646 matches
-
pentru ce. Și tu ai face la fel pentru mine. L-am auzit tușind În mijlocul a ceea ce se voia un chicotit: — Ba nu. Să fiu al dracu’ dacă-aș face-o, scrâșni el. Mi-ar fi teamă să nu mă molipsesc de ceva, indiferent de ce boală aș avea eu. Nu cred că știi ce am, nu? M-am gândit un moment și apoi i-am spus: — Ai hepatită. Rămase tăcut câteva minute și m-am simțit rușinat. Ar fi trebuit să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2260_a_3585]
-
aceea ciudată din ochii albaștri, străfulgerare de-o clipă întărind cuvintele lui despre minunile icoanei, părul blond prins într-o coadă abia se zărește sub, Ai reușit să vezi ceea ce voiai, desenul tău acum e aproape gata, bucuros și tu, molipsit de seninătatea lui interioară, și nici când ne luăm rămas bun de la el nu mă privește în ochi, De ce? Pentru că adio seninătate, îmi spui tu râzând, dacă te-ar fi privit chiar și pentru o singură dată, e încă prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
cu gin tonic, Ashling se întreba cum ar fi dacă ar fi căsătorită cu el. Binecuvântare absolută, intuia ea. —Spune-mi totul, totul, despre noul tău job, porunci Dylan energic. Vreau să știu tot ce se întâmplă acolo. Ashling se molipsise de la entuziasmul lui contagios. Bucurându-se de fiecare cuvințel, a creionat fiecare personalitate de la Colleen și felul în care acestea interacționează - sau nu o fac, după caz - între ele. Dylan râdea mult, pesemne sincer amuzat, și Ashling aproape că s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
s-a simțit Tolstoi, când a trebuit să scrie Război și pace. Confuză, Clodagh se uită la el - oare nu era evident? —Ambele! Foarte bine. Mai este ceva ce putem comanda? întrebă Clodagh când el plecă. — Deocamdată nu, râse Dylan, molipsit de entuziasmul ei. Dar stai să eliberăm masa. Putem lua și desert, și brânzeturi? —Bineînețels. Cafele irlandeze? —Și vin pentru desert. Și petit fours. —Cafele franțuzești? —Mais oui! Poate chiar fumez o țigară. —Așa te vreau. După primele două feluri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
pe buze, am tresărit puternic. — Secția din Newton Street, tura de noapte, începând de mâine, mă anunță el. Și încearcă să te porți frumos cu fârtații de culoare de acolo. Ai antecedente în privința drogaților și n-aș vrea să-i molipsești și pe ei. • • • Secția din Newton Street era la sud de centrul L.A.-ului. Avea 95% mahalale, 95% negri și 100% probleme. Întâlneai bande de bețivi și jocuri de noroc la fiecare colț de stradă, magazine de băuturi alcoolice, saloane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
Permisul de întoarcere la Roma nu mai venea; Nero era prizonier în Villa Jovis. Mintea Agrippinei era înzestrată cu clarvizuinea dată de ură, și șederea fiului ei imprudent și lipsit de apărare acolo o lăsa fără suflare. „Vânători“, scrise Drusus, molipsit de neliniștea mamei. „Îndată ce mistrețul iese la loc deschis, asmut câinii împotriva lui.“ În fiecare dimineață, familia aștepta zadarnic vești. Într-o noapte, Gajus - care dormea din ce în ce mai rău și mai puțin - își spuse că, poate, fratele lui cel mare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
canarul pe care-l aveam atunci: se dezlănțuia și cu cât lovea ea mai abitir în clape, cu atât mai tare cânta și el, și cânta... Cred că de-asta a și murit, a plesnit... — Până și animalele domestice se molipsesc de viciile noastre! - adăugă unchiul -. Am smuls până și animalele care conviețuiesc cu noi din sfânta lor stare naturală! Oh, omenirea, omenirea! — Și ai avut mult de așteptat, don Augusto? - întrebă mătușa. — O, nu, doamnă; nu, deloc, deloc, o nimica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
cu adevărat bărbați, se-nțelege. — Ah! — Da, pentru că ceilalți, cei care nu-s grosolani și brute și egoiști, nu sunt bărbați. — Da’ ce sunt? — Eu știu..., fătălăi! — Ce mai teorii, fetițo! — În casa asta nu se poate să nu te molipsești. Dar una ca asta n-am auzit de la unchiu-tău. — Nu, ideea mi-a venit mie, observându-i pe bărbați. — Și pe unchiul tău? — Unchiul nu e bărbat... din ăștia. — Atunci e un fătălău, nu-i așa? Un fătălău. Hai, spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Simțindu-se lins repetat pe mână, exclamă: „Ah, ai și venit aici, Orfeule? Tu, cum nu vorbești, nu minți, ba chiar cred că nu te înșeli, că nu te minți. Deși, ca animal domestic ce ești, trebuie să te fi molipsit cumva de la om... Nu facem altceva decât să mințim și să ne dăm importanță. Cuvântul a fost făcut ca să ne exagerăm senzațiile și impresiile, pe toate..., poate ca să le dăm crezare. Cuvântul și orice fel de expresie convențională, precum sărutul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dat seama de ceva și m-a întrebat: „Ce-i cu tine?“ Conveniserăm să ne tutuim, de dragul fetiței. „Lasă-mă!“, i-am răspuns. Am sfârșit însă prin a-i mărturisi totul, iar ea, ascultându-mă, tremura. Și cred că am molipsit-o de gelozia mea furioasă... — Și, evident, după asta... — Nu, s-a întâmplat ceva mai târziu și pe alt drum. Și anume, într-o bună zi, stând amândoi cu fetița, eu o țineam pe genunchi și-i spuneam povești, și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
i l-a dat sau să-l vadă scris. Limba îi servește ca să mintă, să născocească ce nu există și să se încurce. Și totul e pentru el pretext de a vorbi cu ceilalți sau cu sine. Ba ne-a molipsit până și pe noi, câinii. E un animal bolnav, nu-ncape nicio îndoială. Mereu e bolnav! Pare să se bucure oarecum de sănătate doar când doarme, dar nu totdeauna, pentru că uneori vorbește și când doarme! Și de asta ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
până și pe noi, câinii. E un animal bolnav, nu-ncape nicio îndoială. Mereu e bolnav! Pare să se bucure oarecum de sănătate doar când doarme, dar nu totdeauna, pentru că uneori vorbește și când doarme! Și de asta ne-am molipsit! Ne-am molipsit de atâtea lucruri! Și ne mai și insultă! Insolența sau nerușinarea le numește cinism, altfel spus câinism sau câinie, tocmai el, animalul ipocrit prin excelență. Limba l-a făcut ipocrit. Drept care ipocrizia ar trebui să se numească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
noi, câinii. E un animal bolnav, nu-ncape nicio îndoială. Mereu e bolnav! Pare să se bucure oarecum de sănătate doar când doarme, dar nu totdeauna, pentru că uneori vorbește și când doarme! Și de asta ne-am molipsit! Ne-am molipsit de atâtea lucruri! Și ne mai și insultă! Insolența sau nerușinarea le numește cinism, altfel spus câinism sau câinie, tocmai el, animalul ipocrit prin excelență. Limba l-a făcut ipocrit. Drept care ipocrizia ar trebui să se numească antropism de vreme ce insolența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și o să-i ceară sfatul. Bineînțeles, nu unul din doctorii noștri. Nici soțul Annettei. Chiar, ce era un edem? —Winston e un câine. E câinele lui Țlil Weintraub. —Câinele e bolnav? — A fost. — Și ți-e teamă că te-ai molipsit de la el? Nu. L-am omorât. —L-ați omorât? De ce l-ați omorât? — Au spus că are edem. — Cine l-a omorât? Numai că n-a murit. Nu trăiește și nici n-a murit? —Trăiește, dar e mort. —Explică-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
În așteptarea acestei nenorociri. Mișcându-și doar buzele, fără glas, Întrebă: —Dimi? —Dimi e foarte bine. —Yael? —Tatăl tău. —Da. E bolnav. Deja de câteva zile... Uri spuse: Da. Nu. Mai rău. În mod ciudat și minunat totodată, Fima se molipsi În clipa aceea de stăpânirea de sine pe care Uri o degaja Întotdeauna În jurul său. Întrebă Încet: — Când s-a Întâmplat exact? —La prânz. În urmă cu patru ore. —Unde? — La el acasă. Stătea În fotoliu și bea ceai rusesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
superioritate, încât directorul ne atacă așa, tam-nesam, pe Armin și pe mine. Că noi am fi fost cel mai elocvent exemplu de diletantism cu care ar fi cazul să se termine odată. De la începuturile cercetării preistoriei au existat unii amatori molipsiți de morbul colecționării, așa, ca acești doi elevi care au sustras științei descoperiri arheologice importante. Prin săpăturile noastre - lipsite de cunoștințe academice elementare - nu s-a făcut decât să se distrugă ceea ce pentru știință ar fi putut reprezenta o valoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
apoi cu prima dintre odele pe care le-am dedicat lui José Martí; cu puțin Înaintea celei de-a unsprezecea, a trebuit să-l lipsesc de plăcere, căci de plictisul cu care pisăloaga baroneasă Îl asedia pe tânărul Goliadkin se molipsise și omul meu din Catamarca, printr-un interesant fenomen de simpatie psihologică, pe care de nenumărate ori l-am observat și la alți pacienți. Cu proverbiala-mi lipsă de afectare, care-i un apanage al omului de lume, nu am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
seara îl părăsește. Cînd supărat pe lume, în răspuns, se izolează de tot. Chiar și de Dumnezeu. E Robinson individualistul. Împlinit și de aceea, disperat. Fără să găsească, oricît de puternică iar fi lumînarea, nici oameni, nici zei. S-a molipsit de boala ce a exterminat eroii și a destrămat imperii surpînd cetățile lor. S-a văzut numai și numai pe sine tulburînd limpezimile și lăsînd loc groazei și angoasei de a trăi. Știe că nu în infinit se îneacă omul
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
puteri malefice. Comunul e vasul valorilor. Le dă forma. Scoase de acolo, ele devin lichide, se 61 scurg printre degete și urma lor împrăștie miros de nebunie. Robinson, golind lumea de viață, se descoperă gol. Mort umblător, părăsit de spirit. Molipsit de tăcerea spațiului. Îmi spun: „-Gîndind asupra mea, descopăr categorii ale singurătății și golului din mine. Dar și grade diferite de umplere: bine, rău, fericire, deznădejde. Iar toate acestea, moarte și repaus, dăruire ca și primire, capătă contururi de spațiu
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
și crimă. Celălalt are în buzunar diploma de ratat. Noroc că au momente cînd nu-i mai pot deosebi. Îl chem alături pe V. Iată-te: bucuros de experiența vieții descoperi la un moment dat că totul se preschimbă ca molipsit de o durere ucigașă și că speranța se preface în nisip. Curge printre propriile-ți degete. Pare ciudat că viațaun fel de ghirlandă de carnaval care se ofilește și tu rămîi gol ca un copac iarna. Un arbore nins și-
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
Se simte venind de la el, pînă aici, mirosul de rășină. Știu că-l doare. Cum l-a schimbat ființa aceea!... V. tînăr îmi dau seama că m-am transformat. Poate că nu atît alăturarea Elenei, cît pierderea ei m-a molipsit. Am început să gîndesc ca ea, să fiu sensibil la miriadele de transformări minuscule ale naturii din jur, la bunătăți prețioase și să comit copilării premeditate. Am devenit strigoiul ei. Așa că dorind să redevin eu, capăt instantaneu o dorință nemăsurată
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
la mine. Tot peisajul e fals și bănuiesc că un demon l-a schimbat. Dar sensul a dispărut chiar și din mintea mea. Clipele trăite alături de Elena, așa cum le revăd nu mai sînt adevărate cum de neadevăr mi s-a molipsit și închipuirea. Prezentul îmi pare o umbră a unui trecut atît de îndepărtat încît l-au deformat miturile mereu repovestite. Și nici măcar nu-mi pot închipui vre-un viitor. Pare o inutilitate, mai degrabă hilară, aberantă. Nici măcar absurdă. Au început
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
a putut înălța la zei, omul îi coboară și plutește peste ei călcîndu-le gîtlejurile în picioare. Doctorul umple paharele mereu. Vorbim. Ne contrazicem spunînd același lucru. Îi povestesc despre ciudata pasăre care mă urmărește. Rîde cu poftă iar eu mă molipsesc și rîd alături de el. Cîntăm și, odată golită sticla, aruncăm paharele spărgîndu-le de podea. Ne despărțim veseli iar eu mă plimb îndelung spre marginea orașului ca să mai risipesc alcoolul din mine. Descopăr că nu e pază și intru în abatoare
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
Nu mă mai pot înțelege cu femeia de lîngă mine. Și-n mijlocul acestei definitive izolări, spaima apare pe chipul meu căci moartea s-a născut. Firele de păr albe nu mai pot fi ascunse. Cîteva cute ne îmblînzesc privirile molipsite de un secret răutăcios. Îmbătrînim. Doar așa simțim timpul. Și nu ne dăm seama cum de fapt, prezentul impalpabil e zidul de sticlă al eternității. Dar eu sînt, totuși, mulțumit. „-Fie!”-îmi spun. „-Fie și așa căci simt în mine
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
pe-o parte și geme întruna, n-are cui spune nimic, nimeni nu o contrazice, nimeni nu râde de ea, până și asta i-ar plăcea: să râdă cineva de ea și de toate gândurile astea prostești, până se va molipsi și va înlătura cu un gest a lehamite furtuna. Gânduri prostești? Dar până și ele, oricâtă teamă-i produc, i se par firești. E cupa dată peste cap, să sorbi și ultima picătură, pentru că n-ai de unde ști dacă lacrima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]