872 matches
-
cu semnificație pozitivă. Spune într-un loc: „Scepticismul are o proastă reputație. Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 143). În acest echilibru instabil, echilibrul unei trufii învinse, sfâșierea are atribut de legitimare. Oricum, în spatele scepticismului lui Cioran se ascunde neputința vitalității și a cinismului. Dar, și vitalitatea, și cinismul l-au bântuit pe Cioran. „Ca să suporți viața, trebuie să fii cinic sau naiv. / Când nu ai privilegiul să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rutină, lui Cioran nu-i rămâne decât să-și zgândărească, și de data aceasta, rănile, încercând o schimbare de sens. „Scepticismul are o proastă reputație”, spune într-un loc. Și continuă: „Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cred” (III, 190), mărturisește Cioran. Altundeva, și mai evident: „Variațiunile Goldberg. După așa ceva, nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu este, chiar dacă nu este” (III, 189-190). Așadar, Dumnezeu ca prezență, dar ca o prezență cosmică, al cărui atribut definitoriu este sfâșierea de sine. Astfel, citim: „Dumnezeu e cineva care se sfâșie dintotdeauna Ă nu pot să mi-l închipui altfel. Universul nu e decât spectacolul unei supreme sfâșieri” (III, 164). Nu cumva Cioran îi atribuie lui Dumnezeu propriile atribute? Cum altundeva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dumnezeu ca prezență, dar ca o prezență cosmică, al cărui atribut definitoriu este sfâșierea de sine. Astfel, citim: „Dumnezeu e cineva care se sfâșie dintotdeauna Ă nu pot să mi-l închipui altfel. Universul nu e decât spectacolul unei supreme sfâșieri” (III, 164). Nu cumva Cioran îi atribuie lui Dumnezeu propriile atribute? Cum altundeva, după cum am văzut, se asemuia Celuilalt, faptul nu este ieșit din logica modului cioranian de a gândi și proiecta lumea. Dar lucrurile nu merg întotdeauna până aici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vanitosul șef de familie. Omul în care crezuse, cu nevoia de modele a adolescenței, nu-i decît un ghem de ipocrizii, lașități, prejudecăți. În intervențiile abrupte ale "ereticului" în blugi e și indignare și amărăciune. Exploziile lui verbale mărturiseau o sfîșiere adîncă, de unde stă să izbucnească un strigăt de deznădejde. Cearta sporește în intensitate, iritarea crește, cînd, deodată, se aud în perete ciocănituri imperative, tot mai insistente ciocănituri. Sub această teroare fonică, nervozitatea celor de față, pătrunsă de fiori de teamă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ne facă să credem că sîntem victime. Dimpotrivă. Sîntem profitorii acestor necesare violențe. Treziți, lucizi, intrăm în ținuturile încă virgine ale ființei noastre, în zonele insalubre ale propriei noastre moralități și luăm parte la demolarea falselor și învechitelor echilibre, la sfîșierea ambalajului comercial al comportamentelor la toate nivelele etic, moral, intelectual -, la distrugerea trucatelor imagini despre noi înșine. Autoagresiunea este momentul în care sîntem împinși spre analiză, spre șansa conștientizării imperfecțiunii, a sentimentului de culpabilitate, a concluziei că numai norocul de
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
la casa geamului deschis" ("Poezie"). În poemul "Cât infern" pune problema "cuvintelor". Fiecare cuvânt este semnul unei părți din civilizație; În cuvânt sălășluiesc infernul, mirajul și cenușa; cuvintele ard, sunt stele mișcătoare, de aceea căutarea cuvintelor, întruchiparea lor îi dau sfâșieri și trăiri de calvar. Ioan Alexandru cântă raiul "începutului", și anii trec fără să i se dezvăluie lucrul în sine. "Legat de ceafa mea ca hoitul de duhoare,/ Ești crucea mea cuvânt pe care sunt clădit/ Ce prăpăstii străbat o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
alte căutări, ajung în cele din urmă sa-i fixeze condiția de creator în raport cu lumea de cuvinte: când neputincioase, când esențe supreme, când forme perfecte, când embrionare, informe. Formula estetică variază de la volum la volum, în ele simțim jocul arghezian, sfâșierea lăuntrică din psalmul lui Blaga într-o meditație sobră, fără ostentație, chemări avangardiste și totuși, dincolo de ele, rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn, vrând să-l ucidă cu disperarea amneziei, după
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nuntă", frângând nunta. De aici și titlul explicabil "Ezitare": "Nunta pe care am avut-o noi/ Cade-n pământ, vâslind din rame roșii,/ pierzând din pitoresc și din văpăi/ și-ajunge acolo unde sunt strămoșii." Pentru poet, actul nunții înseamnă sfâșiere, suferință, așa se explică invocarea biblică a răstignirii Domnului. "Ca Isus să-mi las brațele în cuie." Fântâna cu chipuri este și ea un argument în modalitatea de receptare și prelucrare a folclorului, apa fântânii fiind "tinerețea fără bătrânețe și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceea pe care-a nins și stâlpii/ de cărămidă roșie și focul de lumânări nesigur/ Și noi, adică nimeni, și ei, adică nimeni,/ și dumnezeu, adică însuși frigul." În acest dialog cu divinul, Adrian Păunescu debutează arghezian, dar suferința eșecului, sfâșierea neputinței se adâncește la dimensiuni blagiene ("Psalm"). Sentimentul naturii se include și el în confesiunea furtunoasă a poetului. Natura se extinde pentru a putea cuprinde eul său tumultuos. Poemul "O toamnă" ne trimite la Bacovia prin acel sentiment de sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nedeslușit. Spectacolele în care am jucat sub bagheta lui Alexa Visarion atingeau în timpul lucrului "fabulosul"! Pentru mine spectacolele lui erau "eliberări prin catharsis". Pentru spectator era un demers pentru vindecarea bolii colective în care ne bălăceam și ne duceam până la sfâșierea ființei noastre de fiecare zi. Ca regizor avea puterea, ca pe noi, actorii, să ne capaciteze să "ardem până la capăt". La O noapte furtunoasă eram vrajiți și arși în foc cumplit. Foc purificator. Încercam să mă smulg din comodități, din
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
adâncul muțeniei, dar și puritatea pe care o închide, fără s-o poată strivi în idealitatea ei, cenușiul pustiului existențial, al orizontului fără de zări. Totul în acel spectacol era o tăcere vorbitoare, glosând despre insondabilul suflet omenesc, cu meandrele și sfâșierile sale nevindecabile, totul era construit oximoronic, de la evoluția personajelor până la costumele și pietrișul de un alb strălucitor pe care era construit spațiul de joc. Totul era un discurs scenic despre om "O, cât de minunat sună acest cuvânt!" -, despre omul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
răzbunătoare în sine, ceea ce ar face-o într-adevăr rea și antipatică; ba chiar, în final, ea pare a regreta năpasta care a dat peste Dragomir (cînd acesta e legat și dus la poliție, Anca îi strigă numele cu o sfîșiere dureroasă). Oamenii sînt mai complicați decît ne apar la prima vedere, vrea să spună Alexa Visarion, și oricît i-am cerceta, tot mai păstrează în ei taine de nedescoperit. Caracterul polemic al filmului Năpasta e astfel evident. Regizorul polemizează cu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a început să ne placă, însăilând idealuri ce se plictisesc de truda noastră. Atingem moartea fără rost, fardându-ne cu cioburi de veșnicie. Singuri și rostuiți de nimicuri ne batem stângaci în soartă, destrăbălându-ne sufletele în ridicole partide de sfâșiere... Ne lăfăim în râs-plânsul de zi cu zi, chiuind a viață... Strigăm metafore în semn de revoltă, hăulind amăreala dulceagă a trecerii. Trecem desăvârșiți și continuu... Suntem ceea ce ne aducem aminte despre noi că suntem." Andrei Finți Trigorin, Nina Udrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
dialectica" manifestărilor lui. În conflict cu lumea și cu sine, contradictoriu și instabil, într-o eternă căutare de inedit și originalitate, refuzând "formele închise", academizante ale clasicismului, el își desfășoară insurgența împotriva autorității despotice a rațiunii pe fondul unei puternice sfâșieri interioare. Abia pozitiviștii își vor coborî privirea către realitatea pură și simplă. C) Pozitivism realism Asumându-ne riscul unei aparente oscilații între orientările gândirii direcționate filozofic și tendințele larg culturale, vom încerca să stabilim și aici trăsăturile comune, convergențele lor
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
renunța, spre binele (familiei) iubitului ei, la viața nesperată de armonie care o făcuse să se retragă de pe scena mondenă. Hotărîrea Damei cu camelii de a rupe legătura cu cel iubit fără nici o explicație comportă riscul enorm al oprobriului partenerului. Sfîșierea lui, oglindind-o, în fond, pe cea a femeii, se transformă previzibil, acolo unde personajul suspectează frivolitatea, în furie. Motivul regăsirii îndrăgostiților sub semnul funest al unui prea tîrziu, în pragul morții Margueritei, lasă să se întrevadă, cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Argeș în jos, în timp mitic românesc. În acest cadru, se ivește Bogumil, apariție demonică, între Dumnezeu și Stanail: "numai jertfa cea mare poate să ajute". Manole devine extatic, vizionar până în momentul când se prăbușește din clopotniță, își "teatralizează" propria sfâșiere lăuntrică. Din acest scenariu expresionist se rețin semnele rău-prevestitoare: zidirea bisericii durează șapte ani, dragostea lui Manole cu Mira a durat șapte ani; se rețin viziunile stihiale ale lui Găman, revolta meșterilor zidari, jurământul, zidirea Mirei, Manole care înainte de a
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
și în cele din urmă o lungă paranteză de tip fanariot, aceea a experienței comuniste. Ceea ce se înfăptuise prin efortul câtorva generații militante a fost distrus după al doilea război mondial cu diabolică perseverență. Rezultatul geopolitic al Unirii anulat prin sfâșierea teritorială, substratul moral al acestuia fu drastic subminat printr-o politică de fărâmițare a societății, de atomizare a ei în virtutea principiului "divide et impera", timp de câteva decenii. Când totul părea definitiv compromis, când orizontul speranței însăși aproape nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
început prin a recomanda lecturi din Schopenhauer și a sfârșit prin a vesteji pesimismul la modă, acea atitudine care subminează adesea "bucuria de a trăi și dorința de a lupta". Opera lui Eminescu e dovada peremptorie că în pofida unei continue sfâșieri aporeice, poetul a rămas un luptător în sensul cel mai înalt al cuvântului. Din energia spirituală care a nutrit lupta lui se poate hrăni mai departe, până la capătul timpului, lupta unui neam întreg, "neamul nevoii", care a fost una din
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
au recunoscut demult istoriografii preocupați de soarta unui popor sau altul. La un ansamblu ideal privea Kogălniceanu atunci când și-a definit patria ca "acea întindere de pământ unde se vorbește românește", iar ca istorie a acesteia "istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania". La trei decenii după raptul din 1812, în plin regim reglementar, istoricul nu se sfia să spună, cu inerente precauții de limbaj, adevărul. Pentru el, patria era una, definită etnocultural, iar nu
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
un campion redutabil al luptei naționale. Nu le vom cita acum. Sunt prea multe și ar merita desigur să fie amintite în alt context. Fiindcă tragedia basarabeană e oarecum sincronă cu propria lui tragedie, să notăm numai momentul de nouă sfâșiere, din 1940, când N. Iorga a ținut să scrie (și în limbi străine) Adevărul despre trecutul și prezentul Basarbiei. Și de astă dată el a făcut din comemorarea lui Ștefan cel Mare un mijloc de a impulsiona rezistența contra oricărei
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
a impulsiona rezistența contra oricărei agresiuni și amputări, marele voievod fiind prezentat ca un simbol incoruptibil al unității neamului. Românimea se afla, evident, la un nou ceas de cumpănă, mai grav decât cel evocat de Eminescu în episodul ce prezenta sfâșierea Bucovinei și moartea lui Grigore Ghica. Se va fi stins iarăși la Putna candela ce trebuia să țină cugetul treaz în țara tutelată de amintirea Voievodului? Alți istorici, între care și G.I. Brătianu (La Bessarabie, droits nationaux et historiques, 1943
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
un loc, este testamentul unei ființe rănite care trece prin "perioada cea mai tristă din viața sa". Moartea unuia din fiii lui, Jorge Federico, ca și cea a soției sale, Matilde, este firul pe care merge scriitorul, în "goliciune și sfâșiere", deși, "inevitabil, simplitatea unui scriitor în vârstă care se trezește în zori, căutând să nu facă zgomot, ne poartă din nou spre profunzimile din personajele sale"124. Perioadă copilăriei, primul absolut din viața lui, de care se rupe iremediabil și
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
de autor în Apologías y Rechazos 8, unde, atunci când vorbește despre Leonardo Da Vinci, spune că, pe când era student la fizică, s-a lăsat subjugat de misterul acestui împătimit al saloanelor și al morgilor, pentru că i se părea că întruchipa sfâșierea omului care trece de la umbre la lumină cea mai orbitoare, de la lumea nocturnă a viselor la cea a ideilor clare, de la metafizica la fizică și reciproc. De cealaltă parte, însă, găsim altă dimensiune a lui Ernesto Sábato, aspectul său nostalgic
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]