6,419 matches
-
excluderea oricărei cunoașteri de acest tip, a cunoașterii științei și a conștiinței în general, în favoarea unei cunoașteri de o altă natură, a cărei trăsătură esențială și distinctivă este tocmai faptul că exclude din sine orice raportare la obiect și orice obiectivitate posibilă, orice evidență prin urmare, și mai ales orice cunoaștere teoretică sau științifică. Iată cum se întâmplă acest lucru: Descartes pune sub semnul întrebării viziunea în general ca sursă și fundament ale oricărui fel de cunoștință. În general: indiferent dacă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
neatinsă și nealterată în ființa sa de alterarea viziunii, de nebulozitatea mediului extatic de vizibilitate în care devine vizibil tot ceea ce mi-e dat să văd. Dacă totuși spaima rămâne intactă în ciuda pervertirii raportării la lume și a prăbușirii oricărei obiectivități, este pentru că această raportare intențională la o lume nu mai intervine în spaima însăși și nu are nici un loc în ea este pentru că spaima nu se dă niciodată ei înseși prin intermediul acestei raportări, al unei viziuni oarecare sau al ek-stazei
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în această senzație și prin ea. În același fel, percepția revelează obiectul perceput, imaginația, un conținut imaginar, memoria, o amintire, înțelegerea, un concept, și așa mai departe. Dimpotrivă, în cunoașterea sa proprie, viața nu revelează nimic altceva, nici o alteritate, nici o obiectivitate, nimic care să fie diferit de ea, nimic care să-i fie străin. Și tocmai de aceea este viață, fiindcă ceea ce simte ea în mod originar este ea însăși, ceea ce ea încearcă în mod originar este ea însăși, ceea ce o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și în ceea ce o fondează în ultimă instanță: apariția unei prime îndepărtări, punerea la distanță a unui orizont, o ek-stază. Fenomenalitatea care instituie această putere este cea a exteriorității transcendentale în care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără distanță, fenomenalitatea în care constă această încercare este afectivitatea. Descartes nu
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
fondează în ultimă instanță: apariția unei prime îndepărtări, punerea la distanță a unui orizont, o ek-stază. Fenomenalitatea care instituie această putere este cea a exteriorității transcendentale în care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără distanță, fenomenalitatea în care constă această încercare este afectivitatea. Descartes nu a pus niciodată la
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
obiectelor, reale sau ideale. Această deosebire constă în faptul că ideea cugetului nu are cogitatum, adică, tocmai, nu are obiect. Ideea cugetului este puterea originară de revelare în virtutea căreia cogitatio (sufletul, viața) este revelare de sine, și nu a unei obiectivități oarecare, a unui cogitatum. Spaima se revelează astfel pe ea însăși și nu revelează în ea însăși, în afectivitatea sa, nimic altceva în afară de ea însăși. Că, acum, cunoașterea vieții (cunoașterea sufletului) fondează cunoașterea trupului, orice cunoaștere de obiect, aceasta rezultă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
pe cea a artei, această disciplină teoretică pe care o numim estetică este totuși capabilă să-și dea un obiect drept materie a cunoașterii sale, și anume opera însăși, opera de artă în apartenența sa irecuzabilă la o lume, în obiectivitatea sa. Vom arăta că nu este aici nimic adevărat, că pretinsa obiectivitate a operei de artă nu este decât o aparență, pe care analiza va trebui în mod necesar să o traverseze dacă vrea să ajungă la locul unde se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este totuși capabilă să-și dea un obiect drept materie a cunoașterii sale, și anume opera însăși, opera de artă în apartenența sa irecuzabilă la o lume, în obiectivitatea sa. Vom arăta că nu este aici nimic adevărat, că pretinsa obiectivitate a operei de artă nu este decât o aparență, pe care analiza va trebui în mod necesar să o traverseze dacă vrea să ajungă la locul unde se găsește cu-adevărat opera însăși. Astfel, chestiunea unei culturi teoretice, adică a
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
aceasta, nici o știință deosebită de știință. Tot din acest motiv această cunoaștere este cea care trebuie să ne conducă acțiunea, de care nu se diferențiază în măsura în care singura noastră raportare la viață este o raportare intențională și astfel raportare la o obiectivitate, în care singurul nostru comportament față de ființă, prin urmare, constă în a o aduce în această condiție care este și care trebuie să fie a sa: de a fi acolo în față și de a se exhiba în acest în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ea a devenit științifică și, așa cum vedem la Daphni, a constrâns mănăstirea să-i dezvăluie secretul său și să mărturisească, pe un buletin de analiză, ce este ea cu-adevărat. Și aceasta deoarece orice lucru ce nu ajunge astfel la obiectivitate din punctul de vedere al unui comportament științific în legătură cu el nu este nimic care să nu poată fi dat deoparte, laolaltă cu molozul și gunoaiele. Pentru a putea estima ce înseamnă excluderea sensibilității din lumea vieții, adică a sensibilității, am
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ci doar dincolo de ea, ca ceva care o neagă și o depășește. Iată de ce obiectul estetic nu se confundă cu suportul său material, deoarece el este această formă imaginară având dublul sens pe tocmai l-am recunoscut ca negare în obiectivitate a obiectivității înseși, ca reprezentare a vieții. Iată de ce, în sfârșit, orice operă de artă ni se înfățișează ca o enigmă, ca un mister încărcat de semnificație, deoarece, prin rădăcina ființei sale, ea face trimitere, prin intermediul a ceea ce este acolo
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
dincolo de ea, ca ceva care o neagă și o depășește. Iată de ce obiectul estetic nu se confundă cu suportul său material, deoarece el este această formă imaginară având dublul sens pe tocmai l-am recunoscut ca negare în obiectivitate a obiectivității înseși, ca reprezentare a vieții. Iată de ce, în sfârșit, orice operă de artă ni se înfățișează ca o enigmă, ca un mister încărcat de semnificație, deoarece, prin rădăcina ființei sale, ea face trimitere, prin intermediul a ceea ce este acolo, la o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Deznădejdii în opera mântuirii, ci o răstignire și o înviere. Nici smerenia smerenia vieții care nu s-a creat ea însăși și a cărei auto-afectare este patosul necreării sale -, ci spălarea picioarelor. Nu vedem viața pe mozaicurile de la Daphni pentru că obiectivitatea este pentru viață cel mai mare dușman. Însă vedem figuri ale vieții. Arta este ansamblul figurilor propriei sale esențe și ale proprietăților fundamentale ale acestei esențe pe care viața și-a propus-o sieși, în fiece moment și în fiece
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ea în mod constant și de unde își extrage motivația ascunsă dar invincibilă a tot ceea ce face. Ignorând viața și interesele sale proprii, singurele interese care se află pe lume și a căror origine nu o descoperim niciodată în lume, în obiectivitate, știința se situează într-o singurătate aproape de neconceput. Această singurătate a științei este tehnica. CAPITOLUL III ȘTIINȚA SINGURĂ: TEHNICA Știința, așa cum o înțelegem astăzi, este știința matematică a naturii care face abstracție de sensibilitate. Însă știința nu poate face abstracție
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ce fel "sufletul" poate acționa asupra "corpului". Problemă cu atât mai imposibil de soluționat cu cât, în deplasarea sa de la o dimensiune a ființei unde acțiunea se produce ca simplă punere în operă a sa la o alta, la sfera "obiectivității" unde nici o acțiune nu s-a produs vreodată și nu se va produce vreodată, "sufletul", adică corpul subiectiv, devenise gândirea, adică exact reprezentarea, adică modul de abordare căruia praxisul în calitate de subiectiv și viu i se sustrage din principiu. Reprezentarea praxisului
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
3) că ea nu mai este nici cunoaștere a acțiunii, o cunoștință obiectivă a acesteia, și aceasta deoarece acțiunea nu este în sine nimic obiectiv, și nici nu ar putea fi. O astfel de cunoaștere a devenit, tocmai, cunoașterea unei obiectivități, adică a unui proces natural redus de altfel de către știință la parametrii săi ideali abstracți, la determinările fizico-matematice ale lumii științei galileene. Acțiunea și cunoașterea identificată ca fiind cea a științei cad de acum una în afara celeilalte, cea dintâi nemaifiind
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și mereu în devenire în care se cufundă și căreia i se consacră cel de-al doilea. Numai că atunci când, în gândirea clasică precum și în revirimentele sale contemporane, subiectivitatea este redusă la condiția de posibilitate a obiectului și, astfel, la obiectivitatea însăși luată ca atare, la acel În afară primitiv fără de care se spune că n-ar fi nimic, filozofia și știința deopotrivă se văd înlăturate din cultură, iar fragila alianță pe care tocmai au încheiat-o nu face decât să
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
știința este făcută de către oameni. Această știință ca orice cunoaștere și ca orice viziune nu este posibilă, tocmai, decât ca viață, ea nu se resoarbe nicidecum în imperiul obiectiv al obiectelor sale și al teoriilor sale: toate producțiile sale, în ciuda obiectivității lor și a universalității lor, sunt producții în sensul strict al cuvântului, ele fac trimitere la o viață transcendentală fără de care nu ar exista. Deoarece prestațiile științifice sunt vii și constituie astfel experiențe într-un sens originar, ele se actualizează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
nu se înfățișează niciodată ca unul dintre acestea. Imanența radicală a vieții și a tot ceea ce-i aparține, a modalităților vii ale activității științifice mai cu seamă, care nu apar niciodată în orizontul nici unei transcendențe și nu compun niciodată nici o obiectivitate, este cea care le sustrage reflecției științifice atunci când nu le sustrage reflecției filozofiei înseși. În calitate de modalități vii ale subiectivității absolute, prestațiile științifice nu îi aparțin doar ca unele dintre determinările sale, cu titlu de efectuări incontestabile; acestea nu sunt ceea ce
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în care ele sunt propria lor ființă-practică adusă în această practică și de către ea la nivelul său de realizare cel mai înalt posibil, la înfăptuirea sa și la sporirea sa, atunci știința, percepută nu doar în mod restrictiv drept câmpul obiectivităților ideale, ci pornind de la prestațiile transcendentale care le produc și care nu sunt ele însele decât actualizarea anumitor potențialități fenomenologice originare ale subiectivității absolute, știința astfel înțeleasă în deplina sa concretizare nu este altceva decât o formă de cultură. De la
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ceea ce o subîntinde nu este nimic altceva decât o presupoziție fundamentală chiar dacă deocamdată implicită, este credința potrivit căreia adevărul este străin sferei ontologice a subiectivității vii și aparține, dimpotrivă, și aceasta în mod principial și prin urmare exclusiv, celei a obiectivității. Și împreună cu adevărul ființa însăși: ființa ni se dezvăluie în mediul de vizibilitate al lumii, ea este ceea ce este acolo drept ceea ce este acolo în față, ceea ce privirea teoretică, dezvoltându-și procedurile și puterile sale proprii, va recunoaște ca ceea ce
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
reduce subiectivitatea la o conștiință intențională a lumii și, în acest fel, fenomenalitatea la lume în mondenitatea sa), că nu există nimic altceva decât ființa exterioară, decât adevărul, este această exterioritate ca atare, adică, din perspectiva și în limbajul savantului, "obiectivitatea". Așadar, dacă viața este auto-afectarea originară care ignoră Ek-staza, dacă ea se esențializează ca o interioritate radicală în care, ajungând la toate punctele ființei sale, ea se simte și se încearcă pe sine fără distanță, fără medierea nici unei depărtări, nici unui
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ca o interioritate radicală în care, ajungând la toate punctele ființei sale, ea se simte și se încearcă pe sine fără distanță, fără medierea nici unei depărtări, nici unui În față și nici unei lumi, atunci, după spusele științei care nu cunoaște decât obiectivități, această interioritate absolută, adică viața însăși, nu există. Fără îndoială, știința nu formulează ea însăși această negare explicită a esenței interioare a vieții, și asta deoarece ea nici măcar nu are habar de asta, deoarece acolo unde își îndreaptă ea privirea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o reduce la conținutul său obiectiv tematic, ne aruncăm privirea asupra celui care i se dedică sau, mai bine spus, care o face, adică savantul. Degeaba trăiește acesta din urmă într-o intentio științifică, degeaba se consacră în mod exclusiv obiectivităților sale ideale, regulilor și legilor lor asta nu înseamnă că el există mai puțin ca om, în interiorul acestei lumi-a-vieții de care face abstracție în teoriile sale: acolo locuiește el și își vede de ocupațiile sale, acolo își ia mesele și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
deoarece savantul nu construiește știința în calitate de acest individ empiric, ci în calitate de subiectivitate transcendentală. Aceasta din urmă este cea care se ascunde sub titulatura de "om", de "savant", numai din acest motiv aceștia pot fi concepuți ca "făcând știința", ca producând obiectivitățile care formează câmpul său tematic, deoarece în realitate ea, prestațiile acestei subiectivități absolute sunt cele le "produc" propriu-zis. Contradicția internă a științei drept contradicție a științei față de ea însăși nu se limitează cu toate acestea la opoziția dintre conținutul său
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]