1,083 matches
-
nu vede culmi decât în imemorial. Pentru ea, timpul este o cădere; pentru spiritul revoluționar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluționar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admițând posibilitatea unei modificări esențiale în temporalitate, spiritul revoluționar cade într-un paradox, care-i constituie tragicul și farmecul său. În timp nu se întîmplă modificări de structură și de esență, el fiind o fluiditate de nuanțe. Timpul actualizează și distruge. Dar în el nu se poate
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
metodologică a Iluminismului n-a fost învinsă decât prin demersurile fenomenologice husserliene de la începutul secolului, fructificate strălucit de Martin Heidegger (1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale (Ur-Ich), propuse de Edmund Husserl, tezele heideggeriene despre structurile anticipative ale comprehensiunii vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în ediție anastatică a textului originar. Tradiția patristică i-a recunoscut atât pe autorii scrierilor sacre, cât și pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural și politic, ci cel plasat în cutia de rezonanță metaistorică a revelației. Interpretul va pune atunci în lumină
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
souffrance). Imanența acestor tonalități afective depășește cadrele lumii (care proiectează în noi pulsiunea elementară a grijii) și anihilează efectele temporalizării seriale a conștiinței. În bucurie și suferință resimțim rădăcinile transcendentale ale Vieții dincolo de limitele lumii fragmentate în porții anomice de temporalitate. Pe de altă parte, trupul biologic este suportul percepțiilor discrete și localizabile, având proprietăți empirice cuantificate de tehnoștiința contemporană în statistici de o infinită precizie. Trupul obiectiv este trupul cu care ieșim în lume, un trup care poate fi mascat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
etc. - după modelul criticat de Aristotel în „argumentul celui de-al treilea om”. Criza teoriei cunoașterii a lui Husserl, determinată de funcția pilot a intenționalității, nu a fost depășită, în opinia lui Henry, de către Heidegger. Filozoful german fixează în orizontul temporalității raportul de transcendență al conștiinței față de lume, înțeleasă ca „orizontul luminii în care lucrurile se arată”. Fenomenul, spune Henry, capătă o determinație greacă 1. „Timp și lume sunt același lucru”2. Plecând de la această constatare, opera lui Michel Henry poate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vieții (inspirat de Dilthey), istoricitate, relația cu Meister Eckhart, chestionarea structurilor prereflexive ale conștiinței, tonalitățile afective ale Dasein-ului, istoricitatea, condiția modernității, nihilismul și esența tehnicii - toate acestea sunt teme de reflecție comună pentru Heidegger și Henry. Pe lângă remanența în cadrele temporalității - timpul ajungând „interfața” tuturor raporturilor ecstatice ale conștiinței mobilizate de intenționalitate 3 - Henry îi reproșează lui Heidegger fascinația față de „irealitatea limbajului poetic”. Deși revelează o ordine a ființei inaccesibilă limbajului ordinar al corespondenței dintre semnificat și semnificant, nu surmontează abisul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Mai mult, nedefinită rămâne originea puterii de învăluire a lucrurilor de către conștiință în propriul orizont transcendental. Dar acest „orizont” (numele grecesc al determinării vizuale), despre care vorbesc filozofii atunci când invocă deschiderea conștiinței, este, de fapt, imaginea plastică, spațială, a efectului temporalității asupra modului de apariție al lucrurilor. Impresia originarătc "Impresia originară" Limitele orizontului conștiinței sunt „hotărâte” de jocul temporalizărilor conotate afectiv. Husserl subliniază în analiza din Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, plecând de la percepția unui sunet, regimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apropiat de formularea acestui paradox al „impresiei originare” (Ur-impression), tematizând natura „sintezelor pasive” din perspectiva celui obligat să restituie puritatea momentului prim al percepției 1. Eșecul încercării sale se va datora deciziei teoretice luate în prelegerile de la Göttingen (1904-1905) asupra temporalității, menținute și reluate apoi în textele de referință ale Meditațiilor carteziene (1929). Husserl a înrobit impresia originară în cadrul de analiză al tipurilor specifice de intenționalitate; el a supus „impresia originară” trecerii din staza pură a prezentului (acum) în ecstaza trecutului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
originară trăiește deci între efectivitatea retenției, aflată în relație de contiguitate directă cu conștiința imediatului, și protenția imediat subsecventă. Impresia originară e nediferențiată, unificată în sine, consistentă cu ea însăși, separată de fluxul trăirilor segmentate analitic în structura triadică a temporalității. Smulsă inițial fluxului temporalității, Husserl leagă impresia originară de o „formă vidă”, denumită de Henry „clipa”. Pentru impresia originară conștiința este, din punct de vedere fenomenologic, prea încărcată. Ea riscă să înghită în neantul temporalității exact ceea ce-i girează premisa
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
efectivitatea retenției, aflată în relație de contiguitate directă cu conștiința imediatului, și protenția imediat subsecventă. Impresia originară e nediferențiată, unificată în sine, consistentă cu ea însăși, separată de fluxul trăirilor segmentate analitic în structura triadică a temporalității. Smulsă inițial fluxului temporalității, Husserl leagă impresia originară de o „formă vidă”, denumită de Henry „clipa”. Pentru impresia originară conștiința este, din punct de vedere fenomenologic, prea încărcată. Ea riscă să înghită în neantul temporalității exact ceea ce-i girează premisa continuității spontante, alcătuită din
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
analitic în structura triadică a temporalității. Smulsă inițial fluxului temporalității, Husserl leagă impresia originară de o „formă vidă”, denumită de Henry „clipa”. Pentru impresia originară conștiința este, din punct de vedere fenomenologic, prea încărcată. Ea riscă să înghită în neantul temporalității exact ceea ce-i girează premisa continuității spontante, alcătuită din actul originar de sinteză a fluxului trăirilor conștiinței. Dificultatea captării impresiei originare ține, așadar, de faptul sustragerii sale „din fața” temporalității și, prin aceasta, memoriei corelate acesteia. Impresia originară sau autoapariția fenomenalității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de vedere fenomenologic, prea încărcată. Ea riscă să înghită în neantul temporalității exact ceea ce-i girează premisa continuității spontante, alcătuită din actul originar de sinteză a fluxului trăirilor conștiinței. Dificultatea captării impresiei originare ține, așadar, de faptul sustragerii sale „din fața” temporalității și, prin aceasta, memoriei corelate acesteia. Impresia originară sau autoapariția fenomenalității este imemorială și acosmică, provenind dintr-un „mai înainte de toți vecii” care vizează „o condiție permanentă, o condiție de posibilitate, o esență”2. Originar, adică transcendental; acosmic, adică înaintea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
corelate acesteia. Impresia originară sau autoapariția fenomenalității este imemorială și acosmică, provenind dintr-un „mai înainte de toți vecii” care vizează „o condiție permanentă, o condiție de posibilitate, o esență”2. Originar, adică transcendental; acosmic, adică înaintea lumii; imemorial, deci în afara temporalității. Originarul impresiei nu este începutul unei senzații, ci instituirea posibilității oricărui început și a oricărei senzații. Dar „posibilul” generic al instituirii invocă o potență pe care este obligatoriu să o chestionăm aici. Impresia originară fondează orice percepție secundă în aria
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
disparate de impresii originare, similare multiplelor iviri ale clipei, abia apoi scufundate în succesiunea cronologică a trăirilor conștiinței. Impresia originară este analoagă condiției punctului adimensional, „întins” pe o suprafață determinată. Posibilitatea impresionabilității conștiinței se ascunde, înaintea oricărei sinteze pasive a temporalității, în ceea ce Henry numește procesul revenirii la sine a Vieții transcendentale, a cărei materie autogenerativă este afectivitatea pură. Din arderea lăuntrică a acestei afectivități - care ne prilejuiește constatarea spontană a locului impresiei originare - suferința sau bucuria gratuită renasc în trupul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Ipseitatea cărnii, ascunsă în memoria „sinelui”, nu e acoperită de identitatea ego-ului (ulterior divizat de psihanaliză în sfera conștientului și, respectiv, a inconștientului). Viața care atinge trupul înainte de formarea conștiinței și structurarea categorială a acesteia nu are memoria aditivă a temporalității: din perspectiva ei, între punctualitatea unui „ieri” și cea a unui „astăzi” se cască, după expresia lui Meister Eckhart, un abis de mii de ani. Pe de altă parte, Viața nu mai subîntinde univoc, precum în filozofia greacă, specia „animală
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al gândirii determinat de interpretarea grecească a diferenței dintre ființă (to on) și ființări (ta onta). Când, în taxonomia categoriilor aristotelice, substanța (ousia) capătă rolul de prim predicat, avem deja un primat al prezentului (parousia) asupra celorlalte două moduri ale temporalității (trecut și viitor). Aceasta înseamnă, în mod fundamental, că ceea ce este este la modul prezent. Această definiție este valabilă și pentru ființarea supremă („Dumnezeu”) care, față de ființa comună (to on), joacă rolul fondator al substanței în relație cu celelalte categorii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
permite să se țină cont de trei caracteristici principale ale experienței (realului), pe care epistemologiile pozitiviste și realiste nu le acceptă: a) ireversibilitatea cogniției; b) dialogica; c) recursivitatea cogniției. a) Ireversibilitatea cogniției este direct legată de relația între acțiune și temporalitate, aceasta din urmă fiind percepută a fi ireversibilă. În acest sens, ipoteza clasică heraclitiană a ireversibilității timpului "panta rei" (totul curge) are valabilitate universală. De aceea, ipoteza fenomenologică permite un anumit grad de exprimare în procesul de cunoaștere, evidențiind caracterul
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
care stau la baza construcției europene la nivel strategic au determinare simbolică: scheme, modele, scenarii, aplicații etc. Pe acest fond, ipoteza fenomenologică se exprimă prin trei caracteristici: a) ireversibilitatea actului de cunoaștere în procesul construcției europene (relația dintre acțiune și temporalitate este ireversibilă); b) existența a două forme contrare ale cogniției în probleme strategice europene (dialogica); c) recursivitatea actului de cunoaștere în problemele europene (schimbarea a ceea ce este cunoscut în plan european contribuie la schimbarea a ceea ce se dorește la nivel
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]
-
acestor roluri manageriale nu poate fi concepută în absența disponibilizării resurselor educaționale și manageriale. Selecția pe care am realizat-o cu privire la principalele funcții sau roluri manageriale ale cadrului didactic cuprinde următoarele componente: - planificarea; - organizarea: pregătirea materialelor, dinamica activităților educaționale, analiza temporalității didactice; - decizia educațională; - controlul și evaluarea; - consilierea. Reunirea acestor roluri construiește principala sferă dinamică a activității manageriale a cadrului didactic. Cele mai relevante particularizări pot fi obținute în urma trecerii în revistă a fiecărui rol în parte. 4.7.1. Planificareatc
Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză educațională by Romiță B. Iucu () [Corola-publishinghouse/Science/2057_a_3382]
-
capacității de desfășurare sistematică existente în această fabulă”97. Asupra acestor chestiuni, Paul Ricoeur zăbovește îndelung și în trilogia amintită, unde insistă, pe de o parte, asupra legăturii dintre mimesis și lume, pe de alta, asupra relației dintre acestea și temporalitate. Ipotezei de bază - aceea conform căreia corelația între activitatea de a povesti istorii și caracterul temporal al experienței umane nu este accidentală, reprezentând, după expresia autorului, „o formă de necesitate transculturală”98 - i se subordonează o analiză riguroasă a articulațiilor
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ceea ce poate fi mai străin de copierea unui real preexistent, reprezentând o formă de imitație creatoare: A imita sau a reprezenta o acțiune presupune, în primul rând, o pre-comprehensiune a ceea ce rămâne din accidentalul acțiunii umane: din semantica, simbolistica și temporalitatea sa. Pe această pre-comprehensiune (...) se sprijină punerea în intrigă și, deopotrivă, imitația (...) literară 100. Așadar, deși nu subapreciază nicidecum ponderea construirii intrigii, a configurării, după propria sa expresie, în cadrul textului literar, pentru Ricoeur esențial rămâne caracterul de Ianus Bifrons al
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
accentuează - pe urmele lui Frye - asupra valențelor cognitive ale mimesis-ului, strâns legate de mișcarea temporală, atunci când afirmă că povestirea ar fi cea care dă formă succesiunii informe și mute a evenimentelor, cu alte cuvinte că, pornind de la timp, povestirea creează temporalitate. Să ne amintim că Hans Robert Jauss plasa și el mimesis-ul într-un cadru oarecum, atunci când vorbea despre „desfătarea de Sine în desfătarea cu Altul”, pe care el o deducea însă din ambiguitatea structurală a receptării textului ficțional. Este aproape de
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
înălțimi ale unchiului Devereux. În 1911 se oprise din crescut la un metru și optzeci de centimetrii fix272. Chiar la o lectură superficială putem remarca deschiderea acestui poem spre realitatea senzorială (elementul vizual este în mod evident privilegiat) și spre temporalitatea individuală, prin simpla rememorare. Secvențele se pot vizualiza cu ușurință: unchiul Devereux în uniforma ofițerilor canadieni, coborât parcă dintr-o fotografie de epocă, apare înconjurat de „posterele sale de student”, brăzdate cu dungi de lumină. De altfel, ni se oferă
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
tocmai datorită aparentei lor insignifianțe, dovezi ale fantasmagoricei multiplicități a lumii. Din această perspectivă, s-ar putea afirma chiar că experiența poetică a lui Roberto Deidier nu este străină de acea metamorfoză treptată, uneori greu sensizabilă, a obiectului plasat în temporalitate, caracteristică pentru ontologia barocului. Și în cazul de față, abundența detaliilor devine un simptom al tranzitoriului, chiar dacă, abandonând apetența barocă pentru obscuritate, discursul autorului contemporan câștigă în precizie, mimând adesea transparența și directitatea. Așa cum se întâmplă și în pasajul citat
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]