, exploatarea celorlalți; cel cultural, înlocuirea unei culturi cu alta - toate fiind însă mijloace pentru obținerea acelorași scopuri imperialiste. Obiectivul rămâne cel al răsturnării statu-quoului, adică inversarea relațiilor de putere între națiunea imperialistă și potențialele sale victime. Acest scop imuabil este servit prin mijloace militare, economice și culturale fie de sine stătătoare, fie combinate. Ne vom preocupa de aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
imperialismul militar își propune cucerirea prin forță; cel economic, exploatarea celorlalți; cel cultural, înlocuirea unei culturi cu alta - toate fiind însă mijloace pentru obținerea acelorași scopuri imperialiste. Obiectivul rămâne cel al răsturnării statu-quoului, adică inversarea relațiilor de putere între națiunea imperialistă și potențialele sale victime. Acest scop imuabil este servit prin mijloace militare, economice și culturale fie de sine stătătoare, fie combinate. Ne vom preocupa de aceste mijloace în continuare. Imperialismul militar Cucerirea militară este cea mai evidentă, mai veche și
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
vom preocupa de aceste mijloace în continuare. Imperialismul militar Cucerirea militară este cea mai evidentă, mai veche și mai brutală formă de imperialism. Marii cuceritori dintotdeauna au fost și marii imperialiști. Avantajul acestei metode din punctul de vedere al națiunii imperialiste rezidă în faptul că, de regulă, noua relație de putere poate fi schimbată de învinși doar printr-un alt război, șansele fiind în mod normal împotriva lor. Napoleon I s-ar fi putut baza numai pe forța ideilor Revoluției Franceze
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
impunerea hegemoniei Franței în Europa și în lume; mai precis, ar fi putut alege imperialismul cultural în locul cuceririi militare. Pe de altă parte, dacă ar fi reușit să cucerească și să-și protejeze posesiunile, el și-ar fi atins scopurile imperialiste mult mai rapid și s-ar fi bucurat de maximul de satisfacție personală pe care victoria în luptă i-o acordă cuceritorului. Dar înseși condițiile în care afirmația este corectă indică marele obstacol al cuceririi militare ca metodă imperialistă: războiul
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
scopurile imperialiste mult mai rapid și s-ar fi bucurat de maximul de satisfacție personală pe care victoria în luptă i-o acordă cuceritorului. Dar înseși condițiile în care afirmația este corectă indică marele obstacol al cuceririi militare ca metodă imperialistă: războiul este un joc: el poate fi la fel de bine pierdut sau câștigat. Națiunea care începe războiul imperialist poate obține un imperiu pe care să-l mențină, cum a făcut Roma. Sau îl poate cuceri și pierde încercând să câștige mai
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
victoria în luptă i-o acordă cuceritorului. Dar înseși condițiile în care afirmația este corectă indică marele obstacol al cuceririi militare ca metodă imperialistă: războiul este un joc: el poate fi la fel de bine pierdut sau câștigat. Națiunea care începe războiul imperialist poate obține un imperiu pe care să-l mențină, cum a făcut Roma. Sau îl poate cuceri și pierde încercând să câștige mai mult, ca în cazul lui Napoleon. Ori îl poate obține, apoi îl poate pierde, căzând în final
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
guvernul iranian, care, la rândul său, controla câmpurile petroliere și drumul spre India. Imperialismul cultural 20 Ceea ce sugerăm prin termenul imperialism cultural este cea mai subtilă și, dacă ar putea reuși vreodată de una singură, cea mai de succes politică imperialistă. Scopul nu este controlul teritoriului sau al vieții economice, ci cucerirea și controlul minților umane ca instrument de schimbare a relațiilor dintre două națiuni. Dacă ar fi posibil de imaginat cultura și mai ales ideologia politică, cu toate scopurile sale
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Scopul nu este controlul teritoriului sau al vieții economice, ci cucerirea și controlul minților umane ca instrument de schimbare a relațiilor dintre două națiuni. Dacă ar fi posibil de imaginat cultura și mai ales ideologia politică, cu toate scopurile sale imperialiste, ale statului A convertindu-i pe toți cetățenii care determină politicile statului B, statul A ar câștiga o victorie mai deplină și și-ar baza supremația pe o bază mai solidă decât orice cuceritor militar sau stăpân economic. Statul A
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
renascentiste este plină de episoade în care politicile respective au fost aplicate prin asocierea cu simpatizanții politici din rândurile adversarilor, în locul cuceririi militare. În epoca modernă, organizațiile religioase asociate sau identificate cu guvernele au jucat un rol important în strategiile imperialiste de natură culturală. Exemplare sunt politicile Imperiului Rus, care au utilizat poziția duală a țarului ca șef al guvernului și al Bisericii Ortodoxe pentru extinderea influenței în rândul credincioșilor din alte state. Rusia a fost capabilă să succeadă Imperiului Otoman
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Napoleon, revoltele polonezilor contra rușilor din secolul al XIX-lea, lupta subterană împotriva lui Hitler și confruntările purtate de Irlanda și India pentru eliberarea de sub dominația britanică sunt exemplele clasice din epoca modernă ale problemei decisive pe care puține politici imperialiste au fost capabile s-o rezolve. Ponderea imperialismului economic și cultural în activitățile generale externe ale guvernelor a crescut masiv după al doilea război mondial. S-a întâmplat astfel din două motive. Pe de o parte, imperialismul militar folosit deschis
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
două motive. Pe de o parte, imperialismul militar folosit deschis și la scară largă nu mai este un instrument rațional al politicii externe, deoarece implică riscul escaladării unui război nuclear autodistructiv. În consecință, o națiune ce-și dorește o expansiune imperialistă a puterii va folosi metode economice și culturale în locul celei militare. Pe de altă parte, dezintegrarea imperiilor coloniale într-un număr mare de state mici, dintre care multe trebuie să-și asigure supraviețuirea prin asistență externă, oferă noi oportunități națiunilor
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
a puterii va folosi metode economice și culturale în locul celei militare. Pe de altă parte, dezintegrarea imperiilor coloniale într-un număr mare de state mici, dintre care multe trebuie să-și asigure supraviețuirea prin asistență externă, oferă noi oportunități națiunilor imperialiste de a-și spori puterea prin mijloace economice și culturale. Astfel, China, Uniunea Sovietică și Statele Unite își folosesc resursele respective pentru a concura în așa-numita lume nealiniată, în scopul măririi influenței sau, cel puțin, pentru a le împiedica pe
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
în așa-numita lume nealiniată, în scopul măririi influenței sau, cel puțin, pentru a le împiedica pe celelalte națiuni să realizeze acest lucru. Cum poate fi detectată și contracarată o politică imperialistătc "Cum poate fi detectată Și contracarată o politică imperialistă" Considerațiile de mai sus conduc la chestiunea fundamentală cu care se confruntă decidenții responsabili de politica externă și cetățenii care doresc să-și formeze o părere corectă despre problemele internaționale. Aceasta se referă la caracterul politicii externe implementate de o
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
doresc să-și formeze o părere corectă despre problemele internaționale. Aceasta se referă la caracterul politicii externe implementate de o altă națiune și, implicit, la tipul de strategie care ar trebui adoptată în replică. Are sau nu are un caracter imperialist? Cu alte cuvinte, urmărește răsturnarea distribuției de putere existente sau doar vizează ajustări în cadrul general al statu-quoului? Răspunsul a determinat soarta națiunilor, iar cel incorect a însemnat deseori un pericol mortal sau distrugerea, deoarece de validitatea sa depinde reușita politicii
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
doar vizează ajustări în cadrul general al statu-quoului? Răspunsul a determinat soarta națiunilor, iar cel incorect a însemnat deseori un pericol mortal sau distrugerea, deoarece de validitatea sa depinde reușita politicii externe derivate. Deși ar fi fatal să răspunzi unei strategii imperialiste cu măsuri potrivite uneia de statu-quo, nu ar fi mai puțin riscant să faci față unei politici ce urmărește ajustări ale statu-quoului ca și cum ar fi imperialistă. Clasicul exemplu al primei greșeli este concilierea Germaniei în anii ’30. Cealaltă eroare a
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
sa depinde reușita politicii externe derivate. Deși ar fi fatal să răspunzi unei strategii imperialiste cu măsuri potrivite uneia de statu-quo, nu ar fi mai puțin riscant să faci față unei politici ce urmărește ajustări ale statu-quoului ca și cum ar fi imperialistă. Clasicul exemplu al primei greșeli este concilierea Germaniei în anii ’30. Cealaltă eroare a avut o influență decisivă asupra politicilor externe ale puterilor europene în deceniile de dinaintea primului război mondial. Dilema strategiei: îndiguire, conciliere, frică Așa cum politicile imperialismului și ale
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Dilema strategiei: îndiguire, conciliere, frică Așa cum politicile imperialismului și ale statu-quoului sunt în mod fundamental diferite, la fel trebuie să fie și cele menite să le contracareze. O strategie adecvată pentru una de statu-quo nu poate fi suficientă în fața uneia imperialiste. Unei politici care caută ajustări în interiorul distribuției existente a puterii i se poate răspunde cu o politică de concesii, de echilibru, de compromis, pe scurt, cu o politică ce se folosește de metodele de ajustare din cadrul unei distribuții generale a
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
minimum de pierderi. Propunându-și răsturnarea distribuției de putere, imperialismul trebuie, cel puțin, să fie înfruntat cu o politică de îndiguire care, în apărarea echilibrului existent, solicită oprirea unei viitoare agresiuni, expansiuni sau a altor perturbări ale statu-quoului din partea națiunii imperialiste. Ea ridică un zid, fie unul real, ca Marele Zid Chinezesc sau linia Maginot, fie unul imaginar, ca linia de demarcație militară trasată în 1945 între sfera de influență sovietică și lumea occidentală. Îi transmite națiunii imperialiste mesajul „până-aici
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
statu-quoului din partea națiunii imperialiste. Ea ridică un zid, fie unul real, ca Marele Zid Chinezesc sau linia Maginot, fie unul imaginar, ca linia de demarcație militară trasată în 1945 între sfera de influență sovietică și lumea occidentală. Îi transmite națiunii imperialiste mesajul „până-aici, nu mai departe”, avertizând-o că un pas dincolo înseamnă aproape cu certitudine război. Concilierea este o politică externă care încearcă să facă față imperialismului cu metodele potrivite unei strategii de statu-quo. Ea încearcă să reacționeze ca și cum
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
imperialismului cu metodele potrivite unei strategii de statu-quo. Ea încearcă să reacționeze ca și cum imperialismul ar fi de tip statu-quo. Greșește transferând o politică de compromis dintr-un mediu politic favorabil menținerii statu-quoului, unde se potrivește, într-un mediu expus atacurilor imperialiste, unde nu-și are locul. S-ar putea spune că este o politică de compromis degradată, rezultatul confuziei între o strategie de statu-quo și una imperialistă. Termenul „conciliere” fiind astăzi utilizat, fără descernământ, cu sensul de oprobriu, este important de
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]