799 matches
-
o lucrare despre cele șapte taine, împotriva învățăturii lutherane, iar pentru aceasta, papa i-a acordat titlul de «defensor fidei» (apărător al credinței). Împreună cu cancelarul său, Thomas More, regele se opunea traducerii Bibliei întregi de către William Tyndale. Motivul rupturii cu papalitatea își are originea în dorința regelui de a divorța de Ecaterina de Aragon și de a se recăsători cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte, și pe care o va decapita mai târziu. Papa Clement VII refuză să declare nulă
Biserica Anglicană () [Corola-website/Science/299494_a_300823]
-
arheologie, politică și religie. Lancelot Voisin de La Popelinière (1541-1608) a scris despre "Istoria Franței după 1550", cuprinzând informații moderate și imparțiale, fiind marginalizat de protestanți. Jacques Auguste (1553 -1617) a scris "Memorii" și "Istorii". Lucrările sale au fost dezaprobate de papalitate și trecute în "Index Librorum Prohibitorum" (adică a cărților interzise). Istoricul Bartolomé de las Casas (1484-1566) a scris, în 1552, "Relatare pe scurt a distrugerii indienilor", dezaprobând genocidul asupra amerindienilor. Juan de Mariana (1536-1624), iezuit, a publicat "Istoria Treburilor Spaniei
Istoriografie () [Corola-website/Science/299380_a_300709]
-
dieu-donné" (darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile religioase. Era în interesul comun, atât al papalității, cât și al Coroanei franceze, ca relația lor să fie cordială. Ar putea părea surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părți a domniei sale, Ludovic al XIV-lea și papii contemporani lui s-au aflat în relații proaste. În 1661, tânărul
Ludovic al XIV-lea al Franței () [Corola-website/Science/298942_a_300271]
-
neerlandeză, Saint-Empire romain germanique în franceză. Înainte de 1157, era denumit "Imperiul Roman". Termenul de "sacrum" (sfânt) în conexiunea cu imperiul roman medieval a fost utilizat din 1157 sub Frederic I Barbarossa, termenul reflectând ambițiile împăratului de a domină Italia și papalitatea. Forma "Sfântul Imperiu Roman" a fost atestată din 1254. În decretul de pe urmă Dietei din Cologne din 1512, numele a fost oficial schimbat în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. (germană: Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation, latină: Imperium Romanum Sacrum
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
înscăunat pe rudă sa, Bruno, ca Papa Grigore al V-lea. Acesta l-a încoronat că împărat pe Otto la 21 mai 996.S-a confruntat cu opoziția puternică a nobilimii locale condusă de familia Crescenzi ce urmărea să controleze papalitatea. După moartea lui Grigore V, Otto a trebuit să-l numească pe fostul său magistru, Gerbert d’ Aurillac, ca Papa Silvestru al II-lea. În 997, Otto și-a stabilit reședința pe colina Palatin, în calitate de "imperator augustus Romanorum". După negocieri
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
și înalții nobili, și nobilii cei mai puțini înstăriți. Henric al III-lea al Sfântului Imperiu Roman, fiul lui Conrad , care a devenit rege în 1039, a intervenit mai direct în administrarea Bisericii. A crezut că va dobândi controlul asupra papalității susținând mișcarea de reforma inițiată la Cluny. Reforma de la Cluny a urmărit să purifice Biserica de influențele lumești. A fost inițiată în mănăstirea franceză benedictină fondată în anul 910 la Cluny și a luat amploare grație abatilor de acolo, care
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
apăruse o clasă mijlocie încrezătoare în ea însăși. Capitalul ei submina controlul absolut al nobilimii în zonele rurale. Papii reformatori pe care tatăl său îi sprijinise au devenit opozanți ai lui Henric IV. Papa Grigore al VII-lea pretindea ca papalitatea să dețină controlul total asupra domeniilor de interes ale Bisericii, mai ales în privința investiturii-dreptul de a numi clerici în funcții. Ruptura produsă de "Lupta pentru învestitură" dintre Papa Grigore VII și Henric IV a fost provocată de chestiunea numirilor ecleziastice
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
numele de "Dictatus papae". Pierderea învestiturii putea fi enormă și de aceea, împăratul a fost împins să inițieze conflictul. Numărul episcopatelor de la est de Rin era mult mai mare în comparație cu celelalte regate vestice. Henric IV intenționa să readucă sub control papalitatea care a profitat de pe urmă tulburărilor din 1054 și de pe urmă morții lui Henric al III-lea. Papa a condamnat oricare învestitură laică în februarie 1075, fiind promulgat Dictatus care afirmă supremația pontifului și Bisericii romane, ceea ce a acutizat conflictul
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
similar. La inițiativa regelui, papa a ripostat, pronunțând excomunicarea urmată de destituirea lui Henric și de dezlegarea supușilor acestuia de jurământul de fidelitate. Principii laici au început să se agite, iar episcopatul, care trecuse de partea regelui, a înclinat spre papalitate, raliindu-se deciziei de destituire. Într-o adunare ținută la Tribur, prinții au cerut abdicarea lui Henric IV, dacă excomunicarea nu era ridicată. Izolat de toți cei care l-au sprijinit, eșuând în încercarea de a convoca concilii la Mainz
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
și-a recâștigat dreptul de a conduce. A fost nevoit să se lupte cu prinții rebeli care îl aleseseră că rege pe Rudolf de Suabia. S-a reîntors în Germania și după victoria asupra adersarilor săi în 1080, conflictul cu papalitatea a fost reluat. La Brixen a fost reunite o adunare. În 1081, forțele lui Henric au traversat Alpii. După câteva încercări nereușite, în 1084, Roma a fost cucerită, fiind instalat un nou papa la tron . Grigore al VII-lea , refugiat
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
Biserica urma să numească episcopii și pe egumenii mânăstirilor. Iar regele avea să acorde autoritate laică. Biserica nu mai putea fi utilizată ca un instrument al puterii în imperiu. În secolele XII-XIII, situația imperiului era precară în urma succeselor purtate de papalitate și în urmă instituirii teocrației papale. Situația era marcată și de tulburările din Germania, provocate de disputele succesorale, de autoritatea regală șubredă, conflictele dintre principii teritoriali, laici și ecleziastici în dispută lor pentru coroana regală a Salienilor, că ducii din
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
lombarde condus de Milano, împăratul fiind obligat în 1177, prin Pacea încheiată de la Veneția, să renunțe la guvernarea Italiei de Nord și la sprijinirea candidatului pontifical. Frederic a încheiat pace și s-a retras temporar din disputele cu orașele italiene, papalitatea și Sicillia. În timpul luptelor din Italia, Henric Leul, care se află la curtea Casei Welf, și-a încălcat jurământul de vasal, refuzând să îi acorde sprijin regelui. Dar imperiul continuă să sufere din cauza principiului de succesiune deficitar, iar ereditatea și
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
1190. După anexarea Siciliei în 1189 la coroana imperială, prin căsătoria lui Henric al VI-lea cu Constance, monstenitoarea ultimului rege normand, reconversiunea teritorială a imperiului și-a mutat centrul de greutate în regiunea mediteraneană, schimbare care a slăbit pozițiile papalității, confruntată cu primejdia încercuirii după ce pierduse un aliat prețios. Măsurile lui Henric VI în politică de reafirmare a universalității imperiului prin consolidarea bazei ereditare a monarhiei, aducerea sub vasalitate a lui Richard I Inima de Leu al Angliei și a
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
proiectul de recucerire a Pământului Sfânt și căsătoria unuia dintre frații săi cu o prințesă bizantină, după cruciadă din 1195 împotriva Imperiului Bizantin au accentuat îngrijorarea papei.Dar moartea prematură a împăratului și dificultățile succesiunii sale au redat întâietatea pierdută papalității, îngăduindu-i papei Inocențiu al III-lea să desăvârșească prin iniativele sale concepția teocratică. Fiul său minor, Frederic, a primit doar tronul Siciliei, deoarece în imperiu a reizbucnit dispută dintre familiile Hohenstaufen și Welf. În 1198, au fost aleși doi
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
bancar, ca urmare a apropierii de principalul drum comercial european, care lega Flandra de orașele italiene nordice. Ecartul definitiv dintre Italia și Germania va răpi imperiului orice posibilitate de a mai constitui o unitate. Aflat într-un conflict permanent cu papalitatea, a fost excomunicat de Papa Grigore al IX-lea în 1227. Excomunicarea a fost ridicată în urma cruciadei din Țară Sfânta. În 1239, conflictul s-a acutizat, Frederic al II-lea fiind excomunicat și depus de două ori, în 1239 și
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
și anarhie, coroana regală și titlul imperial vor reveni lui Rudolf de Habsburg. În Italia de Sud, dominația Hohenstaufenilor nu s-a mai menținut, exceptând Sicilia unde a guvernat un fiu nelegitim al lui Frederic al II-lea. Conflictul cu papalitatea a continuat până în 1263. După moartea lui Frederic al II-lea și dispariția dinastiei de Hohestaufen, a început o lungă vacanță dinastică, Interregnumul. Distanța dintre Italia și Germania s-a mărit, fiind singurele teritorii așezate, de iure, sub coroana imperială
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
Nassau până în 1298, fiul lui Rudolf a preluat tronul lui Albert I. Ales la 27 noiembrie 1308, Henric al VII-lea al Sfântului Imperiu Roman de Luxemburg a eșuat în a uni imperiul, prin refacerea legăturii dintre Germania și Italia. Papalitatea, având sediul la Avignon atunci, consideră că o intervenție germană în peninsula italică contravenea intereselor proprii. Țelul refacerii unității imperiului era profund contrar și țelurilor regelui angevin al Napolelui și Siciliei. Italia era prea divizată, iar particularismele sale erau prea
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
fost întâmpinat cu războaie în care se implicau diverse facțiuni rivale. Henric al VII-lea nu înainta ca un pacificator așa cum speră, ci în mijlocul unui cortegiu de conflicte, alimentate de prezența să, fiind amenințat de Robert de Anjou sprijinit de papalitate. A eșuat lamentabil. Succesorul său,Ludwig al IV-lea de Bavaria din familia Wittelsbach, a făcut o ultima încercare de reînsuflețire a universalității și de deposedare a papalității de prerogativele sale de supremație, implicându-se în războaiele din Italia. Ludwig
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
alimentate de prezența să, fiind amenințat de Robert de Anjou sprijinit de papalitate. A eșuat lamentabil. Succesorul său,Ludwig al IV-lea de Bavaria din familia Wittelsbach, a făcut o ultima încercare de reînsuflețire a universalității și de deposedare a papalității de prerogativele sale de supremație, implicându-se în războaiele din Italia. Ludwig, chemat de Ghibelini, a coborât în 1327, în peninsula. A fost excomunicat de Papa Ioan al XXII-lea, dar a primit și sprijinul revoltei condusă de Sciarra Colonna
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
Colonna. L-a depus pe papa Ioan al XXII-lea pentru erezie. A încercat să se folosească de teritoriile politice elaborate de Marsiglio de Padova și de William Ockam pe plan religios, pentru a se elibera de sub tutela simbolică a papalității. A sprijinit și opoziția franciscanilor spirituali, ridicați împotriva papei în numele sărăciei evanghelice. Dar nouă restaurare imperială, realizată de o largă coaliție antipontificala: Ghibelinii italieni, nobilimea romană, franciscanii și Marsiglio de Padova, nu a durat prea mult timp. Contestat de papalitate
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
papalității. A sprijinit și opoziția franciscanilor spirituali, ridicați împotriva papei în numele sărăciei evanghelice. Dar nouă restaurare imperială, realizată de o largă coaliție antipontificala: Ghibelinii italieni, nobilimea romană, franciscanii și Marsiglio de Padova, nu a durat prea mult timp. Contestat de papalitate și de regalitatea angevină a Napolelui, actul din 1327 a căzut în desuetudine, după ce Ludwig a părăsit Roma pentru a se întoarce în Germania ,așteptat de probleme grave. Regalitatea a devenit profund germană, noțiunea de "roman" devenind mai mult simbolică
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
fiul lui Carol, a fost înlăturat de la ptuere de către electori din cauza lipsei de interes pentru dezvoltarea imperiului. Fratele lui Wencelas, Sigismund, rege al Germaniei din 1410, a fost implicat în multe conflicte. A reușit să pună capăt Marii Schisme a Papalității prin intervenția sa din Conciliul e la Constanța din 1414-1418, nu a putut să îi învingă pe Otmani în Ungaria, teritoriu pe care îl obținuse prin căsătorie. Războaiele din Boemia cu husitii unde devenise rege după fratele sau Wencelas în
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
după pasul Bran). Către 1225, cavalerii teutoni au început să-și urmărească vizibil propriile interese și deci să se desolidarizeze de regele Ungariei, punând oficial teritoriul stăpânit de ei sub autoritatea Papei. Acest lucru era favorizat de legăturile ordinului cu papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor și Ordinului ospitalierilor) și în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea. Drept urmare, în 1225, regele Ungariei a
Ordinul Cavalerilor Teutoni () [Corola-website/Science/303602_a_304931]
-
un episcop, Hierotheus, cu rolul de a-i evangheliza pe unguri. În a doua jumătate a secolului al X-lea a început și misionarismul german printre unguri, care a sfârșit prin a-i aduce definitiv în anul 1000 în orbita Papalității. Pe parcursul secolului al X-lea, în ciuda numeroaselor expediții (circa 50 în 75 de ani), ungurii au început să se sedentarizeze (de la viața seminomadă) și să adopte practici agricole de la populațiile cu care conviețuiau în Pannonia. Această sedentarizare, evoluția societății maghiare
Istoria Ungariei () [Corola-website/Science/303690_a_305019]
-
-lea. Una din definițiile sale cel mai frecvent repetate este următoarea: „ul reprezintă toate confesiunile creștine care nu sunt nici catolice, nici creștin-ortodoxe”. Teologia protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism și Papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici, printre care luteranismul, Anabaptismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, prezbiterianismul, , dar și bisericile neoprotestante cum sunt adventismul,baptismul penticostalismul și altele. Denumirea protestantismului își are originea în acțiunea de frondă a unei facțiuni a Adunării Generale din
Protestantism () [Corola-website/Science/303712_a_305041]