982 matches
-
coșmarul tău de azi dacă n-o să ne înțelegem... Cine ești mă, țigane? întrebă pedagoga uimită. Sunt un ghinionist, i-am răspuns și ca răsplată am primit o palmă peste obraz. Sper că a fost o întâmplare, i-am zis scrâșnind din dinți și abținându-mă cu greu să nu-i întorc palma. E ultima oară când mă loviți... Ce să-ți spun? Te pomenești că o să dai înapoi. Mi-e somn și vreau să mă culc... Dragă, nu ai venit
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
să fii capabil să descifrezi ceea ce zace dincolo de acea expresie, ca și cum ai citi ce ți-e scris În propria ta inimă. Ceea ce-i foarte important este că vei putea distinge lucruri intime, obiceiuri eare nu sînt expuse privirilor celorlalți... EL scrîșni puternic pe molarul din spate, Își răsfrînse buza de jos și Întredeschise ochii; privirile Îi fugeau pieziș Înspre picioare, la un unghi de vreo treizeci de grade și mînia, căci nu o singură dată și-o stăpînise pieptănînd-o și ungînd-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
abia cât un punct, după care dispăru, dincolo de dunga orizontului. 2. Rezemat cu coatele de geamul deschis, aflat pe coridorul vagonului, priveam câmpia a cărei liniște secretă n-o mai puteam asculta, acoperită de huruitul de fier al roților ce scrâșneau sacadat de-a lungul nesfârșitului terasament ce desena acum o curbă imensă spre răsărit. Văzui locomotiva cu vagoanele ce-i urmau, o înaintare grațioasă în cotitura largă a liniei ferate și totodată siguranța unei ființe supranaturale, căreia nu i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
era menționată pe cele două cărți de vizită, din care una stătea acum întoarsă, cu apărătoarea de piele pe partea cealaltă. Mai rămase puțin, cât pentru un amestec de vorbe din care nu se mai înțelegea nimic, în timp ce roțile trenului scrâșneau peste încrucișările, bifurcările de linii de lângă depoul gării, după care mersul deveni lin, tot mai frânat, până la oprirea în dreptul peronului cu stâlpi de fier cu cercuri ornamentate, deasupra căruia, spre mijloc, lucea o tăblie albă cu litere albastre, purtând denumirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mare oglindă ovală, părând venețiană, prinsă de peretele dinspre canapea, un taburet pirogravat, o toaletă cu oglindă mică, dreptunghiulară, pe care se afla o sticlă lată cu parfum - etichetă străină, pe un macrameu cu împletitură savantă. Când deschisei ușa mânerul scrâșni; Ana aștepta în picioare, tăcută, fixă, îmbrăcată într-o rochie mov a cărei culoare se distingea molatic în lumina veiozei pale dinspre canapea. Mă apropiai fără cuvânt. Nici o tresărire, nici o cută a rochiei ei nu se mișca, poate e numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Dar acum o să mai pot răbda, cu ăst nou?... Și mă întreba cu ochii. Din pricina ălui bătrân mi s-a dus în pulbere ce brumă am agonisit, și din pricina lui nevasta a intrat în pământ!... Și mă privea crunt, parcă scrâșnea. În ochii verzi jucau raze apoase. Mâna stângă, neagră, noduroasă, se ridicase spre mine. Voia să mai zică ceva, dar deodată ochii, sticlind, i se înălțară și mânile cuprinseră pușca. Un vâjâit ca de vânt trecea pe sus. Un stol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mine, îndărătul ușii: — Dumneata ești, taică? De-abia putui îngâna: — Nu, Chivo, eu sunt, deschide... Nici un răspuns. Poate sta la îndoială: poate se gândea să nu-mi dea drumul; și iar rostii rugător: — Nu mă cunoști, Chivo?... Atunci, scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cuvine! Și cum a grăit, și-a încordat brațul și a plesnit scurt peste ochi pe Mogoș. Ticălosul a gemut, a scăpat țigla și și-a pus palmele peste pleoape... Îi picura sânge printre degete. Apoi îți arăt eu ție, scrâșni Petrișor Dămian - cu mine, măi, nu merge!... Eu, acu și țigla, dacă vreau, ți-o vâr pe gât... Da’ cu tine nu mai am ce face... Mai bine stăi aici liniștit lângă vatră, că eu mă duc să-mi împlinesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
că-i de legea dumneavoastră... nu trebuie să se zbată așa... poate să moară... Dumnezeu știe... Și porniră toate spre casa unde gemea fata lui Ion Rusu. Ca o noapte se scoborî în simțurile și-n sufletul bolnavei; blăstăma gemând, scrâșnind, țipând cu înfiorare; apoi într-un târziu nu-și mai aduse aminte de nimic; văzu ca prin vis pe moașa Etel cum îi râdea în doi dinți și-i întindea ceva în scutece sărace. —A dat Dumnezeu să fie băiet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
său Cezar. Se pare că povestirea i-a fost citită mai întâi lui G. Ibrăileanu. Ochi de urstc "Ochi de urs" Culi ocoli poiana pe o cărare ce ducea pe sub streșină de brazi. Vremea era încă destul de moale și zăpada scrâșnea sub bocancii lui ferecați. Înainte de a da la pătul - sau la „hochstand“, cum îi zicea el, ca și stăpânii săi, în termenii lor vânătorești - se opri, cercetând cu ochii și ascultând cu urechile. Tot timpul cât venise din Prelunci cătră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și întrebuință de două ori biciul. Încet, băiete. Culi întrebuință biciul și a treia oară, și a patra oară. —Of! Dumnezeule Doamne! se jelui maică-sa. Culi întrebuință biciul a cincea oară și se uită spre dealuri cu fălcile strânse, scrâșnind. Calul se poticni iar în mlaștini de izvoare. Așa au mai mers un ceas și încă unul. Cătră ceasul al unsprezecelea, soarele se stânse în neguri și începu să tragă un vânt tăios de la miezul nopții. Când se lărgi valea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din nenorocitul ăsta de oraș. Eu îl ascultam de la locul meu. Datorită noii mele boli pe care am numit-o acufenă, am început să aud de curând lucruri care nu sunt chiar perceptibile. Decolarea avioanelor, sticla care se sparge, gheața scrâșnind în tăviță. Și asta mi se întâmplă mai cu seamă dimineața, dar și în alte momente ale zilei. Am avut parte de așa ceva chiar în avion sau poate că mi s-a părut numai. — Cum? am exclamat eu. O sută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
îi spuneau că există, acest instinct puse stăpânire pe el. Făcu asta într-un fel foarte fizic. Putea percepe un lucru care era în întregime el însuși și totuși nu era el însuși și care prelua comanda facultăților sale și scrâșnea din dinți în locul lui. Era o simplă, dar copleșitoare comandă dată sieși să supraviețuiască. Era uimit și un pic încântat de puterea voinței lui. In extremis veritas. ACOLO UNDE ESTE VOINȚĂ. Conștientizarea propriei voințe, a sensului celor spuse de Virgil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
uterin o să se bucure să audă asta, am răspuns eu, stând într-o rână pe un maldăr de perne. Nu mai e ce-a fost. Cred că are nevoie de o pauză. Mă săgetă cu o privire plină de ură, scrâșnind din dinți. De ce trebuie să iei totul în glumă? — Te rog. Urăsc întrebările retorice. Își legă și celălalt șiret și se ridică în picioare. —Vorbesc serios, Sam, îmi spuse pe un ton grav. Nu mai pot continua așa. Ce, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
am lăsat-o udată. Apoi mi-am răcorit obrajii. Îi simțeam încinși. Un tramvai opri. Orbul porni spre el. Vatmanul așteptă până bărbatul acela reuși să se urce, apoi tramvaiul se desprinse din stație și începu să suie lent dealul, scrâșnind și fulgerând. Îl urmăream cum urcă greoi spre cimitirul din vârful dealului și îmi repetam că, într-adevăr, nu există altă întoarcere în timp decât prin poveste. A reface, iar și iar, întâmplări pe care, chiar dacă le-ai trăit, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și nu s-a întâmplat?“. Mă întrebase, într-adevăr, dacă s-ar putea și la noi să se întâmple ceva care să-l schimbe pe Ceaușescu. I-am spus că nu. Mi-era teamă să-i spun altceva. Râd poticnit, scrâșnit: „Eram tâmpit să-ți spun ce credeam? Unui specialist?“. „Asta-i“, a oftat el. „N-ați avut încredere. Lipsa de încredere ne-a adus aici. Cu ce v-ați ales după scepticismul dumneavoastră? Al intelectualilor, în general? Ați împărțit țara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
două În urmă fără să izbutesc, era Întredeschisă. — Ce s-a Întîmplat? Întrebă Bea. — Așteaptă-mă aici. — Daniel, te rog... Am luat-o Înainte pe coridor, ținînd lumînarea care tremura În suflarea rece a vîntului. Bea oftă și mă urmă scrîșnind din dinți. M-am oprit În fața ușii. Se zăreau niște trepte de marmură coborînd În beznă. Am pornit-o pe scară. Bea, Împietrită, ținea lumînarea În prag. — Te rog, Daniel, să plecăm... Am coborît treaptă cu treaptă, pînă la capătul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cînd a pus lampa jos și mi-a făcut semn să mă retrag cîțiva pași. — Julián... Prima lovitură de picior a ridicat o ploaie de pulbere roșiatică. Julián a izbit din nou. Mi s-a părut că Îi aud oasele scrîșnind. Julián nu s-a tulburat. Lovea zidul o dată și Încă o dată, cu mînia unui deținut care Își deschide drum către libertate. Pumnii și brațele Îi sîngerau cînd prima cărămidă s-a desprins și a căzut de partea cealaltă. Cu degetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cu tine. Haide. Am șovăit o clipă. Carax Încuviință. — De-aici nu pleacă nimeni, i-o reteză Fumero. Palacios, predă-mi revolverul dumitale. Palacios rămase tăcut. — Palacios, repetă Fumero, Întinzînd mîna plină de sînge În așteptarea armei. Nu, șopti Palacios, scrîșnind din dinți. Ochii Înnebuniți ai lui Fumero se umplură de dispreț și de furie. Înșfăcă arma lui Palacios și Îl Împinse cît colo. Am Încrucișat o privire cu Palacios și am știut ce urma să se Întîmple. Fumero ridică pistolul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
tavan. Noimann le observa cu atenție picioarele care, În locul unghiilor, erau Împodobite cu pleoape și gene vopsite strident, posedând, În același timp, pe labii și pe sfârcuri dinți. La fiecare mișcare a mâinilor chirurgilor, femeile Își dădeau ochii peste cap, scrâșnind puternic din măsele. Noimann se pregătea tocmai să-și scoată din geanta diplomat dăltițele, burghiele și cleștii de stomatolog când un medic ciung, ras În cap, se apropie de el, rugându-l să se așeze pe un scaun. Ginecologul era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
elibereze răul din om...” „Ce rău se află În mine?” Întrebă din nou Noimann. „Aveți un pic răbdare și veți vedea...” Și ciungul Începu să-și răsucească brațul metalic În gaura apărută Într-una din tălpile stomatologului. Durerile reîncepură. Medicul scrâșni din dinți, Încercând să atenueze strigătele ce-i răbufneau din gâtlej. „Încă un pic”, Îl Încurajă celălalt. „Partea proastă”, adăugă el după un moment de tăcere, „este că răul e Împărțit În două. Jumătate se află aici, jumătate În altă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
posedau același cap feroce, doar corpul diferea ca Înfățișare. Unul semăna cu o spirala unei galaxii aflată În expasiune, a doua cu o lume prăbușită În propria-i nimicnicie. Birjarul pocni din bici și brișca se smulse iar din loc, scrâșnind din roți printre cioburile de sticlă mărunțite și dopurile de bere aruncate printre mese. Cravata și trabucul Început se lăfăiau Între jerbele de crini... Noimann se așeză din nou la locul său. Amintirea unui anumit lăcaș de veci din cimitir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
rochia de seară a Mathildei. Din pricina trupului plinuț, cusuturile rochiei cedau. Penitentul atinsese culmea neobrăzării. Rochia fusese mototolită și Îmbrăcată dinadins pe dos, pete de tot felul se vedeau În dreptul decolteului, dar și mai jos, la poale. „Cum ai Îndrăznit?” scrâșni din dinți cinicul. „Uite că am Îndrăznit!” Îl Înfruntă penitentul, stând În patru labe În fața lui, cu fesele descoperite. Noimann rămase aproape fără glas. Cravașa stătea agățată de aer, Împietrită În aer. Bobițele de sânge Înghețaseră și ele deasupra penitentului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
fața acestuia nu se citea Însă durere, ci o bucurie fără margini. Costumele ieșiră din dulap unul câte unul și țopăiau acum În fața lor. Buzunarele lor erau pline de cifre și de cărți de joc. Zarurile zornăiau... Cinicul gemea, penitentul scrâșnea din dinți. Stând picior peste picior pe un scaun, inginerul Satanovski Îi acompania bătând din palme... Așii și decarii pluteau În aer, rotindu-se peste capetele lor. Cifre mari, cu abdomen galben, roiau deasupra patului și a mesei, așezându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
de pradă. Pe străzi trec umbre, ca niște păsări tăcute, cu aripile umede ascunse subsuoară. În spatele lor merge Noimann, făcând ocoluri mari pentru a ocoli băltoacele. Trecătorii se opresc la semafor. Mașinile vin În goană. Din față, din spate. Pneurile scrâșnesc. Girofarele urlă... Încotro? Încotro? Sub această umbră amenințătoare, arbori solzoși se zbat ca niște pești pe uscat. Vântul mână singurătatea prefăcută În cutii de conservă, cartoane, pachete de țigări. Le hârșâie pe caldarâmul murdar. Rostogolește pălării, bucăți de ziare, ah
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]