717 matches
-
ei, în fund, cu o singură fereastră, și aceea oblonită. Din tavan atârna lampa cu abajur de porțelan. Patul era așternut. Aici și-a petrecut Apostol copilăria, până ce a trecut în Năsăud. Aici fusese pătuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu căptușeala roasă la colțuri, și aici zicea cu glas tare rugăciuni fierbinți, dimineața și seara, în genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care șade pe nouri albi, pe tron
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
că atrag - zâmbi Cosette respirând adânc - știu că provoc în voi emoții de nedescris, indiferent de obârșie. Ce n-ai da tu acum, de exemplu, să vii aici lângă mine, pe asta... cum îi zice... zi-i pe nume... pe sofaua asta... nu? Așa-i? Am dreptate? Broanteș încuviință mașinal. — Nu fi fleț - spuse rece Cosette. Nu merit. Sunt o fată ca oricare, n-am nimic deosebit. încearcă să te detașezi de senzații, să le controlezi. Gândește-te că nu ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cui guri? șopti el uitându-se peste umăr. — Guri ale Dunării - îi suflă, din spate, Metodiu. — De la guri ale Dunării, cer permisiunea unei întrevederi - spuse Piotr. în același timp eu cer permisiunea unei retrageri. — Cu mare plăcere! - sări sprintenă de pe sofa doamna Potoțki. Era îmbrăcată într-un capot vișiniu de casă, decoltat, ce-i punea în valoare biblioteca de nuc maroniu, înțesată de volume legate în piei. Primul care păși în salon fu Metodiu. Aruncă o privire blândă, dar scurtă doamnei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
la barbari. în ființa noastră sălășluiește astfel acest paradox: scăldându-ne în Dunăre, înotăm de fapt în Tibru. — Din păcate - oftă doamna Potoțki - râurile noastre nu comunică și au debit mic. Nu poți înota de pești. Tăcură câteva clipe. Pe sofa, pe bibliotecă, pe șemineu, pe genunchii grăsuți ai lui Metodiu, pe decolteul doamnei se lăsă tăcerea. — O, cum am uitat! - tresări doamna Potoțki. Cu ce să vă servesc? O dulceață, un gem, o cafea, o..., dacă îndrăznesc, votkă? — Cel mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
informațiile de specialitate), lui Sue, un redactor excepțional, și lui Dawn și Nicky pentru ajutorul lor în materie de fetișuri vestimentare. Capitolul Itc "Capitolul I" — Nu mai pot continua așa! spuse Hawkins cu aerul unui bărbat hotărât. Stătea la capătul sofalei, cu spatele la mine, încălțându-se. Unul dintre șireturi se încurcase și tot trăgea de el, de parcă m-ar fi strâns pe mine de gât. —Colul meu uterin o să se bucure să audă asta, am răspuns eu, stând într-o rână pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
te puteai gîndi că zvonurile care umblau pe seama beizadelei Basarabă nu erau doar vorbe goale, aduceau cu gesturi sigure, autoritare, cafele și pahare cu coniac. Tablele de argint vechi, cești de porțelan străveziu, pahare burduhănoase de cristal, tapetul de mătase, sofalele și taburetele acoperite cu brocart, lumina galeșă a lumînărilor, mirosul de ceară, aromitor și insinuant, totul te fura și te mințea lăsîndu-te să trăiești o clipă de miracol oriental într-o lume pe deplin europeană. Amestecul, lucrurile mai mult bănuite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
tragedie s-a prelungit după toate rânduielile marei arte, până ce Soliman-Sultan a primit-o pe doamna sa în brațe și i-a șters lacrimile cu barba. Ești o muiere neștiutoare! i-a zis el cu blândeță, depunând-o delicat pe sofa. Ce pot ști femeile despre treburile încurcate ale unei împărății ca a mea... Aceeași barbă s-a zbârlit cu turbare în Divan-Yolù, unde l-au împresurat pe măria sa dregătorii chemați în pripă. Sultanul a ațintit cu priviri pline de înfricoșare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o strânse la piept și o sărută pe frunte cu acel amor pe care numai părinții îl simt (mai sunteți în viață?, n. m.). După ce tata și fiica schimbară între dânșii câteva priviri de o iubire nedescriptibilă, șezură pe o sofa de postav roșu cu ciucuri albi de Veneția [...]". Pe cât de mult își iubește părintele fata, pe atât de mult îl urăște pe Dinu Păturică. De ce oare? Mândra ne mărturisește, cu sfâșietoare candoare, că "ura cea neîmpăcată" pe care o nutrește
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
aici, în camera ei tapisată cu flori palide, galbene, n-a intrat niciodată și n-are curajul să intre, ba chiar trece foarte repede prin fața ușii. Va atârna, probabil, după plecarea ei, vreun tablou cu o țigancă răsturnată pe o sofa, pe jumătate acoperită de fuste străveziu înflorate, cu țâțe imense, ca niște pepeni verzi, uitându-se la tine cu ochi tâmpi. Ochii ei. Nu, nu sunt ochii ei, greșeam și greșesc, nu mi-a trecut furia după atâția ani, ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
își arunca pantofii, își descheia grăbită nasturii și fermoarele, își arunca hainele pe jos și se vâra în pat, zorindu-l. Acasă la ea, îndată ce părinții îi plecau undeva, trăgea jaluzelele și-l trăgea pur și simplu peste ea, pe sofaua lată. Sau, îmbujorată și cu inima în gât de teamă să nu fie prinsă, făcea dragoste cu el când ai ei ședeau în fața televizorului, în camera de alături. „Din moment ce te iubesc, trebuie să știi totul despre mine, îi spunea. Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
la celălalt, nu-i mai vorbea, ea nemișcată și ascultătoare și el obosit, furios și îndârjit. Apoi ea s-a ridicat, fluturându-și câteva clipe fusta nouă, largă și argintie, și s-a așezat mai aproape de el, tot pe marginea sofalei, puțin pe o parte, cu fața spre el, dar fără să-l privească. „Mai e un lucru care se poate face“, i-a spus, cu timiditate. „Ce lucru?“ L-a privit numai o clipă, apoi se uita la propria mână
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Să încerce să-l obțină.“ Rămăsese în același loc, uitându-se la el. Aștepta în continuare. „Că tu vrei să te căsătorești“, a mai spus Andrei. „De aceea să-l obțină.“ A venit lângă el, s-a așezat pe marginea sofalei, i-a mângâiat cu vârfurile degetelor brațul. „O, Doamne, o, Doamne!“, zicea cu o voce pierită. S-a ridicat din nou, parcă nu mai știa ce face, continuând să murmure „o, Doamne!“ și-a turnat puțin vin din sticla așezată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
dinainte, la care nu mai afla răspuns, și vorbele lor înverșunate se amestecau, umplând casa, nici măcar nu se ascultau unul pe celălalt, tonul devenise violent și insultător, în vreme ce ea se plimba agitată prin cameră și el o privea fix de pe sofa, în vacarmul crescând al glasurilor lor, până s-a auzit bufnitura cu care motanul sărise speriat de pe scaunul din spatele biroului pe parchet, miorlăind și repezindu-se spre ușă. Atunci Ioana Sandi s-a oprit din mersul ei, strigând la pisică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
făcut să te aștept în cine știe ce colțuri ale Bucureștiului?“, și atunci a intervenit Cemeilă cu glasul lui afectat și de recunoscut dintr-un milion: „Nasoi sunteți amândoi. Altceva mai ca lumea n-aveți de discutat?“. Yvonne Alexa se așezase pe sofa, în capul oaselor, cu picioarele strânse sub ea, scuturându-și energic peste umeri părul bogat și roșcat, fumând nervos. Pielea albă îi strălucea și o făcea frumoasă, cu aerul ei semeț adânc încrustat pe ovalul foarte prelung al feței și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și eu și trebuie să-mi alung supărarea și uite că am să beau de necaz. O să beau un mescal“. Părul bogat și roșcat a săltat un timp, nervos, pe umerii subțiri, cât își strângea înciudată picioarele sub ea, pe sofaua veche. „Ești negru, dohmle“, îi zicea din nou lui Andrei Vlădescu. „Nu încape nici cea mai mică îndoială.“ Manuela Ștefan încerca să acapareze din nou atenția celorlalți, dar șansele îi păreau minime. Mă străduiam să mă imaginez iarăși în cloître-ul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
se păru brusc și mai amară, îl cuprinsese o stare de greață și de penibil, s-a ridicat îngăimând o scuză cu examenele și a plecat. A doua zi Ioana Sandi l-a primit ușor distantă. Stăteau iarăși pe marginea sofalei și Andrei Vlădescu se gândea că poate e ultima oară și nu voia să creadă și o privea încordat, cu ochii adânciți în orbite. Nu se atinsese nici unul de sanviciurile aduse în grabă. Ea râdea, povestindu-i din nou cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Ai aranjat totul cu mâna ta, părticică cu părticică, și numai în felul ăsta am ajuns aici. Sau ai vrea să mă las copleșită de amintirea unor sentimente pentru tine și să... Nu vreau, înțelegi?“ Se ridicase și mergea de la sofa la birou și la ușa deschisă a balconului, repede și unduindu-și nervos clinurile fustei. Își împreunase mâinile în dreptul sânilor, cum făcea întotdeauna când era agitată. Se uita o clipă la Andrei Vlădescu și își relua mersul, vorbind. Nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ai spus vorba asta! De parcă ți-ar fi fript limba. Și acuma începi... Nu pricepi că n-are nici un rost să-mi spui asta sau să mai aflu asta? Nu pricepi?“ Dar Andrei Vlădescu continua să vorbească, stând pe marginea sofalei, cu mâinile așezate pe genunchi și frământându-și-le. „Nu vreau să pleci. Nu vreau să ne despărțim. Bine, n-o să mai spun vorba asta, dacă văd că-ți displace ori îți face rău. Dar vreau să rămâi lângă mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pe lumea cealaltă. La intrarea generalului Kutuzov și a ofițerilor ruși, asistența se ridică în picioare. Marele Komandir strânse câteva mâini, clătină capul într-un salut global către o parte a sălii, apoi către cealaltă, lăsându-se condus spre unica sofa îmbrăcată în catifea albastră, așezată în fața celor cinci instrumentiști. Pe fotoliul din dreapta stătea guvernatorul orașului București, Hristofor Comneno, pe care generalul îl salută zgomotos. Doamna și domnul conte Ledoulx ocupau fotoliile din stânga sofalei albastre. Înainte de a se așeza, generalul Kutuzov
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
către cealaltă, lăsându-se condus spre unica sofa îmbrăcată în catifea albastră, așezată în fața celor cinci instrumentiști. Pe fotoliul din dreapta stătea guvernatorul orașului București, Hristofor Comneno, pe care generalul îl salută zgomotos. Doamna și domnul conte Ledoulx ocupau fotoliile din stânga sofalei albastre. Înainte de a se așeza, generalul Kutuzov își pocni călcâiele și se înclină galant spre Toinette. În general, Marelui Komandir îi plăceau femeile. Le aprecia până și pe cele mai puțin înzestrate. Știa, din experiență, că există întotdeauna compensații, unele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
comanzi unul. ― De ce nu? De ce nu, dragul meu? Toată lumea își comandă astăzi portrete. Mai ales împăratul. Și trebuie să recunoști că el dă tonul modei. Ledoulx o lăsă să turuie și, încurajat de întunericul sălii, i se adresă spectatorului de pe sofaua albastră. Îl mânca pe dinăuntru să-i zică ceva usturător. ― Îmi face o deosebită plăcere, generale, să vă văd. Asta cu atât mai mult cu cât, în viitorul apropiat, așa ceva nu va mai fi posibil. ― Oare de ce? întrebă leneș Kutuzov
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
face o deosebită plăcere, generale, să vă văd. Asta cu atât mai mult cu cât, în viitorul apropiat, așa ceva nu va mai fi posibil. ― Oare de ce? întrebă leneș Kutuzov stând picior peste picior, cu o mână așezată comod pe speteaza sofalei și fără să-l privească. ― Am auzit că vreți să patinați în jos, pe Dunăre. Și tare mă tem că o vă rupeți gâtul. Abia atunci se răsuci cu totul generalul, ca și cum ar fi avut gâtul înțepenit în gulerul înalt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
ei din mătase, simțindu-se cu totul răpiți de vraja acelor momente de revelații, până la ultimele note. În aplauzele frenetice, Nanone făcu o reverență, luă trandafirul din colțul decolteului și îl aruncă, întâmplător, ar fi putut să jure, chiar spre sofaua albastră. Generalul îl prinse din zbor, dovedind, în ciuda vârstei, reflexe rapide. Zâmbi și, înclinând ușor capul, îi căută privirea. Dar ochii primadonei trecuseră deja mai departe, spre fotoliul din spatele sofalei. A fost o mică înfrângere pentru Kutuzov și o mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
îl aruncă, întâmplător, ar fi putut să jure, chiar spre sofaua albastră. Generalul îl prinse din zbor, dovedind, în ciuda vârstei, reflexe rapide. Zâmbi și, înclinând ușor capul, îi căută privirea. Dar ochii primadonei trecuseră deja mai departe, spre fotoliul din spatele sofalei. A fost o mică înfrângere pentru Kutuzov și o mare victorie pentru Iancu. Cu prezența lui de spirit, însă, Marele Komandir făcu un semn ordonanței și Nanone primi un delicat buchet din violete de Parma. Ropotele de aplauze ale spectatorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Consulul francez își balansa nervos un picior, privind îngrijorat spre ușile dechise. Se temea de curent și ar fi preferat să plece. Dar nu dorea să atragă atenția printr-un gest care putea fi interpretat ca invidie. Vecinul său de pe sofaua albastră era asaltat de o grămadă de boieri și ofițeri ruși. Toți doreau să schimbe câteva vorbe cu generalul, toți doreau să-l întrebe, să-i ceară sfatul sau să-i solicite ceva. În timp ce el, Ledoulx, abia dacă era salutat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]