5,338 matches
-
sînt foarte detaliate; pot fi găsite exemple pentru ambele tipuri, precum și semne ale continuității. În David Copperfield, titlurile sînt deja mult mai scurte. Toate titlurile-propoziție sînt comentative, dacă ne raportăm la timp, dar sînt narative, dacă avem în vedere forma pronumelui personal (persoana întîi). În operele de mai tîrziu, începînd cu romanul Casa umbrelor, titlurile de capitol devin din ce în ce mai scurte. Prăvălia de antichități și Marile speranțe nu au nici un titlu de capitol: capitolele sînt doar numerotate. Evoluția acestei convenții în opera
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
naratorul există în afara lumii personajelor, avem de-a face cu o narațiune la persoana a treia în sensul tradițional. Vechile sintagme "narațiune la persoana întîi" și "narațiune la persoana a treia" deja au creat destulă confuzie, deoarece criteriul diferențierii lor, pronumele personal, se referă în primul caz la narațiune, însă în cel de-al doilea la un personaj din narațiune care nu este naratorul. Într-o narațiune la persoana a treia, de pildă în Tom Jones sau Muntele vrăjit, este și
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
de-al doilea la un personaj din narațiune care nu este naratorul. Într-o narațiune la persoana a treia, de pildă în Tom Jones sau Muntele vrăjit, este și un "eu" naratorial. Nu este vorba despre apariția persoanei întîi a pronumelui personal într-o narațiune din afara dialogului, care e decisivă, ci mai degrabă despre localizarea persoanei desemnate în interiorul sau în afara lumii ficționale a personajelor dintr-un roman sau o povestire. Termenul persoană va fi totuși păstrat, ca atribut distinctiv al celui
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
ca atribut distinctiv al celui de-al doilea element constitutiv, pentru că este cuprinzător. Totuși, criteriul esențial al celui de-al doilea element constitutiv iar acest lucru nu poate fi exagerat nu este relativa frecvență a apariției unuia dintre cele două pronume personale "eu" sau "el / ea", ci problema identității sau a non-identității sferelor de existență cărora le aparțin naratorul și personajele. Naratorul din romanul David Copperfield este unul la persoana întîi, acesta și celelalte personaje ale romanului, Steerforth, Peggoty, membrii familiilor
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
treia Distincția făcută anterior între narațiunea la persoana întîi și narațiunea la persoana a treia acoperă și nivelurile de profunzime ale structurii narațiunii. Acest lucru poate fi demonstrat prin analiza deicticelor spațio-temporale, adică a funcției acelor cuvinte, în primul rînd pronume și adverbe, care îl ajută pe cititor să se orienteze în spațiul și timpul lumii ficționale în narațiunea la persoana întîi și în narațiunea la persoana a treia. Acest lucru poate fi ilustrat prin enunțul care deja a fost folosit
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
o totalitate a ființei satisfăcătoare atît existențial, cît și estetic. În narațiunea Montauk a aceluiași autor sînt prezenți atît un narator neîntrupat, cît și unul întrupat, aceștia încercînd să surprindă personalitatea enigmatică a personajului principal, care este desemnată atît de pronumele la persoana întîi, cît și de cel la persoana a treia. 4.7. Cîteva consecințe pentru interpretare În cîteva dintre Povestirile sale, Henry James e caracterizat de o tendință de ezitare între convențiile formei la persoana întîi și ale celei
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
e legată de întruparea eului care trăiește de care eul narator, orientat către facultățile intelectuale de amintire, imaginație, reflecție, se străduiește să se distanțeze. Cea mai pregnantă formă pe care o poate lua o asemenea încercare este variația de la nivelul pronumelor, de la "eu" la "el", care face referire la eul anterior al naratorului la persoana întîi. Aceasta confirmă diagnoza lui Dubois și a colegilor lui: El este un eu ținut la distanță". Această tendință a naratorului la persoana întîi este expusă
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
raporta la trecut cu atîta detașare"240. Acest lucru acoperă principalul efect al alternării referinței pronominale: detașarea naratorului la persoana întîi de experiențele sale anterioare 241. Un aspect al acestui fenomen a fost, totuși, complet ignorat. Variațiile de la nivelul folosirii pronumelor nu au loc doar în relație cu eul care trăiește care apare ca Harry, Henry Esmond, domnul Esmond, Căpitanul și mai tîrziu Colonelul Esmond, ci și în relație cu eul narator. Atunci cînd "eul" narator se transofrmă într-un "el
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
iar vestea ei a ajuns pînă-n cel mai mic cătun. Să ne întoarcem la treburile personale ale autorului, pe care acum, la bătrînețe și după atîta amar de vreme, le povestește pentru copiii și nepoții săi242. Se pare că înlocuirea pronumelor referitoare la eul narator cu cele de persoana a treia se face întotdeauna în strînsă legătură cu înlocuirea pronumelor referitoare la eul care trăiește, aproape ca o continuare a acesteia. Schimbarea referinței pronominale, care este mult mai importantă în contextele
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
care acum, la bătrînețe și după atîta amar de vreme, le povestește pentru copiii și nepoții săi242. Se pare că înlocuirea pronumelor referitoare la eul narator cu cele de persoana a treia se face întotdeauna în strînsă legătură cu înlocuirea pronumelor referitoare la eul care trăiește, aproape ca o continuare a acesteia. Schimbarea referinței pronominale, care este mult mai importantă în contextele noastre, afectează eul care trăiește, nu pe cel narator. În privința alternanței "eu"/"el" la nivelul eului care trăiește, trecerea
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
întîi, eul narator se eliberează de eul care trăiește, apoi referința la eul care trăiește este mutată la persoana a treia pentru a se ajunge la o distanță mai mare244. Alternarea referinței pronominale devine mai complexă prin folosirea frecventă a pronumelui "noi", întîi pentru Esmond și camarazii săi, apoi pentru eul care trăiește și în sfîrșit pentru narator sau pentru eul narator. O analiză mai detaliată a acestui fenomen ar oferi mai multe informații importante despre funcția opoziției narațiunii la persoana
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Fantoma Crăciunului trecut prezintă distribuirea cadourilor unui număr mare de copii. O fată ceva mai mare îi atrage atenția naratorului. Naratorul auctorial își ține pe deplin ascunsă admirația pentru această fată. Acest element este destul de evident în acumularea neobișnuită a pronumelui personal la persoana întîi singular. Naratorul se amestecă în imaginația sa cu copiii care o acoperă pe fata pe care o admiră acesta o sugestie erotică este evidentă în timp ce joacă un joc și o pradă ca niște "tineri tîlhari": Ce
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
personaj-narator într-un personaj-reflector are ca rezultat, printre multe altele, o restructurare a zonelor de indeterminare care subliniază tendința generală a acestui roman de a prezenta amenințarea fără nume a fatalității 363. 6.3. Personajul-narator și personajul-reflector la începutul narațiunii [...] pronumele este una dintre măștile cele mai înfricoșătoare inventate de om. (John Fowles, Iubita locotenentului francez) Modul transmiterii unei povestiri se manifestă în special la începutul unei narațiuni, deoarece procesul prin care imaginația cititorului este racordată la modul actual al narării
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Max Frisch din romanul Eu nu sînt Stiller poate fi deja descris ca un model pentru acest tip de început "Ich bin nicht Stiller"367. Mai puțin evidentă, dar extrem de interesantă în acest context este apariția persoanei întîi singular a pronumelui personal fără persoana la care se referă, prezentîndu-se ca în exemplele următoare: Mi-am pus încrederea în doamna Prest și în realitate, fără ea aș fi avansat foarte puțin, întrucît ideea fructuoasă a întregii afaceri a luat naștere pe buzele
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
unei narațiuni cu un personaj-reflector. Unei narațiuni care se deschide cu un personaj-reflector îi lipsesc toate acele preliminarii care-i prezintă cititorului povestirea. Acest început dobîndește un accent special datorită faptului că prima menționare a personajului-reflector cere aproape întotdeauna folosirea pronumelui personal "el" sau "ea", fără ca acestea să fie definite mai departe. Pronumele personale sînt "semnale de secvențe"370 care indică faptul că ele au fost precedate de informații care determină adevăratul lor înțeles. Totuși, la începutul unei narațiuni, pronumelor personale
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
personaj-reflector îi lipsesc toate acele preliminarii care-i prezintă cititorului povestirea. Acest început dobîndește un accent special datorită faptului că prima menționare a personajului-reflector cere aproape întotdeauna folosirea pronumelui personal "el" sau "ea", fără ca acestea să fie definite mai departe. Pronumele personale sînt "semnale de secvențe"370 care indică faptul că ele au fost precedate de informații care determină adevăratul lor înțeles. Totuși, la începutul unei narațiuni, pronumelor personale care se referă la un personaj-reflector le lipsește un antecedent, cu excepția acelor
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
folosirea pronumelui personal "el" sau "ea", fără ca acestea să fie definite mai departe. Pronumele personale sînt "semnale de secvențe"370 care indică faptul că ele au fost precedate de informații care determină adevăratul lor înțeles. Totuși, la începutul unei narațiuni, pronumelor personale care se referă la un personaj-reflector le lipsește un antecedent, cu excepția acelor cazuri unde pronumele se referă la un personaj amintit în titlu. Joseph M. Backus numește pronumele fără referință cărora le lipsește un antecedent "semnale-serie nesecvențiale"371. El
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
semnale de secvențe"370 care indică faptul că ele au fost precedate de informații care determină adevăratul lor înțeles. Totuși, la începutul unei narațiuni, pronumelor personale care se referă la un personaj-reflector le lipsește un antecedent, cu excepția acelor cazuri unde pronumele se referă la un personaj amintit în titlu. Joseph M. Backus numește pronumele fără referință cărora le lipsește un antecedent "semnale-serie nesecvențiale"371. El a examinat acest tip de început de narațiune într-un număr mare de povestiri americane începînd
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
informații care determină adevăratul lor înțeles. Totuși, la începutul unei narațiuni, pronumelor personale care se referă la un personaj-reflector le lipsește un antecedent, cu excepția acelor cazuri unde pronumele se referă la un personaj amintit în titlu. Joseph M. Backus numește pronumele fără referință cărora le lipsește un antecedent "semnale-serie nesecvențiale"371. El a examinat acest tip de început de narațiune într-un număr mare de povestiri americane începînd cu cele ale lui Washington Irving și terminînd cu acelea ale lui J.D.
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
și a lui Anderson ca modele. El nu încearcă să stabilească o relație între acest fenomen și categoriile teoriei narative. O corelație a acestui tip cere o resortare a materialului lui Backus. Înainte de toate, aceste cazuri trebuie eliminate acolo unde pronumele fără referință apare în propoziția introductivă, care este vorbirea directă a unui personaj, ca în exemplul povestirii lui Nathaniel Hawthorne, Egotism: "Iată că vine! strigară băieții de pe stradă"372. Dialogul introductiv și începutul discutat aici au în comun un anumit
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Iată că vine! strigară băieții de pe stradă"372. Dialogul introductiv și începutul discutat aici au în comun un anumit caracter abrupt, dar propriu-zis primul nu este narativ, ci scenic și, prin urmare, mimetic. În același fel, toate cazurile în care pronumele personal apare la persoana întîi singular (și la persoana a doua corespunzătoare) trebuie eliminate. Așa cum a fost menționat mai sus, un "eu" care apare la începutul unei narațiuni se referă întotdeauna la agentul transmiterii, adică la personajul-narator ("eul" de la începutul
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
eul" de la începutul unui monolog interior sau tăcut reprezintă un caz special și nu funcționează ca personaj-narator, ci mai degrabă ca personaj-reflector). Dacă excludem cazurile menționate, este evident că aproape toate narațiunile care se deschid cu o propoziție în care pronumele personal "el" sau "ea" apar ca "semnale-serie nesecvențiale" reflectă o situație narativă personală predominantă; persoana la care se referă aceste pronume personale este aproape întotdeauna un personaj-reflector. Acest fapt explică, de asemenea, frecvența uimitoare a acestui fenomen în povestirile lui
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
personaj-reflector). Dacă excludem cazurile menționate, este evident că aproape toate narațiunile care se deschid cu o propoziție în care pronumele personal "el" sau "ea" apar ca "semnale-serie nesecvențiale" reflectă o situație narativă personală predominantă; persoana la care se referă aceste pronume personale este aproape întotdeauna un personaj-reflector. Acest fapt explică, de asemenea, frecvența uimitoare a acestui fenomen în povestirile lui James, Anderson, Hemingway, din moment ce toți acești autori manifestă o preferință pronunțată pentru situațiile narative personale. Această concluzie poate fi întregită de
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
soțul să vină la masa de prînz 374. Desigur că știa mai bine decît oricine că nu avea nici urmă de șansă, nu avea nici măcar una posibilă 375. O situație narativă personală pronunțată apare la începutul acestor trei narațiuni. În spatele pronumelor personale fără referință se află, în toate cele trei cazuri, personajul-reflector, din al cărui punct de vedere și prin a cărui conștiință povestirea este transmisă cititorului. În locul preliminariilor narative, care de altfel îi prezintă cititorului cadrul, timpul întîmplărilor și personajele
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
care de altfel îi prezintă cititorului cadrul, timpul întîmplărilor și personajele, se pare că cititorul se confruntă direct cu acțiunea. Ordinea citatelor reflectă nemedierea din ce în ce mai accentuată.) În fiecare dintre acestea, cititorul este obligat să se pună în locul personajului-reflector indicat de pronumele personal fără referință. Este uimitor că o introducere ca aceasta, care îi cere cititorului să se situeze în poziția personajului despre care nu știe nimic altceva decît de ce sex este, nu-i cauzează nici o dificultate cititorului modern. Este de asemenea
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]