3,706 matches
-
pe Iuda în două împrejurări, în Ghetsimani și la Cină. Mc. 14, 41-46: și șIsusț vine a treia oară și le zice: Dormiți la nesfârșit și vă odihniți. Ajungă-vă34! A sosit ceasul, iată, Fiul omului e dat (paradidotai) în mâinile păcătoșilor. Sculați-vă, să mergem! Iată, cel care Mă predă (ho paradidous) s-a apropiat. și îndată, pe când El (Isus) încă vorbea, apare Iuda, unul din cei doisprezece, și împreună cu el o mulțime (ochlos) cu săbii și ciomege (xylon). ș...ț
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
că va fi predat și mai știe cine este cel care-L predă (ho paradidous). Într-un pasaj de numai câteva rânduri, verbul paradidomi apare de trei ori, insistență care dovedește importanța lui semantică și teologică. Scena „predării în mâinile păcătoșilor” face parte dintr-un scenariu divin pus la punct în toate amănuntele, un scenariu cu câțiva actori obligatorii și indispensabili: Dumnezeu, Isus, Iuda, ho paradidous, păcătoșii. Vom reveni asupra acestei probleme: de ce mântuirea nu a fost posibilă fără predare? De ce
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
posibilă fără predare? De ce răstignirea n-a fost posibilă fără Iuda? Mai departe, fragmentul ne mai spune un lucru important: ceilalți apostoli, „băieții cuminți”, puși să vegheze, dorm buștean chiar în noaptea în care Fiul va fi „dat în mâinile păcătoșilor”. Singurătatea lui Isus este absolută: cei doisprezece Îl părăsesc cu toții, nu doar Iuda. Această singurătate va atinge punctul maxim în momentul în care Fiul se va simți părăsit de Însuși Tatăl, dar aceasta e altă chestiune. Iuda apare grăbit, „ca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
după ce-a aflat de condamnarea lui Isus, este limpede că învățătura lui Isus a avut un efect pozitiv: „El s-a condamnat pe sine (prin spânzurare), arătând cât de puternică a fost învățătura lui Isus chiar și în cazul păcătosului (hamartolos) Iuda, hoț și trădător (prodotes); nici el n-a reușit să disprețuiască întru totul cele propovăduite de Isus” (II,11). În fine, la acuzația lui Celsus cum că nici un general sau întemeietor de școală n-a fost trădat de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
felul următor (p. 39): numele invocat de preoți este numele Său; tot numele Său e scris și pe casa unde au loc jertfele. În numele Său generațiile omenești „au sădit copaci fără rod, în chip rușinos”. Iar cei doisprezece preoți vulgari, păcătoși, criminali și desfrânați sunt chiar cei doisprezece apostoli, care n-au înțeles taina lui Isus, pervertindu-I mesajul. Să nu uităm că avem de-a face cu un text de factură și doctrină gnostică. Isus din Evanghelia lui Iuda se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se asociază cu: - blasphemia, hulirea, luarea în deșert a lui Dumnezeu; - apate, „rătăcirea”, „înșelarea” (Evr. 3,13); - epithymia, „pofta egoistă, înclinația spre lucruri pernicioase” (Iacob 1,15); - anomia, „fărădelegea”; păcatul presupune transgresarea unor norme divine (1Ioan 3,4); - adikia, „nedreptatea”; păcătosul refuză să fie drept atât față de om, cât și față de semeni (1Ioan 5,17); - prosopolempsia, „favoritism, părtinire”; insul aplică măsura omenească în locul celei dumnezeiești (Iacob 2,9). Blasfemia După dicționarul etimologic al lui Chantraine, blasphemein, în greaca clasică, nu are
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
replică pare aceea dată de orbul din naștere vindecat, în Ioan 9, 25-33: șIudeiiț l-au chemat a doua oară pe cel care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că omul acela e un păcătos. Acela a răspuns: Nu știu dacă-i păcătos. Una știu: că orb fiind, acum văd. I-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți s-au deschis ochii? Le-a răspuns: V-am mai spus și nu ați ascultat. Ce
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
vindecat, în Ioan 9, 25-33: șIudeiiț l-au chemat a doua oară pe cel care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că omul acela e un păcătos. Acela a răspuns: Nu știu dacă-i păcătos. Una știu: că orb fiind, acum văd. I-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți s-au deschis ochii? Le-a răspuns: V-am mai spus și nu ați ascultat. Ce vreți să auziți iarăși? Vreți să ajungeți și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a vorbit lui Moise; Acesta însă nu știm de unde este. Omul a răspuns și le-a zis: Asta e chiar de mirare: că voi nu știți de unde este, dar mie mi-a deschis ochii. știm că Dumnezeu nu dă ascultare păcătoșilor; dacă însă cineva este evlavios (theosebes) și face voia Sa, aceluia îi dă ascultare. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă Acesta nu era de la Dumnezeu, nu putea să facă nimic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Origen lectura aeriană, inadecvată. Evanghelia vorbește despre farisei, nu despre cei botezați, despre creștinii desăvârșiți. Așadar, înapoi la farisei și la problemele lor! Întorcându-se la evanghelie, Atanasie insistă pe distincția, importantă în ochii săi, dintre „păcat” și „blasfemie”. „Păcătosul încalcă Legea; blasfematorul își întoarce necredința (asebeia) împotriva divinității înseși.” Isus le reproșase fariseilor o mulțime de încălcări ale Legii: arghirofilie, neglijarea îndatoririlor față de părinți, respingerea cuvintelor profeților, transformarea Templului în prăvălie etc. Dar aceste derapaje se puteau „rezolva” prin
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este iertat. Altă ipoteză respinsă: unii, maximaliștii, rigoriștii, fundamentaliștii intratabili, pretind că păcatul împotriva Duhului este păcatul comis după botez. Te-ai botezat, s-a isprăvit, nu mai ai voie să păcătuiești. Aceștia exclud, pe de o parte, pocăința din partea păcătosului, iar pe de altă parte, capacitatea harului de a lucra și de a ierta, bunătatea harului. Aluzie clară la donatiști! Contraargument de bun-simț: ce se întâmplă cu creștinii care au primit botezul de mici, fără să fie conștienți de „povara
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este orice păcat comis în mod conștient, deliberat. Contraargument: cine nu știe că e păcat să te culci cu soția altuia, să înșeli în afaceri, să minți, să depui jurământ mincinos? Toate sunt păcate conștiente, răspândite pretutindeni. Dacă toți acești păcătoși ar fi pedepsiți conform versetelor noastre, atunci n-ar mai intra picior de muritor în Împărăția cerurilor. Anulăm din nou, cu nejustificată iuțeală, rațiunea însăși a pocăinței și a convertirii. Să fie atunci vorba despre păcatul săvârșit în pofida cunoașterii voinței
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sâmbătă seara și se termină duminică seara. Prin urmare, ziua Domnului e sărbătorită și în iad! Grație intervenției generoase a lui Brendan, Iuda va beneficia de o scurtă prelungire a acestui moment de respiro. Tema „răgazului” între chinuri (refrigerium) acordat păcătoșilor în iad este una dintre temele centrale și controversate ale unei apocrife extrem de cunoscute în Antichitatea creștină, Apocalipsa lui Pavel 87. Originalul grecesc urcă probabil până în secolul al II-lea, dar el nu ni s-a păstrat. Conținutul lui poate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
judecarea a trei suflete, după ce coboară din al treilea cer și se plimbă prin Cetatea lui Cristos din mijlocul lacului Acherusius, Pavel ajunge și în „ținutul patimilor”, situat la apus. Aici, răvășit de priveliștea chinurilor la care sunt supuși cei păcătoși, izbucnește într-un plâns amarnic și cere îndurare. Arhanghelul Mihail intervine pe lângă Isus, iar Acesta coboară pentru a doua oară în iad, dar acum nu pentru a-i elibera pe „locatari”, ci pentru a le acorda un „răgaz” (refrigerium) de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de interesant, întrucât, sub influența doctrinei orfice grecești, vedem cum se modifică radical reprezentarea șeolului în imaginarul iudaic. Reprezentarea străveche era aceea a unei peșteri imense, în care sufletele drepților stau laolaltă cu sufletele păcătoșilor fără a se recunoaște, moartea antrenând o pierdere totală a personalității, a conștiinței de sine, a memoriei. În capitolul XXII, șeolul capătă o cu totul altă configurație. Enoh este călăuzit către vest, unde i se arată un munte din „piatră
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Peșterile sunt sălașurile morților - conform explicațiilor lui Rafael - până în ziua Judecății de Apoi. Păcătoșii locuiesc în peșterile întunecate, fiecare după tipul și gravitatea păcatului comis. Drepților le este rezervată peștera luminată. Nu se face nici o diferențiere calitativă între existența sufletelor păcătoase și virtuoase înainte de Judecată. Aceasta va decide soarta lor definitivă, irevocabilă. Până atunci însă, toate trăiesc în condiții aproape identice. Lumina din a patra peșteră pare să fie mai degrabă un semn pentru Dumnezeu decât o condiție superioară de existență
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
condamnate, după cum au neglijat sau urmat preceptele Comunității aleșilor, așadar a esenienilor). În capitolul XLVI intră în scenă Fiul Omului (figură preluată din Cartea lui Daniel 7,9): „El va dezlega legăturile celor puternici și va măcina (sic!) dinții celor păcătoși, îi va alunga pe regi de pe tronurile și din împărățiile lor, întrucât aceștia nu-i aduc slavă și laudă și nu mărturisesc de la cine au căpătat împărăția” (XLVI, 4-5). Fiul Omului există dinaintea creaturilor, dar nu se va revela oamenilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
-i aduc slavă și laudă și nu mărturisesc de la cine au căpătat împărăția” (XLVI, 4-5). Fiul Omului există dinaintea creaturilor, dar nu se va revela oamenilor decât la sfârșitul zilelor, ca să judece, altfel spus, să-i aleagă pe drepți de păcătoși, pe buni de răi. „Atunci munții vor sări ca berbecii,/ dealurile vor tremura ca și caprele cu ugerele pline de lapte” (LI, 4). Purtat către vest, Enoh contemplă „tainele cerului ce va să fie”: un munte de fier, altul de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
loc pe malul fluviului Gel, unde Baruh plânge soarta Ierusalimului căzut în mâinile lui Nabucodonosor. Nedumerirea vizionarului este următoarea: de ce Dumnezeu n-a pedepsit altfel, prin intervenție directă, poporul lui Israel, și s-a folosit de un intermediar, Nabucodonosor, la fel de păcătos și nelegiuit, ba poate chiar mai păcătos și mai nelegiuit decât israeliții? „Pentru ce, Doamne, nu ne-ai trimis o altă pedeapsă (allai paideiai), ci ne-ai dat pe mâna unor neamuri deopotrivă, care să-și bată joc de noi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
plânge soarta Ierusalimului căzut în mâinile lui Nabucodonosor. Nedumerirea vizionarului este următoarea: de ce Dumnezeu n-a pedepsit altfel, prin intervenție directă, poporul lui Israel, și s-a folosit de un intermediar, Nabucodonosor, la fel de păcătos și nelegiuit, ba poate chiar mai păcătos și mai nelegiuit decât israeliții? „Pentru ce, Doamne, nu ne-ai trimis o altă pedeapsă (allai paideiai), ci ne-ai dat pe mâna unor neamuri deopotrivă, care să-și bată joc de noi zicând: «Unde este Dumnezeul lor?»” Poporului ales
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aici, exclamă către înger: „și acum, rogu-te, arată-mi toate lucrurile!” După trecerea porții, era a treia câmpie, unde stătea încolăcit un șarpe de dimensiuni enorme (drakon). Aflăm că șarpele cu pricina este Hadesul, că înghite trupurile tuturor morților păcătoși și, în același timp, menține, sorbind la răstimpuri apa mării, echilibrul hidrologic al pământului. În pasajul despre Hades se găsește o interpolare creștină. Baruh îl roagă pe îngerul Phamael să-i arate pomul care „l-a rătăcit pe Adam”. Pomul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lucrul se întâmplă după voia lui. Ceva mai încolo, patriarhul asistă la un adulter. Din nou o rugăminte către arhanghel și din nou împlinirea pe loc a rugăminții: pământul se deschide și-i înghite în pântecele său pe cei doi păcătoși. A treia scenă: câțiva hoți încearcă să spargă zidul unei case și să se strecoare înăuntru. Dar fulgerul trimis de arhanghelul Mihail, bineînțeles, la cererea patriarhului, îi face într-o clipă scrum. Finalul capitolului se desfășoară într-o notă oarecum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de îndată carul. Du-l îndărăt pe Abraham, ca să nu vadă întreg pământul locuit. Dacă ar fi să-i vadă pe toți cei care trăiesc în păcat, ar distruge toată creatura (anastema). Căci Abraham, nepăcătuind niciodată, n-are milă de păcătoși” (cap. X). Rigorismul patriarhului se trage încă o dată din lipsa acelui organ (sau din atrofierea lui prin practicarea virtuților) de percepere a răului. Abraham nu distinge decât o culoare din bogata policromie a sufletului omenesc: albul. Tot ce nu-i
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fără îndoială Mihail. Ulterior, Mihail va deveni intercesorul prin excelență, protector din oficiu al oamenilor și al creaturilor pământului înaintea lui Dumnezeu. Lui i se datorează recoltele îmbelșugate, întrucât dăruiește roua și ploaia, și tot lui, răgazul obținut de cei păcătoși în infern (a se vedea Apocalipsa lui Pavel). Descrierea spațiilor extramundane și a întâlnirilor cu locuitorii lor pleacă de la experiențe mistice concrete, transfigurate literar. Exemplul cel mai frapant îl găsim tot în 4Ezdra, unde ni se descrie o tehnică specială
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
plină de lumină și de discernământ”. În tot acest timp, călugărul trebuie să rostească (sau mai degrabă să strige înăuntru, din toate puterile sufletului) o rugăciune scurtă, în două părți: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune este menită să curețe inima de toate gândurile, bune sau rele, și să țină călugărul treaz (nepsis). Concret, el experimentează contopirea cu Dumnezeu prin vederea luminii supraființiale (pe care cei trei ucenici ai lui Cristos - Ioan, Petru și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]