813 matches
-
de coincidentia oppositorum. Simțul comun se vede sigur în fața unor nonsensuri, însă acestea diferă radical de cele comune, banale. Astfel, în cazul ființei divine, materia coincide cu forma, a fi în potență cu a fi în act, iar mișcarea cu nemișcarea însăși. Ființa cu adevărat supremă transcende aceste diferențe, întrucât constituie sursa lor originară. Calea analogiei, pe care Aristotel o urmează, permite a înțelege divinitatea asemeni binelui dezirabil în absolut. Este singurul ce poate fi iubit necondiționat și pentru sine însuși
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
de coincidentia oppositorum. Simțul comun se vede sigur în fața unor nonsensuri, însă acestea diferă radical de cele comune, banale. Astfel, în cazul ființei divine, materia coincide cu forma, a fi în potență cu a fi în act, iar mișcarea cu nemișcarea însăși. Ființa cu adevărat supremă transcende aceste diferențe, întrucât constituie sursa lor originară. Calea analogiei, pe care Aristotel o urmează, permite a înțelege divinitatea asemeni binelui dezirabil în absolut. Este singurul ce poate fi iubit necondiționat și pentru sine însuși
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
moment dat, toți se porniră să urmărească năuci mișcările unui gândac de bucătărie, care, după ce zăbovise o vreme îndelungată pe marginea mesei, părea hotărât să traverseze tăblia în diagonală. Nu avu, totuși, o călătorie prea lungă, căci Kayuk, ieșind din nemișcarea sa, se întinse iute peste tăblie și îl strivi cu mâna desfăcută. Imediat, cu palma întoarsă pentru a arăta ce mai rămăsese din insectă, ridică privirea, căutând aprobarea tovarășilor, care, la acel zgomot sec, păreau a se fi trezit dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe cât putu, cu privirea silueta sa subțiratică, în timp ce trecea fără prea mare atenție printre femeile cuibărite pe jos. O auzi bătând în ușă ca să i se deschidă din afară și apoi bufnitura ușii ce se închidea. Obosit de propria sa nemișcare, se ridică încă puțin, însă durerea ascuțită din umăr îl imobiliză, obligându-l să se răzgândească. Fata se ghemui lângă el. — E mai bine să rămâi nemișcat, îi spuse calm. Acum îți dau cu unsoare. Cercetând-o, în vreme ce îi îngrijea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Apele mării, din negre și clocotitoare, se domoliră, căpătând liniștea înșelătoare a luciului de oglindă și transparența verde a ochilor de felină la pândă. Departe, în zare, împotmolit într-un banc de nisip, un vas naufragiat peste noapte zăcea în nemișcare. Pescărușii porumbeii orașului se ascunseseră în cuiburi scobite în pământul argilos al falezei. Cei doi rămaseră locului, încremeniți ca totul în jurul lor. Părea a fi clipa dinaintea Facerii. Păreau a se îndoi că miracolul diurn se va produce și acum
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
doresc cu sălbăticie? Am impresia că a murit. Casa ei a stat toată ziua cu ferestrele deschise și cu lucrurile întinse la soare în cerdac, pe frânghii. Iar acum noaptea, acolo unde altădată era lumină și viață, e tăcere și nemișcare. În odaia unde râdea și cânta Adela, acum e întunecime și dezolare, și geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmură neagră. " Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?" Cuvintele astea simple, puțin cam
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
lacrimile umbrelor întinse, Prin liniști rătăcite fără drum, Îmi poartă pașii stelele învinse. Am să las gândul să-mi treacă peste chip, Să-mi lunece priviri ca vremea-nceată, Ca în clepsidră firul de nisip, Am să mă scurg în nemișcarea mată. Sub fereastră... Sub fereastră s-a strâns singurătatea, Să-mi vindece tristețea ostenită, Și las să îmi cuprindă încet cetatea, Tăcerea grea atât de ruginită. Un vis captiv în lumea de cenușă, Suspină-n cripta-mi arsă și tresare
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
ușoare ale țărmului înaintau și se retrăgeau metronomic peste ea, vreme în care-și mișca, alternativ, în unghi drept picioarele, sau mult spre ea, și aplecându-și capul își atingea cu vârful degetelor de la picioare, fruntea, apoi totul reveni la nemișcarea dintâi, culcată pe spate, câteva minute, când ai fi jurat că a înmormântat-o nisipul ajutat de briza milenară a mării, după care, asemeni unui arc destins brusc, se ridică la cea mai corectă verticală. De data aceasta începu mișcarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Mă apropiai fără cuvânt. Nici o tresărire, nici o cută a rochiei ei nu se mișca, poate e numai ideea despre Ana, gândii speriat. Mă aflu în fața unei simple idei, îmi vorbii, altfel cum se explică trecerea ei spre diafan, privirea, muțenia, nemișcarea aceasta aberantă? Ba nu! Deodată zâmbi, făcu doi pași către mine, se apropie atât de mult că-i simții suflarea. - „De ce te uiți?” vorbi; ne îmbrățișarăm și camera, toată, căpătă culoarea rochiei ei. „Până când?” - și iată-ne pe canapeaua cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu grohotișurile încremenite de un miracol pe căderi în pantă. Simțea reușita lui ca pe o abilitate de gimnast sau de jongleur perfect care-și exersa talentul sau geniul cu un neasemuit aer de demnitate, ce zidărea asemenea solemnitate, prin nemișcarea ce și-o impuse în cea mai mare parte a acelei dimineți, se strecura în conversații, rar, grijuliu la alcătuirea și tonalitatea vorbirii, și, într-adevăr, efectul se dovedi cel dorit, căci Ana fu, nu peste mult timp, capacitată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
încântat de alegerea la care curiozitatea ei se oprise (avea atunci numai 18 ani), în timp ce maică-sa, mult mai pragmatică, cerceta din ochi, gospodărirea camerei de la față, dar era nemulțumită că în așezarea, neașezarea lucrurilor ce o mobilau, precum și în nemișcarea perdelelor lungi de la ferestre, de catifea, nu putea desluși ceva anume ce spera să i se dezvăluie din natura secretă a celui ce locuia acolo, pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
deoarece, odată sosit la Roma, a sfătuit-o pe Maddalena să vină cât mai iute după mine, împreună cu Giuseppe, și să-mi aducă hârtiile și notele ca să-mi pot îndulci plictiseala cu ajutorul scrisului. În realitate, nu mă puteam deprinde cu nemișcarea și, în primele zile, eram veșnic pus pe harță, blestemând cât era ziua de lungă zăpada, soarta și pe nefericitul de hangiu, care mă slujea totuși cu răbdare. N-aveam să-mi părăsesc odaia decât spre sfârșitul acelui an. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
prag, se profila întunecată pe zăpada ce sclipea în soarele dimineții. Rădăcinile copacilor căzuți desenau pe cer o lume răsturnată. Valerius se ridică. Răsuflarea i se prefăcea în abur în aerul dimineții de decembrie, în timp ce își masa mușchii amorțiți de nemișcare. Înșeuă calul, împrăștie ultimii tăciuni rămași, își luă traista de medic, mângâie câinele care se învârtea pe lângă el, dând vesel din coadă, și ieși. Se uită în sus, spre vulturii ce se roteau încet pe cerul senin. Înainte de a sări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valerius nu reacționă. Echipamentul greu, scutul roșu, masca lugubră care îi acoperea fața îi dădeau un aer misterios și neliniștitor. Stătea în mijlocul arenei, gata de atac. Cu răsuflarea tăiată, publicul aștepta ca secutor-ul să atace. Flamma se opri, dezorientat de nemișcarea celuilalt, atent, ca și cum dintr-o clipă în alta trebuia să o ia la fugă. Protestele publicului îl făcură pe rețiar să se hotărască: simulă un atac la cap. Se mișca repede înainte și înapoi, încercând să ghicească intențiile lui Valerius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mână, un nas, o gură. Își privise buzele compunând cuvinte, orice cuvinte, uneori doar „bună“, alteori doar „mmmm“. Își amintea cum rămăseseră suspendate preț de o clipă în aer, apoi felul în care dispăruseră în tăcerea camerei, împrăștiindu-se în nemișcare, ca valurile stârnite de o pietricică aruncată. Uneori însă nu scotea nici un sunet, își mișca doar buzele ca un pește în lumina plină de umbre, sorbind aerul ca pe apă. Urmări conturul feței sale și își trase costumul cel minunat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
o viață de rege, își zise... și își dorea să o cuprindă cu totul, să ia o înghițitură mirifică, una care să devină parte din el pentru totdeauna. Ah, de-ar putea să-și dea viața pe acest lux al nemișcării, de-ar putea sta cu fața înspre după-amiază ca o floarea-soarelui și învăța tot ce era de știut în livada aceasta: fiecare insectă care se târa pe acolo, mirosul pământului gras de sub ierburi, foșnetul funzelor, calea pe care o străbătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
Poate era de vină doar lipsa de somn. În timp ce aștepta, lovea marginea drumului cu un băț. Să fi venit și Sampath, ar fi avut pe cineva cu care să vorbească... Dar Sampath stătea în arborele de guava, închis într-o nemișcare absolută, asemeni unei fosile surprinse într-un moment de liniște în chihlimbar. Paznicii fuseseră lăsați liberi de data asta, astfel ca maimuțele să nu fie deranjate în acestă ultimă noapte a lor în livadă; ca să poată fi în copac, abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
înalt munte. Acolo, chiar în vârf, copacii se clătinară o clipă, își înclinară capetele parcă în semn de adio și dispărură. Fără urmă. Dintr-odată, aerul era liniștit. Păsările zburară înapoi spre pădure, penele plutiră încet în urma lor. Și, în nemișcarea aceea subită, din direcția livezii, oamenii auziră: O bufnitură! Un urlet! O împroșcătură apoasă! Zgomotul ajunse până la Kulfi în copac. Se întoarse către vale: — Ce-a fost asta? — Ai auzit? îl atacă Pinky pe Brigadier cu frumoșii ei ochi mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
ca ai mei, oho, mult mai duri. Se aplecă spre mine, ținându-și pumnii mici pe tejghea și spuse: — Leroy! Muzica amuți în același moment. Chipuri vagi se întoarseră spre mine. Cu mâinile în șolduri, părând mai bătrâne acum, în nemișcarea lor, și sânii ținuți în frâu de respirația deja calmă, întunecata balerină își coborî spre mine privirea în care mocnea disprețul suveran. — Și eu sunt în căutare. De data asta vorbise Dawn. Sunt chiar foarte interesată de pornografie. — Ba nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
în care Lorne vorbea neîncetat. Curând am constatat că nu puteai face chestia asta cu o mahmureală zdravănă. Era imposibil. Am făcut câteva încercări și am fost tot mai sigur că era imposibil. În prima zi, după o oră de nemișcare pe Lexington, șoferul a traversat Park-ul ca să-și încerce norocul pe anarhicele bulevarde din West Side. Când Guyland a remarca verdeața, sau lipsa betoanelor (cam la jumătatea drumului), s-a oprit brusc în mijlocul unor bolboroseli, ridicând un pumn încordat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
să merite a fi trăită. O justifică. în orice caz, așa cred eu. Fie te îndrepți către el, fie te îndepărtezi de el. Sau, pentru o secundă, ești chiar acolo și te simți...împlinit. Erau liniștiți. Vultur-în-Zbor se ridică, privind nemișcarea cu calm. Virgil își trecea mulțumit limba lui mare peste colțurile gurii: patrulau la frontiere. — Te-ai gândit vreodată la expresia împietrit de frică? întrebă Virgil. Știi, transformat în piatră. Vultur-în-Zbor se întoarse pe jumătate și vorbi cu jumătate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Își Întredeschise ochii, aruncând spre Noimann o privire indiferentă și medicul se liniști. Nu, omul adormit pe un maldăr de bagaje nu era Oliver, ci un necunoscut. De altfel, masterandul Lawrence, Întorcându-se În toiul nopții În salon, făcuse jurământul nemișcării. Picioarele Îi prinseseră rădăcini, Întinzându-se sub linoleum, ramurile Își desfăcuseră frunzișul În aer. Pe creștet, penele și creasta căpătaseră consistența pietrei dure. Oliver privea undeva În gol, cu un ochi ațintit Înăuntru și altul În afară, În el și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
frunzișul În aer. Pe creștet, penele și creasta căpătaseră consistența pietrei dure. Oliver privea undeva În gol, cu un ochi ațintit Înăuntru și altul În afară, În el și dincolo de el. Nici un mușchi de pe fața sa nu tresărea. Și totuși, nemișcarea absolută era greu de atins. Cu tot efortul făcut, masterandul nu reuși să-și oprească nici inima, nici sângele ce i se mișca prin trup, cu atât mai puțin mulțimea de atomi și de celule din care era alcătuit Întregu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
sa, o lume paralelă, potopită de gândurile sale. Deocamdată trebuia să se mulțumească Însă și cu repaosul relativ pe care ți-l conferă trecerea din starea de om În starea de copac. Trebuia Însă, prin intermediul voinței, să țină frunzele În nemișcare, altfel exista riscul ca ele, tot mișcându-se pe ramuri, să se transforme, din pricina unor influențe malefice venite prin intermediul altor conștiințe, În cărți de joc, dacă nu chiar În ceva și mai nociv. În afară de aceasta, masterandul trebuia să fie atent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
fel de vânt, prin urmare cum ar fi putut scârțâi Oliver, chiar dacă ar fi fost cumpănă? În afară de aceasta, profesorul accentuă cuvântul seară, mizând pe reacția lui Oliver. Hotărât lucru, Înalta somitate Încercase să-l scoată pe masterand din starea de nemișcare În care intrase corpul său. Cum putea profesorul să vorbească de seară când abia Începuse vizita de dimineață? Oliver schiță, undeva În interiorul său, un zâmbet: profesorul Îl credea naiv. Masterandul Însă era prevăzător din fire. Știa că atâta Înalta somitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]