1,062 matches
-
succesiunii tactile, al însușirilor senzoriale ce se perindă în fluxul atingerii dintre cel lipsit de vedere și lumea împrejmuitoare. Acest fundal este resimțit aici drept concentrat în propria-i densitate și fără tendință spre o posibilă diminuare întru sfârșit. Stoparea temporalității echivalează cu ieșirea din paradigma existenței terestre, cu moartea în semnificația și înțelesul ei comun. Orbul trăiește fiecare clipă întru moartea însăși a tuturor clipelor sale și evadarea din întunericul perpetuu spre o lumină fără apus, spre o strălucire ce
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ei comun. Orbul trăiește fiecare clipă întru moartea însăși a tuturor clipelor sale și evadarea din întunericul perpetuu spre o lumină fără apus, spre o strălucire ce nu se relevă ochiului profan. Această resurecție o speră cel fără vedere dar temporalitatea resimțită drept povară ce staționează și obligă la staționare ontică pare a amâna mereu descătușarea din crepusculara negură. În timpul său înghețat, orbul percepe și spațialitatea ca extinsă, lărgită și amplificată la nesfârșit. Astfel, o distanță ușor de tranzitat pentru cei
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
tendința unei separări din ce în ce mai ample și mai extinse. Putința de apropiere este doar un chip al aceleași monede ce deține drept a doua sa imagine, drept reversul său negativ capacitatea desprinderii din această apropiere odată cu respingerea și refuzul ei. Fluiditatea temporalității determină aici ca momentul apropierii ce este să devină momentul apropierii ce a fost și al îndepărtării ce este. Prezentul situării înde-aproape devine trecut reflectat în amintire iar posibilitatea îndepărtării celui drag devine actualitate concretă, act sfidător și aspru de
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
a străfundurilor dezancorate din solul fostei iubiri. Aici se relevă natura reală a celui drag, natură ce aparține și se supune relativității. Îndepărtarea implică redobândirea privirii corecte care descoperă că orice astfel de iubire este așezată, dintru început, sub spectrul temporalității ce erodează și descompune. Cel părăsit își suferă relativitatea proprie, pe care a uitat-o în clipa hipnoticei iubiri, dar trăiește paroxistic, întru maximală congestie dureroasă și acceptarea relativității în ființă și faptă a celui drag. El suferă că dragostea
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
apare a se deschide nu atât prin forța spiritului său de a rezista cât prin capacitatea de a activa speranța lăuntrică, speranța ce dincolo de așteptarea unei vindecări corporale și ea efemere, se ridică la preîntâmpinarea unei tămăduiri eliberatoare din fluxul temporalității, o tămăduire întru transcendență și adusă de aceasta. Mâinile suferindului ce se agită exprimând tensiunea acerbă a durerii trupești caută spre a prinde acea eliberare deplin taumaturgică, acea descătușare nu doar din încleștarea unei singure dureri ce izbește dinspre corporalitate
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
consumării noastre ontice se relevă mai autentic prin sunetul său decât prin chipul cadranului încifrat. Anunțarea acustică a trecerii timpului se poate dovedi aici mai aproape de sensul și scopul succesiunii clipelor decât indicațiile vizuale. Orbul vede mai profund în abisul temporalității. Cel lipsit de putința mersului se va așeza pe orice drum drept un autentic călător fiecare plecare și întoarcere fiind aventuri de imprevizibil, obstacole și posibile întârzieri. În alergarea prin mobilitatea cotidiană, cel neatins de suferințele deficiențelor trupești nu sesizează
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
dar metamorfozele pe care le determină sufletului îndurerat rămân prin finalitatea, prin rezultatul operării lor interioare. Spiritul astfel atins și schimbat în adâncurile sale lăuntrice poartă cu sine acea profunzime ce-l predispune transcendenței pe care și-o asumă în temporalitatea mundaneității dar și dincolo de ea, întru transcendența însăși. Generalitatea anonimă sub formula căreia cotidianul își derulează agitația existențială ignoră posibilitatea de ființare a acestor primordiale valențe ale suferinței umane. Dar ignorarea nu înseamnă aici neglijarea ci efectul unei frustrări profunde
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
imanentului, un crepuscul deschis dinspre care răzbate absolutul și potența demiurgică a transcendenței. Această irumpere-ecou împresoară banalitatea și optimismul naivității cotidiene cu agitația prefacerilor de zi cu zi, cu efervescența și sonoritate stridentă a pașilor ce-și proiectează alergarea întru temporalitate. Vindecarea sau exilarea suferindului este aici pentru cotidianitate un demers ce vizează propria vindecare și automenținerea în sine și pentru sine. Prin acest demers posibilitatea destabilizărilor în interiorul mundanului de zi cu zi, al spargerilor metafizice ce trimit spre abisul unui
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
profunzime a complexității existențiale. Dar această poziționare superficială a cunoașterii, această evitare și ocolire trepidantă a realităților prime oricât de mult ar amplifica hipnoza optimismului ce îndrumă ființa umană punctată de iureșul colectiv zi de zi nu poate înfrunta perturbând temporalitatea ce damnează la disoluție și efemer. Timpul pășește peste cetatea umană ruinând-o gradual, dispănd-o în nisipuri răsfirate în secole și milenii. Ecoul optimismului de mult apus se stinge și el întru final purtat și fragmentat în adierile cursivităților istorice
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
se reculeg în fața unei capodopere iar mulți dintre semeni aleg, chiar dacă preț de câteva momente tranzitorii, retragerea în prospețimea tonifiantă a naturii pentru a se reculege. Cel care respinge existența sufletului dincolo de stingerea corporalității rezumă viața la un parcurs inserat temporalității ce poartă spre și întru moarte. Pentru el amintirea celor dispăruți și conținutul timpului consumat se instituie drept repere unice evoluția ființei individuale peste și în afara finalității indicate de imaginea sumbră a mormântului fiind respinsă. Așadar, necredinciosul nu comunică ritualic
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
îmbrățișarea unei stări de conștiință total diferită în raport cu cea anterioară ci redimensionarea viziunii asupra propriului sine, dobândirea unei lucidități profunde prin care individualitatea umană se descoperă ca spirit tributar energiilor spirituale și nu vulgului mundaneității cotidiene inserate disoluțiilor materiale supuse temporalității. Melancolia întoarcerii întru paradigma atemporală a spiritualității întemeietoare ca trăire survenită pe fundalul deschis al aderării conștiinței la plutirea metafizică în depărtările marine pare a fi aici, experiența intensă oferită ego-ului întru zăbovirea reculegerii. Dar și desișul foșnitor al pădurii
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
de vitalitate lingvistică ce întărește logica discriminării minorității. Putem adera însă la utopia reinventării de sine? Răspunsul se găsește în Școala hermeneutică germană 1. Prefigurate de analizele lui Edmund Husserl (1859-1938) asupra dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale, tezele lui Martin Heidegger (1885-1976) despre structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) le-a perfectat în magistrala sa operă Adevăr și metodă (1960). De mai bine de patruzeci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cunoaștere nu poate fi ademenit de silogistică, în timp ce maratonul descoperirilor geografice anunță o altă victorie în fiecare decadă. În eseu se găsește ecoul diletantismului primelor receptări ale noului sau bizarului. Cel puțin în Occident, o mult mai severă economie a temporalității creditează alt metabolism al intersubiectivității. Drept dovadă, arta portretisticii este una dintre cele mai importante beneficii ale noilor deschideri spre anonimatul atâtor continente. Eseul are în primul rând capacitatea de a redea importanța paradoxului în imensa parabolă a istoriei umanității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bildung nu mai emană grija anticilor și a medievalilor europeni pentru suflet (Jan Patodka), care aspirau la reîntregirea spirituală a chipului (das Bild) divin în matricea umanului. „Arta pentru artă” pronunță verdictul crizei și are ca marcă distinctivă retorica discontinuității. Temporalitatea catastrofică a unui secol marcat de două conflagrații mondiale și un paralizant Război Rece a slăbit încrederea în categoria cauzalității eficiente sau finale. Cultura fragmentului nu poate reprima însă angoasa izolării sensului ființei de sfera cunoașterii. Nici o integrare a totalității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oarecum ascuns. Paragrafele dedicate postmodernității survin aproape aleatoriu (mai puțin ¬33-35) în descrierea condiției de posibilitate a omului recent (cu excepția devastatoarei critici a „neființei” din ființa nihilismului, ¬85-¬87 și ¬127-129). Referințele en passant la adresa „spiritului subversiunii”, „sfârșitului moralei”, a „temporalității degradate” sau a „relativismului” în postmodernitate nu sunt comensurabile cu analiza modernității europene, înțeleasă ca proiect definitiv al emancipării umane. Cititorul care se așteaptă să citească o fișă clinică la zi sau un portret-robot al subiectului postmodern - după modelul unor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu este cel mai potrivit pentru o fenomenologie a revelației, întrucât existența presupune un raport ec-static cu lumea (și astfel predispune la obiectualizare). Nu condiția inerțială a lucrurilor privilegiază o străfulgerare poetică, ci învăluirea și însărcinarea lor cu har. Smulsă temporalității, esența manifestării provine dintr-un exces de prezență, pe care Michel Henry a numit-o „auto-afectarea Vieții” (și viața, cu majusculă, este Viața divină)2. Ancorată într-un praxis cotidian, nu prepară această vedere a purei gratuități și umilințe ascunse
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
invitație la trădarea lucidității prin replierea în visul teocratic al celor lipsiți de viziune eshatologică. Pentru a regăsi firul pierdut al criticii modernității nu este suficientă o întoarcere la categoriile gândirii teologico-politice din Bizanț. Necesară, însă, rămâne depășirea liturgică a temporalității lumii - a orizontului structural ambiguu care ne fixează într-o perfidă complicitate cu farmecele neființei. Tradiția nu ține de o mecanică a repetiției pliată pe câteva fixații conservatoare, ci de fericitul acces la surse (din care ne-ar fi plăcut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
invariabil, cu solitare înfrângeri. În cuvintele nefericitului Augustin din Hippona, înainte de a gândi chiar, noi suntem memorie. Nu trebuie să-l citim pe Husserl pentru a înțelege că unitatea interioară a persoanei umane este intim legată de relația conștiinței cu temporalitatea. Voit sau nu, timpul mijlocește orice formă de înțelegere, din indelebila copilărie spre orizontul inflexibil al morții. Fără timp, conștiința umană n-ar putea opera sinteze. Fără alchimia temporalității, nici o gândire n-ar atinge armonia înțelegerii. Prostia nu este doar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
interioară a persoanei umane este intim legată de relația conștiinței cu temporalitatea. Voit sau nu, timpul mijlocește orice formă de înțelegere, din indelebila copilărie spre orizontul inflexibil al morții. Fără timp, conștiința umană n-ar putea opera sinteze. Fără alchimia temporalității, nici o gândire n-ar atinge armonia înțelegerii. Prostia nu este doar un deficit de perspicacitate, ci și de memorie. La celălalt pol, recunoașterea noutății este un test al inteligenței. Aceasta are directe implicații etice și medicale. Mai întâi, sănătatea suflească
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu sunt simple abstracții; ele se țin împreună într-un destin împărtășit. Gândirea simbolică a mitului organizează experiența lumii într-un poem pe care unii filozofi greci, mai cu seamă neoplatonicienii, au decis ulterior să-l interpreteze alegoric. Povestea degradării temporalității originare nu este mai mult decât o poveste. Istoria începe acolo unde omul este supus degradării ontologice, corupției și morții. Abandonul mitului coincide, în lumea greacă, cu vârsta de aur a istoriei. Mefiența platonică față de structurile devenirii trebuia învinsă. Începuturile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu doar revelația „posibilului” în termenii generici ai filozofiei, ci o confirmare a adevărului profețiilor rostite în vechile Scripturi. Plecând de la acest datum ireductibil, primii creștini au simțit nevoia de a rescrie istoria lumii. Neutralitatea fatidică și izotropia ciclică a temporalității grecești vor fi substanțial revocate. Și cele mai mici detalii contează: a fost nevoie ca împăratul să ordone un recensământ pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se nască în Bethleem, împlinind astfel prorocia (Luca 2, 1-7). Logica divină a oportunității (kairos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
miracolului divin. Debutul fenomenologieitc "Debutul fenomenologiei" Pentru o gândire alternativă a revelației care nu acceptă experiența estetică drept model explicativ pentru cunoașterea religioasă, tradiția fenomenologică inaugurată de Edmund Husserl s-a dovedit cea mai rodnică. Făcând analiza conștiinței interne a temporalității (Zur Phänomenologie des inneren Zeitbewußtsein), Husserl este în căutarea originii nediferențiate a unității experienței umane în ego-ul transcendental. Există însă o dificultate majoră datorată metodologiei husserliene: obligația de a investiga câmpul antepredicativ cu instrumentele limbajului categorial. Neomogenitatea a două registre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
netrunchiată, o ruptură a regimului canonic de anticipații intuitive (protenție) și amenajări conceptuale (retenție) ale conștiinței. Pasivitatea pură e omologabilă imemorialului nașterii care declină nu atât un act fiziologic, ci o situație ontologică (aceea de suspensie a fluxului ternar al temporalității). Husserl numea polul acestei pasivități primare das Ichfremde, definind astfel suspensia temporară a structurilor de anticipație ale ego-ului, „alienarea” sa în vidul de sedimentări, cristalizări, plasticizări - atât de uzuale pentru conștiință. Pe scurt, Husserl convoacă la o înțelegere radicală a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității nu-l amenință decât pe cel care crede că temporalitatea degradează ontologic valoarea Scripturii. Nu este însă cazul Părinților Bisericii, pentru care originalitatea este doar un exercițiu de fidelitate. În cuvintele Sfântului Augustin, in vetere novus latet et in novo vetus patet (Quaest. in Hept. 2, 73). Scriptura nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Vattimo. Ideea centrală, potrivit căreia corpusul mioritic ar abrevia o concepție ontologică similară celei heideggeriene, e plauzibilă, chiar dacă indică o anumită predispoziție către suprainterpretare. Eseul cuprinde și o serie de precizări substanțiale cu privire la dimensiunea inițiatică a baladei, fenomenologia morții, experiența temporalității, conceperea Mioriței ca răscruce intertextuală (și nu ca simplu evantai de variante dezvoltate în jurul unui text-cadru), structura actanțială a discursului, „pasivitatea” ciobanului, componenta orfică ș.a. În ultimele două decenii P. a realizat și numeroase traduceri, având un rol considerabil în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]