5,212 matches
-
o "vecie a vremii". Sensul cuvintelor în poezie este de a rosti adevărul uman, de a însămânța strălucire, și astfel "bucuria și slava dau în flăcări". Sensul suprem al omului: Crește asemenea pomului tânăr, liberă, virtutea,/ În curăția picăturilor de rouă, prin dreapta/ Înțelepciune și se ridică / Spre umedul Eter"; " În preajma încercării trudnice se dovedesc cele înalte". Scopul oricărui înțeles trebuie "să dea în floare pe înălțimile înțelepciunii". Și acest extraordinar adevăr ce se impune poetului: "O, de-ar găsi luntrea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
condiționare și determinare, un zbor fără încetare. În lirica universală, "Deschisul" a fost pentru marii poeți suprema aspirație. Pentru Pindar, deschiderea este înălțare către Eter și anume, prin sophia: Crește precum pomul cel tânăr, liberă, virtutea, în curăția picăturilor de rouă, prin dreapta înțelepciune a bărbaților, și se înalță spre Eter care hrănește focul veșnic al astrelor. (Neemeana VIII-a) Privitor la deschiderea metafizică, în poemul Pâine și vin, Hölderlin are o viziune fundamentală: Göttlicher Feuer auch treibt, bei Tag und
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
jumătatea lumii ei de flori și gâze și demoni închiși în cutii de pălării și ascunși, pe vecie, sub pat) se descălțase. Tot ca atunci. Ca atunci când erau tineri și venea la ea, câteodată, dimineața, cu gleznele încă umezite de rouă și reci ca de gheață. Pleacă de-aici, râdea ea, cu picioarele astea reptiliene! Rusul se strecura însă fără cuvinte sub plapuma din puf de gâscă. „Pleacă de-aici“, murmurase în gând Dominique cea de-acum, fără râs și cu
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
tălpile ude. Așteptaseră pe nevăzute, în dimineața grea, încă, de noapte. Clanța grăise din nou pe limba ei dogită și supărătoare, ca un bisturiu modern, decupând trecutul de prezent, caute rizând rana, despărțind, pe vecie, vasele de sânge, clocotele de rouă, pe Dominique cea tânără, de sub plapuma din puf de gâscă, de rusul gârbov care-și legase șireturile în capul gră dinii, acolo unde fusese odată lavandă și acum nu mai era. 37. În vis Blond. Ca ea. Așa creștea Leovigildo
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
atât de devreme de ce umbli desculț“ Și aluneci în vis Ușoară Ușoară Ușoară Și trag plapuma peste noi până la bărbie Și-mi lipesc tălpile De voi Nu sunt țarul Ivan Sunt aici „aici“ Sunt aici „dormi“ Grădina e grea de rouă și am mări pe sub pleoape mi-a fost frig Mi-a fost frig „vino“ Miroși a Și genele copilului care saltă în sus o clipă doar o clipă E cald și pielea lui e ca de vanilie Și tu Tu
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
știe cât de tânăr sau cât de bătrân este: viețuitor singuratic, adăpostindu-se prin râpi și hâgiuri, grohotișuri împestrițate de mărăcini, ori strecurându-se neauzit și nevăzut prin desișul de cătină și păducel din crucea dealului. Peri înspicați, argintați de roua strălucitoare a nopții, apar dimineața ca niște semne ale neliniștii, în jurul găurilor, portițelor pe care și le-a deschis singur, mereu adulmecând după pradă, măturând cu coada stufoasă propriile urme, poate spre a le șterge sau pentru a risipi duhoarea
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
îi zice vocii sale interioare: "o vezi?". * Au trecut zile. Săraca Materie simte că Spiritul, spiritul său, un dulce spirit material, vine s-o îmbibe și să o umfle, dar nu în ape de amăreală, ci în cea mai dulce rouă care se păstrează din această amărăciune la evaporare. Îi cântă Umanitatea eternă în pântecul etern al sufletului. Singuri se ating sânii care încep să se umfle; vine să lăstărească din vis viața, viața visului. Săracul Avito! Se va trezi acum
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
energia consumată decât irizații efemere și fâlfâit nefuncțional. Lipsită de orice morală, scoopette poate flirta cu nonșalanță criminală, ciripind adorabil o engleză aproximativă, dar obținând interviuri exclusive cu oficialități de obicei inabordabile, care crezuseră că citesc pe buzele umede de rouă narativă promisiunea unui cast abandon extradiegetic. Specimenul cel mai periculos, de o răutate abisală, e cel al scoopettei care chiar se crede ziaristă, cum fusese a mea. Exemplarele oportuniste, care vor doar o avansare rapidă, sunt mai ușor de îmblânzit
Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase by Dan Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1336_a_2890]
-
vară, pe când se plimba prin pădure, Zâna auzi un zgomot ciudat și necunoscut Într-o poieniță. Se apropie Încet și privi printre ramurile verzi. Un flăcău voinic, cu pletele până pe umăr, Își lăsase liber calul să pască iarba Încă cu rouă, Își suflecase mânecile și aplecându-se Își spălă fața În apa izvorului. Fluiera ușor un cântec pe care Îl știa din copilărie.Zâna privea și nu putea să-și ia privirea de la voinicul acela care avea sabia la brâu. Păsările
Legendele copilăriei by Lenuţa Rusu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1691_a_3048]
-
capul mamei și spunea un descântec: „Fugi deochi, dintre ochi, Peste grochi Că te ajunge o vacă neagră Cu coarnele să te spargă, Să te-azvârlă peste mare, În pustiu, în depărtare! Acolo să chei, Ca ziua de ieri, Ca roua de floare, Ca spuma la soare, Iar capul cel deocheat Să rămâie luminat Și curat Și de boală scăpat!” Apoi lega copilul cu un fir de ață roșie la gât și la mânuța dreaptă care trebuia purtat 40 de zile
Monografia comunei Lespezi, judeţul Iaşi by Vasile Simina (coord.) Ioan CIUBOTARU Maria ROŞCA Ioan LAZĂR Elena SIMINA Aurel ROŞCA Vasile SPATARU () [Corola-publishinghouse/Administrative/91877_a_93004]
-
tare ca oricând și mă simțeam părăsită într-un amurg de toamnă, într-un deșert în care nu se auzea nici măcar ecoul, oricât aș fi strigat. Să fie oare „dezamăgire în dragoste“? Mă întrebam dacă eram sortită morții, înghețată în roua nopții, singură în deșert, după ce-au dispărut și ultimele raze ale soarelui. Îmi venea să urlu. Fără lacrimi. Îmi tremurau umerii și pieptul și mă înăbușeau suspinele. Nu mi-a mai rămas decât să merg la Tokyo, cu orice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1863_a_3188]
-
hrube Și sărmana Rusie gemea Pângărită de negrele dube Și ciobota cu sânge pe ea... I Te-au luat când e rumenă zarea, Te-am condus ca un dus peste veac, La icoană scădea lumânarea Și copiii plângeau în iatac. Rouă rece pe fruntea cu riduri, Ș pe buzele tale - îngheț. Am să url la Kremlin lângă ziduri, Cum a fost de-au bocit pe streleți... 1935, toamna, Moscova II Lin e Donul prin stuhac. Luna spelbă dă-n iatac, Dă
Anna Ahmatova: RECVIEM 1935-1940 by Aureliu Busuioc () [Corola-journal/Journalistic/7188_a_8513]
-
și în așternuturile iubitelor, unele devin predilecte. Nu pisica tăindu-mi calea e semn de pericol iminent, ci ploaia. Nu soarele e semn de zi nefastă, ci grindina. Nu trecerea pragului cu piciorul stîng e act prevestitor de rele, ci roua căzută azi-noapte. Nu bufnița care mă privește din zațul ceștii de cafea mă avertizează că e prudent să stau acasă, ci tivul mohorît al norilor adunați deasupra orașului. Aceste amănunte malefice devin obsesii, idei prevalente, monomanii irepresibile. Și ajungi să
Defuncta ploaie by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8721_a_10046]
-
mine, Și te-ai face sănătos. Au nu vezi în marea clară, Luna, soarele se scaldă, Și din unda recoroasă Es cu fața mai frumoasă? Nu simți ceriu cum te'nbie Vânătul cel strălucit? Nu te trage, Nu te trage, roua vie, Ce te-arată zugrăvit? Apa fierbe, apa crește, Și îl scaldă la picior; Inima-i setos dorește Ca la glasul dulcei sor. Ba îi cântă, ba-i cuvântă Ah! de el omu-i trecut. Cât se lasă câtul trasă, Nimeni
Goethe și Schiller - ecouri românești în primele decenii ale sec. XIX by Dumitru HîNCU () [Corola-journal/Journalistic/8713_a_10038]
-
delicat și discret: Frumoasă ești, pădurea mea,/ Când umbra-i încă rară/ Și printre crengi adie-abia/ Un vânt de primăvară.../ Când de subt frunze moarte ies/ în umbră viorele,/ Iar eu străbat hugeagul des/ Cu gândurile mele.../ Când strălucesc subt rouă grea/ Cărări de soare pline./ Frumoasă ești, pădurea mea,/ Și singură ca mine..." Poezia, ca și omenia, nu cunoaște legile barbare ale războiului. Ea exista în afara și pe deasupra lor, ca să ne mențină oameni ai aceluiași pământ, să ne apropie și
G. Topîrceanu, memorialist by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Journalistic/8790_a_10115]
-
așteptau să prindă ulcioarele smântână,/ Evlavioși cu gândul la bucile nevestei.// Femeilor spre toamnă le da țâțele-n lapte,/ În vaci creșteau vițeii și în găine ouă,/ Iar uneori venită în tindă peste noapte/ Năștea și preacurata printre balerci de rouă". Nici acum nu sună rău aceste versuri, dar nu pot să nu mă întreb ce efect ar fi avut ele dacă printr-o minune ar fi fost publicate atunci când au fost scrise, în 1957-1958. Dar poate cel mai brumarian poem
Ucenicia unui epicurian by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/8865_a_10190]
-
forme, culori, mirosuri, gusturi funcționează însă din plin. El dă poemului consistența voluptoasă care îl va face celebru pe poet, câteva decenii mai târziu, odată cu publicarea poemelor sale inspirate de universul casnic: " Lovite lin de melci, printre mărar,/ Leoarcă de rouă orele răsar// și se cristalizează-n buburuze/ Secundele amiezilor confuze.// Căzute jos ca niște fructe coapte,/ Păienjenițele mustesc de lapte...// Aromele sălbatice și bune/ Din uriașe miezuri de căpșune// Ne gâdilă și-or să ne-mproaște-un sânge/ Răcoritor când
Ucenicia unui epicurian by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/8865_a_10190]
-
-ntr-o armură eu, păcătoasa care smerită mă închin. Stau înaintea Ta, Cel ce pe toate Le-ndură de la începutul lumii mult câte puțin. Urma fiind nicîieri Aici, acolo îngropate ramuri, rămurele-oscioare uscate, căzute mărgele din șir, din arborele de rouă plin, rouă plural genealogic, al nostru, ramuri cu păsări și umbre de păsări care și ele sunt fețele umbrei, care și ea ne umbrește pe toți, ramuri, rămurele-oscioare, vreascuri și frunzele lor descompuse în rouă atotțiitoare, până la urmă urma fiind
Poezie by Constanța Buzea () [Corola-journal/Journalistic/9785_a_11110]
-
armură eu, păcătoasa care smerită mă închin. Stau înaintea Ta, Cel ce pe toate Le-ndură de la începutul lumii mult câte puțin. Urma fiind nicîieri Aici, acolo îngropate ramuri, rămurele-oscioare uscate, căzute mărgele din șir, din arborele de rouă plin, rouă plural genealogic, al nostru, ramuri cu păsări și umbre de păsări care și ele sunt fețele umbrei, care și ea ne umbrește pe toți, ramuri, rămurele-oscioare, vreascuri și frunzele lor descompuse în rouă atotțiitoare, până la urmă urma fiind nicăieri și
Poezie by Constanța Buzea () [Corola-journal/Journalistic/9785_a_11110]
-
din șir, din arborele de rouă plin, rouă plural genealogic, al nostru, ramuri cu păsări și umbre de păsări care și ele sunt fețele umbrei, care și ea ne umbrește pe toți, ramuri, rămurele-oscioare, vreascuri și frunzele lor descompuse în rouă atotțiitoare, până la urmă urma fiind nicăieri și pretutindeni unde nasc frunzele din oscioare. Scrierea cu apî Ușor zadarnic, El știe că lumea zadarnic se minte, că nu se poate minți la fel mereu cu lucrurile sfinte și pentru totdeauna lăsate
Poezie by Constanța Buzea () [Corola-journal/Journalistic/9785_a_11110]
-
către ceva amar Singur lângă acel om rău, barbar Am prăbușit cam ceea ce puteam să car Doar în aparență fericit mai par Ne agățăm de ceea ce ne trebuie măcar Flămânzi după ce este scump și rar Cade până și puternicul stejar Roua din lacrimi mai străbate un hotar Frisoanele m-au zăpăcit sălbatic în zadar Copii abandonați trăiesc un îndelung, împăcat calvar Nimeni nu oferă necondiționat un dar Trăim într-o ceață; nimic nu mai pare clar Ne batem joc de sufletele
by MIHAI TODERICĂ [Corola-publishinghouse/Imaginative/1008_a_2516]
-
pupitru nopți la rînd: Căci cu mîhnită simpatie Lucești pe scoarțe și hîrtie! Ah! de-aș putea pluti pe munți În raza dulcii tale frunți, Peste prăpăstii să zbor cu duhuri, Peste livadă-n senine văzduhuri, Să-mi spăl în roua ta ființa De negura ce-o dă știința!" Într-o hală de sfîrșit și de început de lume spune Silviu Purcărete povestea sa despre Faust. Despre ispite și neputință, despre viață și despre moarte, despre complexe și frustrări, despre proiecții
Foarte scurtă istorie incompletă by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/8948_a_10273]
-
pupitru nopți la rînd: Căci cu mîhnită simpatie Lucești pe scoarțe și hîrtie! Ah! de-aș putea pluti pe munți În raza dulcii tale frunți, Peste prăpăstii să zbor cu duhuri, Peste livadă-n senine văzduhuri, Să-mi spăl în roua ta ființa De negura ce-o dă știința!" Într-o hală de sfîrșit și de început de lume spune Silviu Purcărete povestea sa despre Faust. Despre ispite și neputință, despre viață și despre moarte, despre complexe și frustrări, despre proiecții
Mefisto by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/8947_a_10272]
-
o femeie tănără" D.P.: Din nou aveați ce scrie, vă simțeați încărcat... E.B.: ...și, în 1962, din nou, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleșit de lumină, de șanțurile pline dis-de-dimineață de roua sferulată minuțios, de aerul mișcînd veșnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîțiva metri, cumva singur (în sensul că nu mă mai pisa maică-mea și taică-meu), împrejmuit sufletește de garduri cu leațuri fine, ademenitoare întru pipăit
Emil Brumaru:"Aș citi trei sute de ani... Iubesc cărțile ca pe femei" by Dora Pavel () [Corola-journal/Journalistic/9336_a_10661]
-
Plin de merite, și totuși în chip poetic, locuiește Omul pe acest pământ. Holderlin Treapta I Presimți legea în real? Hai să facem un gard împrejurul lumii, un gard peste care să nu poată sări nici măcar gândurile noastre adunate din roua dimineții, înainte de răsăritul soarelui, când se aburcă spre albastru, cocoșul pământului. Desigur, totul nu este decât o imagine deformată... Dar cum nu avem, încă, acces la imaginea dintâi, Trebuie să ne mulțumim cu aceste reflexe... Nu e vorba de consolare
Douăzeci şi opt de trepte ale realului by Dan Iacob () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100976_a_102268]