KorAP: Find »[drukola/base=social-politic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...19 20 21 ...80 >

1,987 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

jud. Prahova) aparțin unor elemente înstărite din obște, conform dimensiunilor și inventarului descoperit. Ei sunt conducătorii acelor uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare" sau "democrații țărănești", după N. Iorga, sau "obști de obști", conform documentelor medievale. Raporturile dintre organismele social-politice ale populației autohtone și autoritatea politică și militară a migratorilor au luat forma unor raporturi de dominație politică asupra populației autohtone, cu menținerea formelor de organizare tradiționale ale acesteia. Relațiile cu populațiile migratoare aveau să ducă treptat la sedentarizarea acestora

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a întregii Europe, în jurul Anului 1000, a generat noi raporturi sociale și a dus la o nouă etapă a organizării politice. Acest proces este asemănător, ca formă și evoluție, în Europa estică, centrală și sud-estică, terminologia este comună pentru structurile social-politice. Etapa cuprinsă între secolul al VII-lea și al X-lea este începutul perioadei de mare însemnătate pentru comunitățile umane din teritoriile carpato-dunăreano-pontice, prin cristalizarea vechii civilizații românești, ajunsă la un mare grad de uniformitate, cultura (civilizația) Dridu. Secolele VII-IX

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
începutul perioadei de mare însemnătate pentru comunitățile umane din teritoriile carpato-dunăreano-pontice, prin cristalizarea vechii civilizații românești, ajunsă la un mare grad de uniformitate, cultura (civilizația) Dridu. Secolele VII-IX reprezintă prima etapă a culturii respective, în care se definesc principalele structuri social-politice ce se vor materializa în a doua etapă, între secolele IX-XI. Habitatul Majoritatea locuințelor din spațiul (arealul) românesc sunt situate în zonele de câmpie și mai rar în zonele subcarpatice. Dintre cele 250 de localități cercetate, unele au fost studiate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fortificate, începând cu sfârșitul secolului al VIII-lea și continuând cu secolele IX-XI. Aceste fortificații au fost înălțate inițial de uniunile de obști mai puternice, în scopuri de apărare față de invaziile străine. Așezările fortificate sau cetățile sunt obiective cu semnificație social-politică, sunt prezente în aria primelor formațiuni statale, cnezate și voievodate, și existau deja, în secolul al X-lea, în diferite regiuni locuite de români. Pe lângă cetățile-reședințe ale cnejilor și voievozilor români din Transilvania și Banat-Biharea, Dăbâca, Orșova s-au aflat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
militară și politică mare. Primele formațiuni statale, menționate în secolul al X-lea, în arealul românesc, au drept reședințe aceste cetăți-fortificații.27 Organizarea bisericească pe teritoriul românesc Manifestările spirituale menționate mai sus, creștinismul și organizarea bisericească se sincronizează cu prefacerile social-politice de pe teritoriul carpato-dunărean. Creștinismul este o componentă spirituală și instituțională, a continuității istorice și a contribuit decisiv la închegarea personalității spirituale a românilor. Astfel, încă în secolul al IV-lea, între creștinism și romanizare s-a instituit un raport de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în același timp, și reședințe ale unor formațiuni statale. Instituirea bisericii creștine organizate este asociată cu organizarea politică-constituirea "țărilor" (voievodatelor) a dus la generalizarea procesului creștinării, înainte de anul 1000. Organizarea bisericească pe teritoriul românesc este strâns legată și de prefacerile social-politice din societatea autohtonă românească. Constituirea cnezatelor, voievodatelor și țărilor a creat condiții mai bune pentru organizarea instituțională a bisericii. Astfel, creștinismul a devenit religie "oficială" a conducătorilor formațiunilor politice voievodale: Gyula-Bălgrad-a primit credința de la Bizanț, Ahtum, urmașul lui Glad, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bulgar, la sfârșitul secolului al X-lea, de către Bizanț, n-a avut urmări asupra bisericii românești, în care a continuat să se slujească în limba slavonă.29 NOTE 1. Vezi Șt. Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice și social-politice, București, 1997; Istoria Românilor (tratat), vol. III, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 39. 2. Istoria Românilor, vol. III, op. cit., p. 42. 3. Ibidem; G. Coman, Cercetări arheologice cu privire la secolele V-XI în sudul Moldovei, în AM 6, 1969, p. 277-315

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat o judecată severă pentru această "rușine" (tratatul din 681)-cedarea din partea Împărăției universale față de acest "popor barbar și venetic", față de "această pacoste" (Iorga). Care era realitatea social-politică în sudul Dunării, după 679-681 ? Triburile slave sub dominație bulgară, obotriții sau predenesensii și-au păstrat autonomia față de năvălitorii turanici. "Statul" bulgar, ca și cel hun și avar, ca și orice creațiune turcească, folosea pe lângă comandanți de cetăți, colectori de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și după înfrângerea rezistenței triburilor slave și anularea autonomiei cnezilor acestora. Adunarea poporului, o supraviețuire a regimului "democrației militare", și-a pierdut și prerogativele și însemnătatea, limitându-se să aprobe hotărârile sfatului, adică ale hanului. În paralel cu aceste prefaceri social-politice, are loc și etnogeneza poporului bulgar, în componența căruia a intrat substratul tracic și elementul romanic, peste care s-au suprapus straturile slave și bulgare, contopite în urma simbiozei dintre ele, încheiate prin asimilarea elementului bulgar, puțin numeros, de către masa slavilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romani ( E. Petrovici, în 1940, Berlin, apud I. I. Russu). După câteva secole de viață latentă (acel "hiatus istoric" românesc din secolele VII-XI), elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii "daco-romani") s-au ridicat din treapta inferioară a formelor economice și social-politice la un rol preponderent, datorită în primul rând vitalității lor etnice. Slavii aceștia au fost, se vede, mai slabi, mai puțin numeroși în cele două extremități ale teritoriului pe care l-au ocupat, cea sudică (Grecia) și cea nordică (Dacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
membrii de frunte, înstăriți, ceea ce i-a situat mai presus de masa membrilor de rând ai obștei, marchează începutul raporturilor de aservire și nașterea relațiilor feudale în spațiul românesc. Un rol însemnat în accentuarea diferențierii sociale l-a avut funcția social-politică încredințată unor fruntași ai obștei, învestiți cu puteri mari-această autonomizare a funcției față de obște avea să ducă, în perspectivă, la dominația asupra ei. În paralel cu diferențierea socială, care a dus la instituirea relațiilor de aservire în obște, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
politice, supuși împăratului bizantin. În secolele XI-XII, informațiile se înmulțesc, iar asemenea formațiuni politice vor fi existat și la est de Carpați, în Moldova și Basarabia. Cercetările arheologice ne oferă date despre fortificațiile-reședințele ale conducătorilor formațiunilor politice și despre realitățile social-politice din cadrul acestora. Au fost cercetate numeroase fortificațiii din secolele VIII-XI, de pe teritoriile de la Carpați, Dunăre și Mare-în jurul fiecărei fortificații-reședințe existau așezări care alcătuiau împreună cu aceasta o structură teritorială. Astfel, la Moldovenești, Cluj-Mănăștur, Dăbâca (jud. Cluj), Comana de Sus (jud.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a societății românești, prin cristalizarea instituțiilor prestatale, în cadrul țărilor, voievodatelor, diferențiate după zona geografică și organizarea politică.Unele dintre aceste formațiuni erau întinse ("țări"și voievodate), altele aveau aspectul unor formațiuni politice mai mici ca suprafață și grad de evoluție social-politică. Noile organisme teritorial-politice aveau un caracter statal în curs de maturizare. Faptul că lipsea o formă politică-administrativă centralizatoare, o autoritate statală la scara întregii țări sau a provinciilor istorice nu este o dovadă a inexistenței statului, ca structură politică. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca structură politică. Astfel, țări și voievodate întinse ce depășeau ca suprafață 4000-5000 km2 erau veritabile state medievale, iar de-aici și până la statele de sine-stătătoare nu mai era mult.26 Organizarea bisericească în secolele X-XIII Existența acesteia susținea stratificarea social-politică, conturată în secolul al X-lea. În preajma Anului 1000, biserica era o instituție ce sprijinea pătura conducătoare a formațiunilor politice. Înzestrată cu pământ și alte bunuri de căpeteniile politice, biserica, ca instituție, se feudalizează, devine un factor în aservirea obștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Europei sud-estice și est-centrale. Avem în vedere aici, Dobrogea, la sfârșitul secolului al X-lea, și Banatul, la începutul secolului al XI-lea. Includerea ambelor maluri ale Dunării sub autoritatea Bizanțului este certă în perioada menționată și efectele în plan social-politic și cultural-bisericesc au fost evidente. Evenimentele din Paristrion-ul dobrogean (vezi capitolul IX) au avut influență pe malul nordic al Dunării, în străvechea lume românească. Acestă lume dunăreano-dobrogeană se situa pe axa drumurilor de negoț ce uneau teritoriile rusești din est

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și Capidava. Amintim în treacăt că aici existau mari feudali cu apartenență etnică diversă, care aspirau la constituirea unor autonomii teritorial-politice. Dar lumea aceasta dunăreană-dobrogeană este confruntată, în secolele X-XI, cu prezența masivă a pecenegilor. După ce-am zugrăvit contextul social-politic, vom urmări în continuare unele aspecte ale vieții bisericești în evul mediu timpuriu. Dobrogea și Banatul, vechi provincii romane dunărene, ne oferă date concrete despre organizarea bisericească și civilizația din regiune. Aceste două provincii au cunoscut cea mai intensă viață

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au continuat existența până la începutul secolului al VII-lea. Rudimente de viață urbană s-au conservat și în Transilvania și, se pare, că și în Muntenia, în secolele IV-V, se mai păstrau unele orașe. Consolidarea structurilor medievale demo-economice și social-politice în societatea românească, în secolele VIII-XI, a avut drept consecință nașterea așezărilor urbane medievale, apărute din vechile așezări daco-romane, ca Alba Iulia, Cluj, Turda, Dinogetia, Isaccea. Alte orașe se constituie, în secolele X-XI, în urma revenirii Imperiului în zonă, în Dobrogea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceasta, la românii sud-dunăreni se produsese o diferențiere socială în sânul obștilor de păstori și agricultori, s-au conturat centre militare și comerciale, ceea ce a permis o concentrare teritorială și, ulterior, închegarea de unități etnice și statale. Toate aceste procese social-politice au avut loc în sudul Dunării anterior celor petrecute în nordul regiunii. Vlahii din sud, în primul rând, cei din Macedonia, Munții Pindului și Albania sunt menționați în izvoarele bizantine tocmai în perioada aceasta, secolul al X-lea (vezi mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării-voievodate, cnezate și țări Condiționările și împrejurările istorice diverse au frânat cristalizarea politică-statală pe teritoriul românesc, determinând soarta formațiunilor închegate în secolele XII-XIII. Acest proces este unitar în substanța sa, dar prezintă deosebiri zonale, ca și cronologice, iar ritmul evoluției social-politice avea să ducă la decalaje în spațiul medieval românesc. Valurile migratoare din stepa răsăriteană au dus de timpuriu la coabitarea cu populația autohtonă românească, chiar dacă elementele alogene au umbrit multă vreme pe cele locale. Un fapt istoric semnificativ este acel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
obști. Chiar și în secolul al XVIII-lea, banul Mihai Cantacuzino putea afirma că Țara Românească cuprindea 17 ținuturi (județe), adică 17 "voievodaturi"! El echivala, în cunoștință de cauză, unitățile administrative existente (județele) cu vechile formațiuni politice, voievodatele.32 Situația social-politică la sud de Carpați Diploma Ioaniților După încercarea regalității de a organiza banatul de Severin, în 1233, se face deja simțită acolo propaganda catolică, după cum rezultă din scrisoarea papei adresate dominicanilor și celor convertiți, în 1237 (Doc. Hurmuzaki, I, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
voievodat era valea superioară a Argeșului, fiind o veche țară românească. Seneslau moștenise curtea veche ctitorită anterior, în secolele XI-XII, de înaintașii săi la conducerea voievodatului. Cele două voievodate, aflate de o parte și de alta a Oltului, erau realități social-politice românești de mult constituite și consolidate. Pentru teritoriile situate la est de Carpați, pentru realitățile etnice și politice din aceste secole, avem puține informații provenite din izvoare scrise și arheologice. Totuși, ele oferă elemente prețioase referitoare la alcătuirile politice din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sau în ținuturile împădurite din Munții Apuseni. În Oaș și Maramureș, în regiunea Almajului din Banat, în nordul Bihorului, în Sălaj, în ținuturile vestice, un număr de peste 20 de "țări" românești și-au păstrat, în secolele XI-XIII, forma de organizare social-politică proprie. Cea mai mare parte a acestora și-au continuat existența și după cucerirea maghiară. Atestarea în izvoarele scrise a "țărilor" românești din Transilvania nu menționa și caracterul etnic al locuitorilor lor, dar acesta poate fi dedus: în 1211, Țara

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înlocuite cu totul, în anumite regiuni. Rezistența vechilor instituții teritorial-administrative este dovedită de faptul că a fost nevoie de un secol și jumătate pentru organizarea comitatelor transilvane. Conform unei practici a lumii medievale, teritoriile fără stăpân sau neorganizate sub aspect social-politic, mai ales cele împădurite, deveneau proprietatea personală a regelui, la fel ca și teritoriile ocupate prin luptă. Acestea erau împărțite în "districte" delimitate teritorial, cu un hinterland variabil în jurul unei cetăți și care ulterior devenea comitat. În fruntea comitatului, regele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
călugări) ce constituiau clerul ordinului și din "frați slujitori" care aveau obligații față de nobili. Cavalerii teutoni au fost aduși în Țara Bârsei (colțul de sud-est al Transilvaniei) în scopuri militare, pentru apărarea graniței sudice a regatului împotriva cumanilor, dar și social-politice, pentru consolidarea regalității și feudalității ungare. În plus, cavalerii au fost aduși aici din rațiuni de prozelitism: aducerea sub ascultarea bisericii catolice a populației românești ortodoxe din aceste părți. Cavalerii teutoni sau "cruciații ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii al teutonilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cavalerilor în întregime "târgurile libere și vămile târgurilor din acea țară". Aceste prevederi dovedesc că Țara Bârsei nu era pustie, ci era locuită, iar românii își organizaseră o societate (țară) evoluată, cu sate și târguri, cu instituții proprii economice și social-politice. Existau și cetăți modeste ale românilor din lemn și pământ, precum cea descoperită lângă Hărman (jud. Brașov), alături de care cavalerii și-au construit cetăți și orașe de lemn, pentru apărarea împotriva cumanilor. Având în vedere misiunea lor principală, de apărare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]