636 matches
-
sub comanda unui anume Gocelin, un normand rebel care găsise adăpost la Constantinopol. Ștefan Pateran, numit ca nou catepan de Italia, se afla la bord. Totuși, normanzii au interceptat vasele bizantine în largul Bari-ului și le-au împrăștiat. Marinarii normanzi au identificat nava lui Gocelin și, în pofida pierderii a 150 de oameni, l-au capturat; în schimb, Ștefan a reușit să ajungă în Bari. Curând, el a recunoscut că apărarea devenise imposibilă; un nobil local, Argyritsos, a fost trimis să
Asediul de la Bari () [Corola-website/Science/328194_a_329523]
-
să pătrundă în cetate. Utilizând frânghii în timpul nopții, ea a ajutat astfel trupele inamice să intre în Otranto. Odată orașul pierdut, Malapetzes a fugit pe mare, lăsându-și în urmă soția și copiii. În 1066, Godefroi a plănuit prima încercare normandă de a pătrunde în Balcani ("Romania"). Adunând o puternică armată în vederea acestui scop, el a fost oprit în apropiere de Bari de către Mihail Maurex, care sosise pe mare cu o armată de varegi (Wolff, 19-20). În contextul rivalității dintre fratele
Godefroi de Taranto () [Corola-website/Science/328200_a_329529]
-
Petru al II-lea (în ) (d. 1081) a fost un nobil normand din sudul Italiei, devenit cel de al treilea conte de Trani. Petru era cel mai tânăr dintre cei trei fii ai contelui Petru I de Trani, frații săi mai mari fiind Amicus și Godefroi. Petru s-a aflat în bune
Petru al II-lea de Trani () [Corola-website/Science/328201_a_329530]
-
al comitatului de Taranto în numele fiului lui Godefroi, Richard. Petru a căutat ulterior sprijin din partea împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas. El a fost astfel recunoscut ca supus al Bizanțului, primind titlul de "Vestes". La o întrunire a conducătorilor normanzi de la Melfi din 1072, Petru a refuzat să îl recunoască pe Guiscard, aflat la acel moment în campania asupra musulmanilor din Sicilia, ca duce de Apulia. Conform cronicii lui Amato de Montecassino, Petru a acceptat atunci comanda lui Richard I
Petru al II-lea de Trani () [Corola-website/Science/328201_a_329530]
-
Petru I (n. înainte de 1020) (cunoscut și sub numele de Petronius), a fost un nobil normand stabilit în sudul Italiei și devenit primul conte de Trani. El a fost unul dintre cei mai proeminenți dintre cele 12 căpetenii de mercenari normanzi care au servit sub principele Guaimar al IV-lea de Salerno. Ca urmare a divizării
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
Petru I (n. înainte de 1020) (cunoscut și sub numele de Petronius), a fost un nobil normand stabilit în sudul Italiei și devenit primul conte de Trani. El a fost unul dintre cei mai proeminenți dintre cele 12 căpetenii de mercenari normanzi care au servit sub principele Guaimar al IV-lea de Salerno. Ca urmare a divizării Apuliei între normanzi în urma conciliului de la Melfi din 1042, Petru a obținut stăpânirea asupra Trani, cu toate că acesta încă se afla în posesia bizantinilor. În cadrul aceleiași
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
înrudit cu neamul Hauteville prin căsătorie. În 1038, Peter a participat la campania bizantină comandată de generalul George Maniaces împotriva sarazinilor din Emiratul de Sicilia. În timpul luptelor, el s-a aflat de obicei alături de Guillaume Braț de Fier, comandantul trupelor normande și primul conte normand de Apulia. După divizarea operată la 1042, Petru a fortificat regiunea din jurul Trani, construind noi așezări la Andria și Corato și refortificând Bisceglie și Barletta, după cum consemnează cronica lui Guglielmo de Apulia. În 1046, s-a
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
prin căsătorie. În 1038, Peter a participat la campania bizantină comandată de generalul George Maniaces împotriva sarazinilor din Emiratul de Sicilia. În timpul luptelor, el s-a aflat de obicei alături de Guillaume Braț de Fier, comandantul trupelor normande și primul conte normand de Apulia. După divizarea operată la 1042, Petru a fortificat regiunea din jurul Trani, construind noi așezări la Andria și Corato și refortificând Bisceglie și Barletta, după cum consemnează cronica lui Guglielmo de Apulia. În 1046, s-a înregistrat primul atac al
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
reușind să captureze suburbiile și împrejurimile, dar nu și cu orașul în sine, care era apărat de trupele bizantine de sub comanda lui Argyrus, un fost aliat al normanzilor. Locuitorii din Trani erau mai degrabă susținători ai bizantinilor decât ai invadatorilor normanzi. Tot în 1046, Petru a fost unul dintre candidații care să îi succeadă lui Guillaume "Braț de Fier". Potrivit lui Guglielmo de Apulia, deși el era candidatul cu cele mai multe șanse (fiind cel mai bogat), el s-a confruntat la Melfi cu
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
și se presupune că aceștia l-ar fi rănit mortal în cursul unui duel. Mai probabil este că el ar fi fost doar luat captiv, dat fiind că ulterior se consemnează că el ar fi condus alături de Umfredo o armată normandă împotriva lui catepanului Argyrus în 1053. Argyrus își traversase trupele pe vase la Siponto. Acolo el a fost înfrânt, suferind pierderi grele și, fiind grav rănit, a scăpat cu mare greutate la Viesti, potrivit autorului "Anonymus Barensis". Petru este menționat
Petru I de Trani () [Corola-website/Science/328199_a_329528]
-
acum s-a supus lui Roger doar prin forța unei vești." Prestigiul lui Sergiu nu se afla la cote înalte, astfel încât tot sudul Italia se afla acum în mâinile lui Roger. În 1134, Sergiu a sprijinit rebeliunea condusă de principele normand Robert al II-lea de Capua și de contele Rainulf al II-lea de Alife, însă a evitat orice confruntare directă cu regele Roger. După ce Capua a capitulat, el a prestat omagiu față de rege. Însă anul următor, la 24 aprilie
Sergiu al VII-lea de Neapole () [Corola-website/Science/328204_a_329533]
-
(Dreux, Drogon, Drogone (n. cca. 1010 - d. 10 august 1051) a fost un nobil normand, care a succedat ca conte de Apulia fratelui său, Guillaume Braț de Fier, împreună cu care sosise în sudul Italiei în jurul anului 1035. Împreună cu fratele său mai mare, Guillaume, Drogo a participat la campania întreprinsă de catepanul bizantin George Maniaces în
Drogo de Hauteville () [Corola-website/Science/328211_a_329540]
-
pe Guillaume l-a numit conte "al Principatului". Domnia sa și-a avut începutul într-un context în care persistau neînțelegerile de la sfârșitul domniei fratelui său Drogo. Umfredo a pedepsit cu asprime pe cei care instigaseră asasinarea fratelui său. Mulți cavaleri normanzi se aflau în stare de rebeliune și provocau pagube teritoriilor stăpânite de papalitate. Principele longobard Guaimar al IV-lea de Salerno l-a sprijinit pe Umfredo în a-și menține succesiunea, însă a fost asasinat curând. Papa Leon al IX
Umfredo de Hauteville () [Corola-website/Science/328212_a_329541]
-
și provocau pagube teritoriilor stăpânite de papalitate. Principele longobard Guaimar al IV-lea de Salerno l-a sprijinit pe Umfredo în a-și menține succesiunea, însă a fost asasinat curând. Papa Leon al IX-lea a organizat o coaliție împotriva normanzilor și a pornit în marș către sud. Forțele papale și cele ale normanzilor s-au confruntat în bătălia de la Civitate (lângă Civitate sul Fortore) în 18 iunie 1053. Umfredo s-a aflat în fruntea armatelor familiei Hauteville (fiind asistat de
Umfredo de Hauteville () [Corola-website/Science/328212_a_329541]
-
a Regatului Siciliei, care a inclus nu numai insula Sicilia, ci și întregul sud al Peninsulei Italice (cu excepția Benevento, pe care totuși normanzii l-au stăpânit în două rânduri), precum și arhipelagul maltez și ocazional unele părți din nordul Africii. Briganzi normanzi imigranți s-au strămutat în sudul Italiei pentru a intra în serviciul a diferite facțiuni longobarde și bizantine, au transmis imediat știri în Normandia asupra noilor oportunități deschise în zona Mediteranei. Aceste grupuri agresive s-au reunit în diferite locuri
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
cele din urma întemeind feude și state pe cont propriu; ei au reușit să se reunească și să se ridice la statutul unei independențe "de facto" la cel mult 50 de ani de la sosirea în regiune. SApre deosebire de Cucerirea normandă a Angliei din 1066, care s-a desfășurat în cursul a doar câțiva ani după o signură bătălie decisivă (bătălia de la Hastings), cucerirea Italiei de sud a fost rezultatul a decenii de multe confruntări militare, puține din acestea fiind decisive
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
fiind decisive. Multe teritorii au fost cucerite în mod independent și abia ulterior acestea au fost reunite într-un singur stat. În comparație cu cucerirea Angliei, cucerirea Italiei sudice a fost neplanificată și neorganizată. Cea mai timpurie dată consemnată pentru sosirea cavalerilor normanzi în Italia de sud este anul 999, deși se poate presupune că anterior avuseseră loc peregrinări de normanzi în zonă. În acel an, potrivit unora dintre surse, pelerini normanzi, aflați pe drumul de întoarcere dinspre Sfântul Mormânt din Ierusalim, trecând
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
neplanificată și neorganizată. Cea mai timpurie dată consemnată pentru sosirea cavalerilor normanzi în Italia de sud este anul 999, deși se poate presupune că anterior avuseseră loc peregrinări de normanzi în zonă. În acel an, potrivit unora dintre surse, pelerini normanzi, aflați pe drumul de întoarcere dinspre Sfântul Mormânt din Ierusalim, trecând prin Apulia, s-au oprit la Salerno, unde au fost primiți de principele Guaimar al III-lea de Salerno. Orașul și împrejurimile sale se aflau sub atacul sarazinilor din
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
fost pusă uneori sub semnul întrebării în secolele ulterioare, însă ea a fost acceptată, cu mici mofidicări, de către cei mai mulți dintre istorici. O altă istorisire referitoare la sosirea normanzilor în Italia a apărut în cronicile primare fără trimitere la vreo prezență normandă ante-1016. Această versiune a fost denumită ca "tradiția de Gargano". Potrivit acesteia, pelerinii normanzi aflați la moaștele Sfântului Arhanghel Mihail de la Monte Gargano s-ar fi întâlnit acolo cu longobardul Melus din Bari în 1016, și au fost convinși să
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
cu mici mofidicări, de către cei mai mulți dintre istorici. O altă istorisire referitoare la sosirea normanzilor în Italia a apărut în cronicile primare fără trimitere la vreo prezență normandă ante-1016. Această versiune a fost denumită ca "tradiția de Gargano". Potrivit acesteia, pelerinii normanzi aflați la moaștele Sfântului Arhanghel Mihail de la Monte Gargano s-ar fi întâlnit acolo cu longobardul Melus din Bari în 1016, și au fost convinși să se alăture acestuia în cadrul unui atac împotriva stăpânirii bizantine din Apulia. În comparație cu tradiția salernitană
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
Jumièges în a sa "Gesta Normannorum Ducum" îl numesc pe Osmund. Raul Glaber îl amintește pe Rudolf. Leon din Ostia, Amato de Montecassino și Ademar de Chabannes se referă la Gilbert. Potrivit celor mai multe surse din Italia de sud, comanda contingentului normand în bătălia de la Cannae din 1018 era Gilbert. Dacă Rudolf este identificat cu acel Rudolf din istoria lui Amato ca unul dintre frații Drengot, atunci este posibil ca Rudolf să fi fost comandantul de la Cannae. O altă ipoteză asupra sosirii
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
mai sus menționatul Guaimar al III-lea de Salerno, precum și Melus din Bari. Conform cronicii lui Leon de Ostia, se presupune că Rudolf ar fi fost aceeași persoană cu Raul de Todi. Dacă se confirmă faptul că prima acțiune militară normandă în sudul Italiei a fost angajarea ca mercenari în serviciul lui Melus în lupta antibizantină în mai 1017, atunci se poate conchide că respectivii ar fi părăsit Normandia cândva între ianuarie și aprilie ale acelui an. În 9 mai 1009
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
fuseseră trimiși de către papa Benedict al VIII-lea, fie se întâlniseră direct cu Melus, cu sau fără intermedierea principelui Guaimar al III-lea de Salerno, la Monte Gargano. Tornikios a trimis o armată comandată de Leon Passianos împotriva longobarzilor și normanzilor. Passianos și Melus s-au confruntat pe râul Fortore, la Arenula. Bătălia a fost fie nedecisă (conform lui Guglielmo de Apulia), fie s-a soldat cu victoria lui (potrivit lui Leon de Ostia). Apoi, Tornikios însuși a preluat comanda trupelor bizantine
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
o victorie bizantină decisivă. Boioannes și-a consolidat victoria prin construirea imediată a unei mari fortărețe în unul din pasurile Apeninilor, care să supravegheze intrarea în câmpia Apuliei. În 1019, Troia, așa cum se numea, a fost întărită cu propriul contingent normand al catepanului, faptul indicând dorința normanzilor de a lupta în orice tabără. Înspăimântat de evoluția evenimentelor din sud, papa Benedict, care, după cum s-a menționat anterior, ar fi stat la baza implicării normande în conflict, a plecat spre Germania în
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
numea, a fost întărită cu propriul contingent normand al catepanului, faptul indicând dorința normanzilor de a lupta în orice tabără. Înspăimântat de evoluția evenimentelor din sud, papa Benedict, care, după cum s-a menționat anterior, ar fi stat la baza implicării normande în conflict, a plecat spre Germania în 1020, la Bamberg, pentru se sfătui cu împăratul german de atunci, Henric al II-lea. Împăratul nu a luat măsuri imediate, însă evoluția evenimentelor în anul următor l-au convins să intervină. Boioannes
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]