702 matches
-
rarefiate, de obicei cu o densitate în jur de 1000 particule pe cm (prin comparație, atmosfera Pământului conține 2.5×10 particule pe cm). Nebuloasele planetare tinere au cele mai mari densități, câteodată ajungând la 10 particule pe cm. Pe măsură ce nebuloasele îmbătrânesc, expansiunea lor determină scăderea densității. Radiația de la steaua centrală încălzește gazele până la temperaturi de aproximatic 10.000 K. Contrar intuiției, se observă că temperatura gazelor se mărește pe măsură ce distanța față de steaua centrală crește. Acest lucru se întâmplă deoarece cu
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
distanța față de steaua centrală crește. Acest lucru se întâmplă deoarece cu cât un foton este mai energetic cu atât șansa de a fi absorbit scade și astfel fotonii mai puțin energetici tind să fie primii absorbiți. În regiunile exterioare ale nebuloasei, majoritatea fotonilor de energie mică au fost deja absorbiți iar fotonii rămași de energie mare dau naștere temperaturilor mai mari. Nebuloasele pot fi descrise ca "materie legată" sau "radiație legată". În primul caz nu există destulă materie în nebuloasă pentru
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
a fi absorbit scade și astfel fotonii mai puțin energetici tind să fie primii absorbiți. În regiunile exterioare ale nebuloasei, majoritatea fotonilor de energie mică au fost deja absorbiți iar fotonii rămași de energie mare dau naștere temperaturilor mai mari. Nebuloasele pot fi descrise ca "materie legată" sau "radiație legată". În primul caz nu există destulă materie în nebuloasă pentru a absorbi toți fotonii ultravioleți emiși de stea iar nebuloasa vizibilă este complet ionizată. În cel de-al doilea caz nu
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
ale nebuloasei, majoritatea fotonilor de energie mică au fost deja absorbiți iar fotonii rămași de energie mare dau naștere temperaturilor mai mari. Nebuloasele pot fi descrise ca "materie legată" sau "radiație legată". În primul caz nu există destulă materie în nebuloasă pentru a absorbi toți fotonii ultravioleți emiși de stea iar nebuloasa vizibilă este complet ionizată. În cel de-al doilea caz nu există destui fotoni ultravioleți emiși de steaua centrală pentru a ioniza tot gazul înconjurător și frontul de ionizare
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
iar fotonii rămași de energie mare dau naștere temperaturilor mai mari. Nebuloasele pot fi descrise ca "materie legată" sau "radiație legată". În primul caz nu există destulă materie în nebuloasă pentru a absorbi toți fotonii ultravioleți emiși de stea iar nebuloasa vizibilă este complet ionizată. În cel de-al doilea caz nu există destui fotoni ultravioleți emiși de steaua centrală pentru a ioniza tot gazul înconjurător și frontul de ionizare se propagă în exterior înspre învelișul neutru circumstelar. Deoarece majoritatea gazului
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
complet ionizată. În cel de-al doilea caz nu există destui fotoni ultravioleți emiși de steaua centrală pentru a ioniza tot gazul înconjurător și frontul de ionizare se propagă în exterior înspre învelișul neutru circumstelar. Deoarece majoritatea gazului dintr-o nebuloasă planetară tipică este ionizat (ex. o plasmă) efectele câmpurilor magnetice pot fi semnificative, dând naștere unor fenomene ca filamentarea și instabilități ale plasmei. Aproximativ 3000 de nebuloase planetare sunt cunoscute în galaxia noastră, din 200 de miliarde de stele. Viața
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
se propagă în exterior înspre învelișul neutru circumstelar. Deoarece majoritatea gazului dintr-o nebuloasă planetară tipică este ionizat (ex. o plasmă) efectele câmpurilor magnetice pot fi semnificative, dând naștere unor fenomene ca filamentarea și instabilități ale plasmei. Aproximativ 3000 de nebuloase planetare sunt cunoscute în galaxia noastră, din 200 de miliarde de stele. Viața lor foarte scurtă în comparație cu durata de viață totală stelară explică raritatea lor. Ele se găsesc în general prin apropierea platoului Căii Lactee, cu cea mai mare concentrație în
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
în galaxia noastră, din 200 de miliarde de stele. Viața lor foarte scurtă în comparație cu durata de viață totală stelară explică raritatea lor. Ele se găsesc în general prin apropierea platoului Căii Lactee, cu cea mai mare concentrație în apropierea centrului galactic. Nebuloasele planetare au fost detectate ca fiind membrii în numai patru roiuri globulare: M 15, M 22, NGC 6441 și Palomar 6. Cu toate acestea încă nu există un caz în care o nebuloasă planetară a fost descoperită într-un roi
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
mai mare concentrație în apropierea centrului galactic. Nebuloasele planetare au fost detectate ca fiind membrii în numai patru roiuri globulare: M 15, M 22, NGC 6441 și Palomar 6. Cu toate acestea încă nu există un caz în care o nebuloasă planetară a fost descoperită într-un roi deschis. Numai în jur de 20% din nebuloasele planetare sunt simetrice sferic. O largă varietate de configurații există, observându-se câteva modele foarte complexe. Motivul pentru varietatea uriașă de forme nu este înțeles
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
de forme nu este înțeles pe deplin dar poate fi cauzat de interacțiuni gravitaționale cu stele pereche dacă stelele centrale sunt stele duble. Altă posibilitate este că stelele întrerup fluxul de material care se îndepărtează de stea în timp ce se formează nebuloasa. În ianuarie 2005 astronomii au anunțat prima detectare a câmpurilor magnetice din jurul stelelor centrale aparținând unor nebuloase planetare și au emis ipoteza că aceste câmpuri pot fi responsabile parțial sau total pentru formele remarcabile . O problemă veche în studiul nebuloaselor
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
dacă stelele centrale sunt stele duble. Altă posibilitate este că stelele întrerup fluxul de material care se îndepărtează de stea în timp ce se formează nebuloasa. În ianuarie 2005 astronomii au anunțat prima detectare a câmpurilor magnetice din jurul stelelor centrale aparținând unor nebuloase planetare și au emis ipoteza că aceste câmpuri pot fi responsabile parțial sau total pentru formele remarcabile . O problemă veche în studiul nebuloaselor planetare este că, în majoritatea cazurilor, distanțele lor sunt determinate cu o precizie foarte slabă. Pentru foarte
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
și au emis ipoteza că aceste câmpuri pot fi responsabile parțial sau total pentru formele remarcabile . O problemă veche în studiul nebuloaselor planetare este că, în majoritatea cazurilor, distanțele lor sunt determinate cu o precizie foarte slabă. Pentru foarte puține nebuloase planetare apropiate determinarea distanțelor prin măsurarea "paralaxei de expansiune" este posibilă: observațiile de înaltă rezoluție luate la distanță de câțiva ani vor arăta extinderea nebuloasei perpendicular cu linia vizuală, în timp ce observațiile spectroscopice asupra Efectului Doppler vor arăta viteza expansiunii în
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
în majoritatea cazurilor, distanțele lor sunt determinate cu o precizie foarte slabă. Pentru foarte puține nebuloase planetare apropiate determinarea distanțelor prin măsurarea "paralaxei de expansiune" este posibilă: observațiile de înaltă rezoluție luate la distanță de câțiva ani vor arăta extinderea nebuloasei perpendicular cu linia vizuală, în timp ce observațiile spectroscopice asupra Efectului Doppler vor arăta viteza expansiunii în linia vizuală. Comparația dintre expansiunea unghiulară și velocitatea derivată a expansiunii va releva distanța până la nebuloasă. Dezbaterea despre cum poate fi produsă o asemenea gamă
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
luate la distanță de câțiva ani vor arăta extinderea nebuloasei perpendicular cu linia vizuală, în timp ce observațiile spectroscopice asupra Efectului Doppler vor arăta viteza expansiunii în linia vizuală. Comparația dintre expansiunea unghiulară și velocitatea derivată a expansiunii va releva distanța până la nebuloasă. Dezbaterea despre cum poate fi produsă o asemenea gamă de forme nebulare reprezintă un subiect controversat. În mare, se consideră că interacțiunile dintre materialul care se îndepărtează de stea la viteze diferite dă naștere majorității formelor observate. Cu toate acestea
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
la viteze diferite dă naștere majorității formelor observate. Cu toate acestea unii astronomi cred că stelele duble centrale trebuie să fie responsabile pentru cel puțin nebuloasele planetare mai complexe și extreme. Un studiu recent a descoperit faptul că mai multe nebuloase planetare conțin câmpuri magnetice puternice, lucru presupus deja de către Grigor Gurzadyan în anii 1960 (vezi ex. ref. [3]). Interacțiunile magnetice cu gazul ionizat pot fi responsabile de crearea formei unor nebuloase planetare. Există două moduri diferite de a determina abundența
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
Un studiu recent a descoperit faptul că mai multe nebuloase planetare conțin câmpuri magnetice puternice, lucru presupus deja de către Grigor Gurzadyan în anii 1960 (vezi ex. ref. [3]). Interacțiunile magnetice cu gazul ionizat pot fi responsabile de crearea formei unor nebuloase planetare. Există două moduri diferite de a determina abundența de metal din nebuloase, care se bazează pe tipuri diferite de linii spectrale și uneori se observă discrepanțe mari între rezultatele obținute cu cele două metode. Unii astronomi pun acest fapt
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
magnetice puternice, lucru presupus deja de către Grigor Gurzadyan în anii 1960 (vezi ex. ref. [3]). Interacțiunile magnetice cu gazul ionizat pot fi responsabile de crearea formei unor nebuloase planetare. Există două moduri diferite de a determina abundența de metal din nebuloase, care se bazează pe tipuri diferite de linii spectrale și uneori se observă discrepanțe mari între rezultatele obținute cu cele două metode. Unii astronomi pun acest fapt pe seama prezenței unor fluctuații mici de temperatură în nebuloasele planetare; alții susțin că
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
abundența de metal din nebuloase, care se bazează pe tipuri diferite de linii spectrale și uneori se observă discrepanțe mari între rezultatele obținute cu cele două metode. Unii astronomi pun acest fapt pe seama prezenței unor fluctuații mici de temperatură în nebuloasele planetare; alții susțin că discrepanțele sunt prea mari pentru a fi explicate prin efectele de temperatură și presupun, pentru a explica fluctuațiile, existența unor noduri reci ce conțin foarte puțin hidrogen. Cu toate acestea, până acum nu au fost observate
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
combustibilul, aceasta își împrăștie o mare parte din masă sub forma unui inel de gaze care o înconjoară, acesta devenind vizibil datorită excitației provenite de la steaua centrală. Ele se diluează în spațiu în câteva zeci de mii de ani. Aceste nebuloase sunt numite "planetare" deoarece atunci când sunt privite printr-un telescop modest au un aspect circular, asemănător cu o planetă.
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
mai timpurie referință existentă la acest corp ceresc datează de prin anul 961, în lucrarea astronomului de origine persană Azophi / Al-Sufi, "Cartea stelelor fixe". Astronomul Charles Messier a inclus-o sub numărul 31 în catalogul său, Catalogul Messier. Denumită Marea Nebuloasă din Andromeda până când natura sa galactică a fost recunoscută în anii 1920, Galaxia Andromeda este galaxia spirală cea mai apropiată de Calea Lactee și cea mai mare galaxie din Grupul Local din care fac parte ambele galaxii. Cu un diametru de
Andromeda (galaxie) () [Corola-website/Science/308072_a_309401]
-
descris ca fiind descoperitorul galaxiei). Ea a fost fotografiată pentru prima oară în 1887 de către astronomul Isaac Roberts, în observatorul său din Crowborough în Sussex. În anii 1920, stelele variabile cefeide sunt identificate de către Edwin Hubble pe fotografiile astronomice ale nebuloasei. Mulțumită relației perioadă-luminozitate stabilită în 1912 de Henrietta Leavitt, Edwin Hubble a stabilit distanța stelelor și a confirmat natura extragalactică a obiectului. A permis și să se reinterpreteze un eveniment din 1885 care fusese considerat ca fiind o novă. Prin
Andromeda (galaxie) () [Corola-website/Science/308072_a_309401]
-
absolută de 1,3. Posedă un mic companion la distanța de 7 u.a., care orbitează în 8,7 ani. Ophiuchus conține șapte roiuri globulare, M9, M10, M12, M14, M19, M62 și M107, roiurile deschise NGC 6633 și IC 4665, nebuloasele IC 4603-4604, nebuloasa planetară NGC 6572, "Nebuloasa Fluturele" M2-9, care este o stea simbiotică, și Barnard 68, un nor de praf întunecat. În urmă cu peste 60 de ani a fost lansată pentru prima dată ipoteza existenței celei de-a
Ofiucus (constelație) () [Corola-website/Science/303209_a_304538]
-
3. Posedă un mic companion la distanța de 7 u.a., care orbitează în 8,7 ani. Ophiuchus conține șapte roiuri globulare, M9, M10, M12, M14, M19, M62 și M107, roiurile deschise NGC 6633 și IC 4665, nebuloasele IC 4603-4604, nebuloasa planetară NGC 6572, "Nebuloasa Fluturele" M2-9, care este o stea simbiotică, și Barnard 68, un nor de praf întunecat. În urmă cu peste 60 de ani a fost lansată pentru prima dată ipoteza existenței celei de-a 13-a zodii
Ofiucus (constelație) () [Corola-website/Science/303209_a_304538]
-
companion la distanța de 7 u.a., care orbitează în 8,7 ani. Ophiuchus conține șapte roiuri globulare, M9, M10, M12, M14, M19, M62 și M107, roiurile deschise NGC 6633 și IC 4665, nebuloasele IC 4603-4604, nebuloasa planetară NGC 6572, "Nebuloasa Fluturele" M2-9, care este o stea simbiotică, și Barnard 68, un nor de praf întunecat. În urmă cu peste 60 de ani a fost lansată pentru prima dată ipoteza existenței celei de-a 13-a zodii. Mai mulți astrologi din cadrul
Ofiucus (constelație) () [Corola-website/Science/303209_a_304538]
-
(din latină "Via lactea", sau greacă Γαλαξίας ("Galaxias"), popular, în română: Calea Laptelui, Calea sau Drumul Robilor), este galaxia gazdă a sistemului nostru solar, a altor aproximativ 100-400 miliarde de stele cu planetele lor, precum și a peste 1.000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului de masă al galaxiei, numit și "centru galactic". Numele de „” ("Galaxías", în greacă) își află originea în mitologia greacă: Zeus, dorind ca fiul său Heracle să devină nemuritor, l-a pus să sugă
Calea Lactee () [Corola-website/Science/302913_a_304242]