1,100 matches
-
normalitatea și anormalitatea psihică, doctrina bolii mintale, conceptele și limbajul său științific, discursul epistemic etc. b) Psihopatologia clinică: studiază procesele de „organizare” și „dezorganizare” ale sistemului personalității (aparatul psihic), fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburările proceselor psihice, simptomele și sindroamele psihopatologice, precum și cadrul general al nosologiei psihiatrice. c) Psihopatologia nosologică: studiază aspectele psihopatologice specifice ale „bolilor psihice”, tipul de alteralitate psihică și semnificația medico-psihologică a bolilor mintale. Un loc important este rezervat patologiei psihosomatice precum și suferințelor psiho-morale. d) Psihopatologia antropologică și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
discursul epistemic etc. b) Psihopatologia clinică: studiază procesele de „organizare” și „dezorganizare” ale sistemului personalității (aparatul psihic), fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburările proceselor psihice, simptomele și sindroamele psihopatologice, precum și cadrul general al nosologiei psihiatrice. c) Psihopatologia nosologică: studiază aspectele psihopatologice specifice ale „bolilor psihice”, tipul de alteralitate psihică și semnificația medico-psihologică a bolilor mintale. Un loc important este rezervat patologiei psihosomatice precum și suferințelor psiho-morale. d) Psihopatologia antropologică și socială: studiază într-o manieră sintetico-globală, modelele de Personalitate în psihopatologie, tulburările
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
le apropie, concentrându-le în același cadru, este persoana umană, ființa sub multiplele sale determinate: biologic, psihologic, istoric, sociologic, cultural, moral, religios. În cazul acesta observația clinică are un caracter pur empiric, reducându-se la o „colecție de fapte”. Teoriile psihopatologice vor constitui un model de interpretare al sensurilor umanului, în raport cu faptele de observație clinico-psihiatrice. O epistemologie a acestor discipline științifice va participa, în final, la clarificarea principiilor și a fundamentelor acestora, sfârșind prin a plasa „fenomenul psihic morbid”, confiscat de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acesteia referitoare la natura umană; b) oferă psihiatriei un corp doctrinar și teoretic care-i permite o mai bună înțelegere a semnificației „bolilor mintale”, în scopul organizării conduitelor diagnostice și terapeutice. Psihopatologia reprezintă o teorie a faptelor psihiatrice; iar „faptul psihopatologic” este reprezentat prin următoarele aspecte: istoric, sociologic, biologic și psihologic (M. Thuilleaux). Să ne oprim un moment asupra acestora. Dimensiunea istorică a psihopatologiei este subliniată de M. Foucault și ea constă din ruptura creată între „nebun” și „societate” prin alienarea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aspecte: istoric, sociologic, biologic și psihologic (M. Thuilleaux). Să ne oprim un moment asupra acestora. Dimensiunea istorică a psihopatologiei este subliniată de M. Foucault și ea constă din ruptura creată între „nebun” și „societate” prin alienarea subiectului și obiectivarea faptului psihopatologic. Dimensiunea socială, asupra căreia insistă R. Bastide privește problema sociogenezei bolilor psihice. Dimensiunea biologică are la bază organicismul bolilor psihice (PGP, epilepsie, confuzia mintală, psihozele toxice și organice etc.) și, legat de acestea, biogeneza. Ea este susținută de teoria organodinamistă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
biogeneza. Ea este susținută de teoria organodinamistă a lui H. Ey. Dimensiunea psihologică (S. Freud, P. Janet, J. Piaget, P. Ricoeur) pune problema conflictului, a psihotraumatismelor, a refulării și a complexelor, în special „situația oedipiană” în geneza bolilor psihice. Faptul psihopatologic apare astfel în legătură directă cu procesele de psihogeneză. Cele de mai sus pun în evidență o determinare polivalentă a faptului psihopatologic. Orice modificare psihopatologică reprezintă o trăire a unui individ, unică în perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolată de societate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
problema conflictului, a psihotraumatismelor, a refulării și a complexelor, în special „situația oedipiană” în geneza bolilor psihice. Faptul psihopatologic apare astfel în legătură directă cu procesele de psihogeneză. Cele de mai sus pun în evidență o determinare polivalentă a faptului psihopatologic. Orice modificare psihopatologică reprezintă o trăire a unui individ, unică în perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolată de societate, autonomă în originalitatea sa, solitară ca suferință morală (M. Thuilleaux). În felul acesta faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalității. În raport cu filozofia
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihotraumatismelor, a refulării și a complexelor, în special „situația oedipiană” în geneza bolilor psihice. Faptul psihopatologic apare astfel în legătură directă cu procesele de psihogeneză. Cele de mai sus pun în evidență o determinare polivalentă a faptului psihopatologic. Orice modificare psihopatologică reprezintă o trăire a unui individ, unică în perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolată de societate, autonomă în originalitatea sa, solitară ca suferință morală (M. Thuilleaux). În felul acesta faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalității. În raport cu filozofia, psihopatologia are ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în evidență o determinare polivalentă a faptului psihopatologic. Orice modificare psihopatologică reprezintă o trăire a unui individ, unică în perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolată de societate, autonomă în originalitatea sa, solitară ca suferință morală (M. Thuilleaux). În felul acesta faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalității. În raport cu filozofia, psihopatologia are ca obiect studiul faptelor net determinate, izolate în câmpul cunoașterii de percepția științifică a cercetătorului. Spre deosebire însă de aceasta, psihiatria se înfățișează ca ramură strict medicală, înclinând către științele biologice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihopatologiei au contingență cu experimentul din științele biologice. Din punct de vedere metodologic, psihopatologia este o formă particulară de cunoaștere a bolii psihice. Dar, concomitent, ea este și o modalitate particulară de înțelegere a alteralității psihice. Din acest motiv „epistemologia psihopatologică” se înfățișează ca o modalitate aparte de cunoaștere și de înțelegere a nebuniei, a fenomenelor psihice morbide, în sensul precizat de K. Jaspers, diferind astfel de „metoda experimentală”. Două probleme de ordin epistemologic se pun în sfera psihopatologiei: a ști
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Este necesar în acest caz să precizăm caracteristicile pentru obiect și cele pentru metodă, atât în cazul psihiatriei cât și în cel al psihopatologiei. Obiectul psihopatologiei Referindu-se la obiectul cunoașterii în psihopatologie, L. Binswanger distinge două direcții: a) concepția psihopatologică ce provine dinspre filozofie și științele umane; b) concepția psihiatrică ce provine dinspre medicina generală, somato-biologică. Ambele concepții reprezintă două modalități de a înțelege omul. Psihiatria vede în om un organism biologic, fizico-chimic, un sistem de funcții de ordin organic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
anticipat către care se tinde) Experiența (experiența și evenimentele personale trăite anterior) EUL Idealuri (proiecte, experiență anticipativă) Bilanțul personal (identitatea construită psihobiografic) Eșecuri (frustrări, conflicte, psihotraumatisme) Un fapt important care intră în discuție, se referă direct la antropologia psihiatrică și psihopatologică. Modelul de viață al unei persoane umane nu este cuprins numai între cele două alternative, egal posibile: sănătatea sau boala. Între ele există numeroase și variate nuanțe de care trebuie să ținem seama. Un factor important care poate determina sensul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
important care poate determina sensul vieții, destinul unei persoane sunt frustrările, conflictele și stările complexuale. Acumularea de frustrări va duce la apariția unor stări complexuale, care vor marca sub diferite forme personalitatea individului. Boala psihică nu înseamnă, în spiritul antropologiei psihopatologice, numai o stare de alteralitate a persoanei, ci și un mod de viață, un tip de existență particulară, nevrotică, psihotică etc., așa cum vom menționa mai departe. La cele mai sus menționate privind poziția omului în psihiatrie și psihopatologie, G. Amado
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu un alt Eu sau cu alte Euri. În felul acesta limbajul deschide calea către „intuiția imediată a interiorității”, unificând interioritatea sufletească subiectivă cu exterioritatea lumii obiective. Din această unificare a „dublului” naturii persoanei umane, rezultă cunoașterea. Fundamentarea unei antropologii psihopatologice Să încercăm în continuare ca, pe baza celor de mai sus prezentate, să schițăm cadrul unei antropologii psihopatologice. Dacă psihiatria clinică este structurată, ca specialitate medicală, după modelul științelor biologice, psihopatologia este structurată după modelul științelor umane, înfățișându-se ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
interiorității”, unificând interioritatea sufletească subiectivă cu exterioritatea lumii obiective. Din această unificare a „dublului” naturii persoanei umane, rezultă cunoașterea. Fundamentarea unei antropologii psihopatologice Să încercăm în continuare ca, pe baza celor de mai sus prezentate, să schițăm cadrul unei antropologii psihopatologice. Dacă psihiatria clinică este structurată, ca specialitate medicală, după modelul științelor biologice, psihopatologia este structurată după modelul științelor umane, înfățișându-se ca o „antropologie a fenomenului psihic morbid”. Elementul la care face cel mai mult referință psihopatologia antropologică este „timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
analiza existențială (L. Binswanger). Acestea nu urmăresc descrierea tablourilor clinice ale bolii, ci caută să înțeleagă sensul persoanei bolnave psihic, natura acesteia. Schimbarea naturii persoanei umane, de la normal la patologic, este condiționată de timp, întrucât, așa cum arătam mai sus, transformările psihopatologice apar ca „modificări în timp” ale persoanei având prin aceasta o semnificație ontologică (E. Straus, V.E. von Gebsattel, M. Scheler, E. Minkowski). „A fi normal psihic” sau, dimpotrivă, „a fi bolnav psihic” este o dimensiune fixată în interiorul umanului, o dispoziție
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dar el poate „simți” persoana bolnavului și natura suferinței acestuia prin surprinderea ambianței atmosferice pe care o degajă pacientul său. Această descoperire a atmosfericului este calea de acces către interioritatea bolnavului, pe care psihiatrul o „simte” ca pe o modificare psihopatologică a persoanei acestuia. Ea reprezintă „intuiția” sau „sentimentul anormalului” pe care-l degajă persoana bolnavă psihic și pe care psihiatrul experimentat îl surprinde cu ajutorul „simțului clinic” care este rezonanța interioară, în sfera subiectivității medicului psihiatru a subiectivității alterate a bolnavului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
alterate a bolnavului. Raportul „trup/suflet” în psihopatologie Problemele mai sus discutate pun în evidență faptul că persoana este sinteza realizată de trup (soma) și suflet (psyché), elemente componente care sunt inseparabile. Acest aspect se înscrie în dimensiunile unei antropologii psihopatologice obligându-ne să insistăm asupra lor. Lumea personală a unui individ este reprezentată prin „experiențele și datele incarnate” ale acestuia. În interiorul specialității fizice, concrete, reprezentată de „trupul carnal” al individului, se înscrie viața psihică a acestuia. Relația dintre „corpul fizico-somatic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aparent, o „origine exterioară” ele sunt tot în raport cu corporalitatea trăită a bolnavului. Din acest motiv, asistăm, în sfera psihopatologiei la o „dilatare corporală” care este necunoscută stării de normalitate psihologică. Problema existenței trupului este pusă în discuție numai în condiții psihopatologice, atunci când se produce „clivajul trup/suflet”, fapt care ne permite să tragem concluzia că starea de normalitate reprezintă un echilibru de complementaritate reciprocă între trup și suflet, pe când în cazul psihopatologiei, fenomenul psihic morbid operează o separare a acestei conexiuni
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că „normalitatea” este condiția naturală a stării de echilibru psihic, dar concomitent ea reprezintă și criteriul de evaluare al abaterii de la normă. În cazurile oferite de psihiatria clinică, dincolo de aspectul „tablourilor clinico-nosologice”, J. de Ajuriaguerra vede, din punct de vedere psihopatologic un proces de dezorganizare al normalității psihice. În cadrul acestei dezorganizări se disting mai multe forme specifice. Dezorganizarea în psihopatologie trebuie considerată din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex. Ea trebuie înțeleasă ca reprezentând noi modele funcționale adaptate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cel al simptomelor, reprezentat de nivelul de eliberare al inhibiției pe care procesul morbid îl exercită asupra stării de normalitate funcțională sau de integritate anatomo-fiziologică al sistemului personalității umane. J. de Ajuriaguerra stabilește existențe a trei grupe principale de dezorganizări psihopatologice ale sistemului personalității: lezionale, de imaturitate și funcționale. Să le analizăm în continuare pe fiecare. 1) Dezorganizarea lezională Aceasta recunoaște drept cauză o leziune organică a creierului. Dezorganizarea, în acest caz poate fi produsă de o leziune cerebrală globală care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
lente predominent occipitale. b) Imaturitatea emoțională, considerată ca o imaturitate a inhibițiilor reacțiilor emoționale, cu caracter de manifestare explozivă. c) Imaturitatea psiho-motorie considerată ca o stare de „debilitate motorie”. d) Imaturitatea afectivă sau starea de „arierație afectivă” constând din aspecte psihopatologice diferite de tipul dependență - independență, securitate-insecuritate, sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a-și inhiba reacțiile emoționale, posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăți intelectuale și nonafective, posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acțiunile personale. 3) Dezorganizarea funcțională În
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dezordine a personalității, nu trebuie să ne limităm la dimensiunea clinico-psihiatrică a acesteia, ci să luăm în considerare și dimensiunile culturale și sociale ale personalității umane. Acest aspect lărgește considerabil cadrul strict al „bolii psihice”, plasându-ne în domeniul antropologiei psihopatologice, care consideră manifestările anormale ale personalității ca „fenomene psihice morbide”. Considerată ca „fenomen psihic morbid”, nebunia devine un câmp de cunoaștere al umanului, care, după M. Foucault, reunește toate aceste figuri absurde care sunt, în realitate, elementele unei cunoașteri dificile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vorbit mai sus, pun probleme deosebite, fapt care ne obligă să insistăm asupra acestui aspect. În evoluția ideilor referitoare la boala psihică înregistrăm o suită de opinii și atitudini mergând de la punctul de vedere medical, preluat din „somatologie”, până la concepția psihopatologică ce tratează fenomenul psihic morbid prin prisma analizei fenomenologice. În sensul acesta sunt semnificative două definiții ale bolii psihice elaborate la interval de 150 de ani între ele. Încercând să dea bolii psihice o definiție clinică, Esquirol afirmă că „nebunia
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o consecință a diagnosticului clinico-psihiatric. Etiologia și evoluția bolilor psihice Boala psihică reprezintă din punct de vedere clinico-psihiatric modele cu o configurație specifică, reprezentate prin „tablourile clinice” sau, cum le-a denumit M. Foucault, „figurile nebuniei”. Din punct de vedere psihopatologic, boala psihică înțeleasă ca suferință umană, realizează anumite „modele ontologice” care sunt, după L. Binswanger expresia „alteralității și alienării” ființei umane. În sensul acesta, dintr-o perspectivă antropologică, psihiatria este considerată a fi știința care studiază modul în care omul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]