6,049 matches
-
este „de încredere” și costă „foarte scump”, trei sute de dinari, echivalând cu venitul unui țăran pe un an întreg. Femeia varsă parfumul peste capul lui Isus după ce sparge vasul de alabastru, gest care va declanșa brusc drama finală a predării Mântuitorului, a condamnării și crucificării Sale (scenariul va fi preluat genial de Dostoievski în Idiotul). Luca însă creează amalgamul despre care vorbeam. El plasează scena în casa unui fariseu, nu lepros, pe nume Simon. Contextul lucanian este unul de polemică antifariseică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să-I stropească picioarele cu lacrimi. Verbul grecesc înseamnă exact „a uda”, chiar „a ploua”, în nici un caz „a spăla”, cum s-a încetățenit printr-o Vulgată pioasă. Femeia își deschide rezervorul sufletului, din care țâșnește „ploaia” căinței, stropind picioarele Mântuitorului. Apoi Le miruiește în semn de prețuire. Lacrimi și mir: două simboluri extraordinare, pe care tradiția patristică le va specula îndelung. Ar mai trebui remarcată și utilizarea verbului haptein de către fariseu, același verb pe care Isus îl folosește în scena
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai precis imorală, posedarea Mariei Magdalena. Imaginea pe care acest papă o oferă despre ucenica lui Isus, o femeie slabă, ezitantă (stă la gura mormântului și nu crede în înviere etc.), dar care se va bucura de dragostea și milostivirea Mântuitorului, va străbate Occidentul până târziu, în secolul XX. Există vreo rațiune specială dedesubtul acestei recreări a imaginii Mariei Magdalena ca desfrânată pocăită și convertită? În lipsa unor elemente decisive care să meargă în altă direcție, mă ratașez explicației preluate de Régis
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
notații de felul: „Isus l-a iubit” pe cutare ucenic, fără ca expresia respectivă să presupună vreo aluzie erotică. E foarte clar însă că ideologia feministă favorizează interpretarea otova, depistând în gestul lui Isus unul dintre argumentele-cheie ale mariajului carnal între Mântuitor și Maria Magdalena. Reinterpretarea ideologică a datelor canonice A doua strategie de reabilitare și, implicit, de impunere a Mariei Magdalena ca eroină fondatoare a mișcării feministe este reinterpretarea datelor conținute în corpusul canonic. Amintesc aici câteva titluri provocatoare de dată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în 1855, dar reprezentată abia în 1864, Albert Dulk reașază datele evanghelice în jurul cuplului fatidic Iuda-Maria Magdalena. Iuda și Magdalena sunt amanți, dar iubirea lor nu se împlinește din cauza lui Isus, care o fascinează pe tânăra femeie. Aceasta spală picioarele Mântuitorului cu parfumul hărăzit nunții sale cu Iuda. La rândul său, Iuda se vede învestit cu tragica misiune de a-și preda rivalul autorităților. Mesajul piesei lui Dulk depășește sfera esteticului: fără Iuda, Isus n-ar fi murit; fără Maria Magdalena
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cei doi „blestemați” reapare în romanul lui Sebastiano Vassalli, La notte del lupo, 1998. Atrasă magnetic de Isus, Maria Magdalena își pierde orice sentiment pentru fostul ei iubit, Iuda. Acesta își propune să elimine piedica, adică să-L asasineze pe Mântuitor, dar până la urmă renunță. Mai mult decât atât, Iuda nu-L va preda autorităților. Urmează un scurtcircuit în trama romanului și, brusc, ajungem în 1981, când Iuda reapare întruchipat de mercenarul Ali Agça, care încearcă să-l ucidă pe Ioan
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Isus Cristos”, avatarurile Mariei Magdalena par incalculabile. Ridicând-o însă pe această ucenică fidelă și smerită la rang de pereche a lui Dumnezeu, gnoza modernă comite în realitate un act de lez-divinitate la adresa lui Isus. Nu ridicarea Magdalenei contează, ci coborârea Mântuitorului. Sau, dacă într-adevăr se respectă scenariul gnostic până la capăt, atunci încă nu s-a făcut ultimul pas, radical: includerea Mariei Magdalena printre persoanele divine și transformarea Sfintei Treimi într-o Sfântă Tetradă. Cine știe până unde se va merge
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Iuda și apoi la proprietarul Câmpului olarului. Inventatorul legendei spune că ar fi văzut o asemenea monedă la Nürnberg, turnată după un original aflat la Rhodos. Prin urmare, motivul celor „treizeci de arginți” este un construct scripturistic care accentuează kenoza Mântuitorului: Dumnezeu vândut cu prețul unui rob! La fel stau lucrurile și în privința Cinei de Taină. Matei sporește numărul de informații, conversația dintre Isus și discipoli transformându-se într-o veritabilă dramă cu suspans. Iată fragmentul (Mt. 26,21-25): și pe când
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prezenți” se arată supărați de risipă; Matei vorbește despre „apostoli”, referindu-se probabil la toți apostolii, fără discriminare. Luca dă alt sens „ungerii”. Ioan însă precizează scurt și tendențios: singur, Iuda se revoltă și-L ia la bani mărunți pe Mântuitor, reproșându-I că n-a vândut parfumul pentru a împărți apoi banii săracilor. De ce a făcut asta? Ioan vine cu un amănunt inedit, care desăvârșește diabolizarea: nu pentru că i-ar fi păsat lui de sărmani, ci pentru că, fiind vistiernicul grupului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
el s-ar fi întors la ucenici și ar fi primit iertarea lui Isus, ar fi asistat la înviere și la înălțare. Ar fi înțeles importanța actului său. Disperarea însă l-a făcut să se rupă abia acum definitiv de Mântuitor, cufundându-se într-o singurătate absolută, fără speranță. „și plecând, s-a spânzurat.” Cuprins de remușcări, Iuda își ia singur viața. El procedează pe dos decât Petru, cel care L-a renegat pe Domnul de trei ori într-o singură
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Matei și Iuda-Oedip al lui Iacopo da Varazze singurul punct comun pare să fi rămas doar numele. * Antichitatea a cunoscut însă și un Iuda pozitiv, eroizat. Câteva grupuri de gnostici, despre care vorbesc Irineu și Tertulian, îl consideră adevăratul mântuitor al omenirii. După Pseudo-Tertulian, „deoarece puterile șvrăjmașeț ale acestei lumi nu doreau ca șIsusț Cristos să pătimească, pentru ca nu cumva moartea Lui să aducă mântuirea neamului omenesc, șIudaț, preocupat de mântuirea neamului omenesc, l-a predat pe Cristos”. Alt grup
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
autointitulează „Fiu al Omului”, Isus se referă la firea Sa omenească (incluzând comportamentul Său uman); când vorbește despre Duhul Sfânt, vorbește despre firea Sa divină. Atanasie întărește demonstrația făcând apel din nou la Ioan de trei ori: episodul manducației trupului Mântuitorului (6,62-63); episodul samaritencei (Isus îi spune acesteia: Dumnezeu este duh) și logion-ul următor: „Dacă nu fac lucrările Tatălui meu, să nu credeți în Mine; dar dacă le fac, chiar de nu credeți în Mine, credeți în lucrări, pentru ca să știți
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Redactarea textelor creștine începe, așa cum știm, cu deceniul 6 al primului secol, odată cu Pavel, și se întinde până în primele decenii ale secolului al II-lea. Redactarea nu înseamnă revelație, ci consemnare a unor tradiții legate de viața, patimile și învierea Mântuitorului. Iustin Martirul 73, vorbind despre textele care se citesc la slujbele de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile apostolilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ignoranță. Pe plan cultural, așa cum voi încerca să arăt prin trei exemple, riscăm să pierdem înțelesul însuși al unei bune părți din Tradiția noastră transmisă liturgic, iconografic sau literar. Apocrifele marianice În Noul Testament, biografia Maicii Domnului se suprapune umil biografiei Mântuitorului. Ea apare în evanghelii odată cu Bunavestire și dispare după Înviere. Dogma fundamentală a creștinismului rămâne totuși dogma Întrupării lui Dumnezeu, a nașterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante partum, in partu și post partum. Maria joacă un rol-cheie în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
adevăratul scop al urcării lui Isaia la cer, precum și al revelației pe care textul dorește să ne-o transmită; pasajul despre viața omenească a lui Cristos (11,2-21) conține esențialul revelației făcute lui Isaia” (p. 49). Prin urmare, viziunea nașterii Mântuitorului din pântecele Mariei reprezintă epicentrul apocrifei. Această viziune (a lui Iosif) este conținută în ampla viziune-cadru a lui Isaia. Înțelegem astfel cum ideologia a structurat textul. A doua parte (cap. 6-11) - de fapt, cea mai veche - provine de la o grupare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lumii și învingerea lui Satana, se intersectează uneori (19,11-20,15 etc.). Iată și cele mai importante teme, aproape toate cu antecedente explicite sau implicite în apocaliptica iudaică: Anticristul (nu apare numit, dar apare conturat); Parusia, a doua venire a Mântuitorului; Împărăția de o mie de ani, care stă la originea mișcărilor milenariste; Noul Ierusalim. După această rapidă enumerare, se impune următoarea observație: fără apelul la literatura intertestamentară, Apocalipsa lui Ioan rămâne fără contextul ei conatural și imediat. Faptul că decenii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a doua formulare, se deschide un întreg orizont teologic. Recunoaștem tema dreptului persecutat, pe care o tradiție iudaică îl asimilase cu Robul Domnului. Aceeași Epistolă a lui Barnabeu, citată adineauri, vede în figura dreptului legat fedeleș o profeție a Patimilor Mântuitorului (capitolele VI și VII). - Un ultim caz, Proverbe 3,18. Biblia românească (după TM): „Pom al vieții este ea șînțelepciuneaț pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiți”. LXX: „Pom al vieții este ea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
două: Isus Nave și arca lui Noe. Până acum, toate versiunile românești au transliterat numele succesorului lui Moise sub forma „Isus Nave” (folosind un singur i), cu o prudență nejustificată și ridicolă. De ce trebuie să-l deosebim ortografic de numele Mântuitorului, scris cu doi de i (această chestiune a i-urilor e altă poveste tipic ortodoxă)? În greacă e un singur nume, de ce noi trebuie să creăm două în românește? Logica înaintașilor merge împotriva respectului față de textul sfânt. Noi nu avem
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să schimbe un cuvințel din textul Septuagintei. Au găsit soluții de interpretare prin care au salvat sau au justificat „absurditățile” respective. Așadar noi am transcris numele succesorului lui Moise exact așa cum apare el în LXX, formă care coincide cu numele Mântuitorului creștin. Procedând astfel, n-am făcut decât să respectăm textul LXX. În al doilea rând, poate la fel de important, am recuperat zecile de interpretări patristice care pleacă tocmai de la această omonimie pentru a da o interpretare cristologică intrării lui Israel în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
beată, cu brațele pline de cutii coborâte de pe rafturi pentru verificare. Cu deznădejde, lucrătorul din comerțul socialist vdea cum se încurca tot mai rău în plasa propriilor minciuni și subterfugii, în vreme ce de la oraș, unde era plecat, verișorul Tarbacea, protectorul și mântuitorul său, nici gând n-avea să dea vreun semn de viață, de parcă ar fi mierlit-o întru slava scumpei patrii proletare. Hm, hm, își dregea precaut glasul Stelian, fără să se întrerupă o clipă din lucru, verificând atent și consemnând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
dintre toți apostolii acelui tablou, pentru că a încercat să-L salveze pe Hristos de la moarte. Intenționa să-L ducă în Galileea, unde ar fi fost în siguranță, însă bătrânii din Ierusalim au aflat de planul lui și au cerut ca Mântuitorul să fie răstignit. Vezi, nu sunt țicnită de tot... Nu solicit chiar fără nicio noimă să fiu locatar tolerat al acelui celebru tablou... Într-o zi s-ar putea să dispar misterios, i-am spus deunăzi prietenei mele, englezoaica Liz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
micșorare, de aceea este în orice părticică. Orice există e făcut de el. Acum divinitatea nu e în om în sensul propriu. Noi tindem spre Dumnezeu, și Isus Cristos ne-a învățat ce înseamnă să-l iubim. Urmându-l pe Mântuitor, îl iubim pe Dumnezeu și astfel suntem în Paradis. Divinitatea o găsim și o pierdem la un nivel personal, deci nu mai putem vorbi de relația om divinitate în epoca modernă ca în evul mediu. Putem să simțim divinul, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
învățătura creștină. Însă, cea mai mare eroare comisă în aceea vreme a fost cea a fixării religiei creștine drept religie de stat, chestiune care, conform lui Șerboianu, "i-a îngrădit pe de-a-ntregul, spiritul de acțiune și universalitatea, așa cum poruncise Mântuitorul". Consecința imediată a fost schisma din 1054, cu și mai multe efecte negative: "De aici înainte, biserica își duce o existență a cărei demnitate lasă de dorit, subordonându-se stăpânirilor lumene și primind în schimbul câtorva grațiozități și concesiuni reciproce titlul
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
și cea ortodoxă cu un spirit critic. Astfel, dacă prima se caracteriza printr-o înclinare păguboasă între liberalism, iar cea de a doua printr-o "anchilozare în conservatorism", o asemenea realitate nu duce decât la perpetuarea neînțelegerii mesajului primordial al Mântuitorului, precum și la divizarea mai crudă a creștinilor. După exemplificarea pe baza scripturii a lipsei de veridicitate a retoricii anticremaționiste (pilda cu "jertfirea lui Isaac"), arhimandritul aducea în discuție un alt argument central al pledoariei sale pentru arderea cadavrelor: tratamentul sfintei
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
că nici una, nici alta nu ating măreția lui Dumnezeu și cu atât mai puțin legătura dintre El și om, adică Religia"164. Ultima parte a studiului 165 aruncă din nou acuze clericilor vremii, într-o comparație a discordanței dintre învățăturile Mântuitorului și exemplul său personal și apucăturile total greșite ale majorității preoților și ierarhilor vremii: Iisus a fost sărac, predica mergând pe jos, clericii vremurilor sale își făceau un ideal din bogăție și utilizau toate mijloacele de transport pe care inițial
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]