5,198 matches
-
la tradiția patristică a Bisericii. (apărut în România literară nr. 10-11/2004) 8. Dumitru Stăniloae, afinitățile și idiosincraziile sale patristice*tc "8. Dumitru Stăniloae, afinitățile Și idiosincraziile sale patristice* " I Dumitru Stăniloae (1903-1993) face parte, incontestabil, din acea pleiadă de teologi prestigioși al căror renume nu încetează să sporească nici după moarte. I-au fost consacrate numeroase lucrări, începând cu volumul omagial apărut în anul 1993, Persoană și comuniune, coordonat de Ioan I. Ică Jr., și până la volumul colectiv Dumitru Stăniloae
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
soluții la Părinți. ș...ț și sunt convins că există o unitate organică între gândirea patristică și aceea care trebuie să aducă răspunsuri la problemele de astăzi. Gândirea Părinților este într-adevăr nemuritoare 177. Din tinerețe și până la moartea sa, teologul român avea să petreacă mii și mii de ore în tovărășia Părinților. La început, între anii 1930-1940, abordarea sa e mai științifică, ba chiar aproape impersonală. El își înzestrează fiecare traducere cu o introducere (prefață) solidă, adăugând notele filologice și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
științifice fiind înlocuite printr-un autentic dialog pe picior de egalitate cu Părinții. Notele pe care Stăniloae le redactează pentru Ambigua lui Maxim Mărturisitorul, pentru diferiți autori din Filocalie, pentru operele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul sau pentru Imnele lui Simeon Noul Teolog au puțin de-a face cu notele unei ediții științifice cu care ne-au obișnuit cercetătorii de specialitate occidentali. Este vorba mai degrabă despre scolii teologice, menite nu numai să limpezească textul patristic, dar și să-i insufle o nouă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Adevărului divin. Lui Bielawski îi revine meritul de a fi atras atenția nu numai asupra descoperirii Dogmaticii lui Cristos Androutsos (1867-1935), ci și a altor trei maeștri despre care nimeni nu amintise mai înainte. Este vorba despre Zikos Rosis (1838-1933), teolog format în universitățile germane, a cărui perspectivă deopotrivă istorică și patristică asupra teologiei ar fi putut să-l cucerească pe tânărul român 179; Grigore Papamihail (1874-1956), profesor de teologie fundamentală și autor al uneia dintre primele monografii moderne despre Palamas
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la Universitatea din București în 1935-1936, care se prezintă ca o lucrare matură, cu multe interpretări originale. Profesorul se referă pe larg la învățăturile lui Pseudo-Dionisie, Ioan Climax, Grigore Palamas („eroii” și modelele lui Stăniloae), fără să lase deoparte marii teologi ai primelor secole, precum Origen, Capadocienii, Evagrie și marii mistici germani Eckhart și Tauler. Crainic era, de asemenea, la curent cu lucrările lui Papamihail despre Filocalie și cu cele ale lui Irénée Hausherr, pe care îi citează admirativ. Rolul său
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dar înnoirile sale nu sunt altceva decât o surpare a zăgazurilor care țineau teologia noastră închisă dinspre fluviul bogat și viu al Tradiției. Prin charisma, inteligența și talentul său pedagogic, Crainic și-a pus amprenta asupra mai multor generații de teologi români. Articolele sale din Gândirea, precise și totodată elegante, erau căutate cu interes de un public larg, format nu numai din preoți și călugări, ci și din laici (Crainic însuși fiind un laic). Așadar, aș spune că, dacă succesul Filocaliei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor; Cuvânt despre întruparea Cuvântului; Trei cuvinte împotriva arienilor (1987); Epistole; Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (1988); Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor (1989, 1990, 1991); Maxim Mărturisitorul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești (1990); Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești (1990); Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în duh și adevăr (1991); Chiril al Alexandriei, Glafire (1992); Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon)(1993); Grigore din Nazianz, Cinci cuvântări teologice (1993); Chiril al Alexandriei, Dialoguri despre Sfânta Treime (1994
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
1996, cuprinde o introducere densă, asupra căreia voi reveni numaidecât, traducerea celor patru tratate și scrisorile (după Migne 196), scoliile transmise sub numele lui Maxim Mărturisitorul și propriile note ale lui Stăniloae 197. În ceea ce privește influența exercitată de Pseudo-Dionisie asupra gândirii teologului român, există deja un studiu al lui Gheorghe Drăgulin 198, care trece în revistă câteva texte semnificative: 1. un articol din 1952, cu care Stăniloae participase la o polemică teologică privind locul Fecioarei față de ierarhiile îngerești. În opinia sa, „Maica
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sau de ieșiri ale lui Dumnezeu 207. În realitate, Stăniloae oferă o descriere perfect normală a sistemului dionisian, având pretenții de originalitate. Pentru că funcționarea triadei lui Proclus nu poate fi înțeleasă în alt fel decât așa cum este prezentată aici de către teologul român și nu admite panteismul. Motivele pentru care Stăniloae apără, împotriva tuturor evidențelor, autenticitatea corpusului areopagit ne scapă. Dar mesajul este limpede: nici o jignire nu trebuie adusă Tradiției! Trebuie ca Dionisie să rămână ceea ce a fost vreme de secole, adică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care Tradiția îl plasează în secolul I d.Hr., convertit de Pavel în trecerea sa prin Atena, conform mărturiei din Faptele Apostolilor 17,34. Cu toate acestea, într-un text din anii ’30 reluat în volumul Ortodoxie și românism (1939), tânărul teolog, comentând o frază a lui Augustin -in quantum sumus, boni sumus, et in quantum mali sumus, in tantum etiam minus sumus-, face următoarea precizare: „Concepția aceasta despre rău nu se află numai la Fericitul Augustin, deși el a sistematizat-o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prin energia dumnezeiască. Îndumnezeirea omului presupune așadar „moartea mistică a puterilor sale naturale”; simbolic, sufletul intră în „Duminica” vieții, care vine după „Sabbat-ul” odihnei în contemplația naturală și după cele „șase zile” de nevoință ascetică. Grigore Palamas sau geniul ortodoxiei Teologul care l-a marcat cel mai mult pe Stăniloae rămâne fără îndoială Grigore Palamas (secolul al XIV-lea), și aceasta din mai multe motive. În primul rând, Palamas i-a oferit o explicație completă și coerentă pentru soluționarea problemei misticii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dumnezeiască pe care călugării pretind că o văd în timpul rugăciunii, Stăniloae se apleacă asupra metodelor isihaste transmise prin câteva texte anterioare: este vorba despre Pseudo-Hrisostom (data acestei mărturii rămâne incertă, putând merge până către secolul al XI-lea), Pseudo-Simeon Noul Teolog 223(la puțină vreme după primul), Nichifor Monahul și Grigore Sinaitul (ambii trăitori în secolul al XIII-lea). În aceste texte, tehnica rugăciunii inimii e descrisă destul de exact, diferențele între cele patru mărturii reducându-se la câteva detalii, pe care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
seamă inconsecvența Bisericii ortodoxe. Conform poziției sale, rușii ar fi respins palamismul începând cu secolul al XVIII-lea, în vreme ce, chiar în sânul Bisericii grecești, lucrurile nu sunt întotdeauna clare: Biserica greacă contemporană afișează deschis inconsecvența, nu doar permițând clericilor și teologilor să învețe ceea ce ea anatemizează în slujbele sale, ci și îngăduind răspândirea în rândul credincioșilor a unor cărți de educație și informare religioasă care, unele, învață palamismul, iar altele îl resping, precum catehismul lui Nicolae Bulgaris ostil palamismului și Thesauros-ul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lucrărilor și o reconstituire a contextului istoric. Stăniloae îl atacă pe Jean Philippe Houdret, care, în studiul său intitulat „Palamas et les Cappadociens”, scoate în evidență unele distorsiuni operate de Palamas tradiției patristice pentru a-și pleda cauza. De asemenea, teologul român îl acoperă cu reproșuri pe Jean Sergio Nadal, apărător al lui Akindynos, și pe Juan-Miguel Garrigues, autor al unui articol despre Maxim Mărturisitorul 228. În puținele pagini pe care le-a consacrat acestei polemici, Stăniloae nu aduce câtuși de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
autentic spirit palamit, faptul că totalitatea ființei divine se manifestă în decursul fiecărei lucrări, dar de fiecare dată într-un fel diferit. Nu este vorba de o scurgere diminuată, în sens platonician, a ființei divine în lucruri, cum afirmă unii teologi catolici (sic!), dar aceeași ființă divină comunică prin intermediul energiilor cu creaturile, potrivit capacităților acestor creaturi, restrânse în structurile și potențialitatea lor229. Acest compromis va fi de scurtă durată, fiindcă în prefața pe care o va redacta pentru cea de-a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Alexandriei, Leonțiu al Bizanțului și Nicolae Cabasila; semnificația Cincizecimii, ca episod al întemeierii Bisericii, este explicată prin invocarea unui fragment din Ioan Hrisostom; pentru eshatologie sunt citate mai multe nume, printre care Maxim, Evagrie, Ioan Damaschin, Ioan Hrisostom, Simeon Noul Teolog etc. Regăsim un scenariu teologico-patristic identic, parcurgând celelalte lucrări de căpătâi ale lui Stăniloae: Spiritualitate ortodoxă. Ascetică și mistică (1981) și Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă (1986). Prima dintre ele merge pe urmele lui Nichifor Crainic, dar fructifică și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din secolul al VI-lea sau al VII-lea, căruia i-a consacrat o introducere din rațiuni... patriotice. Tradiția de care se simte atașat este aceea reprezentată de Athanasie, Chiril al Alexandriei, Părinții capadocieni, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Simion Noul Teolog, Grigore Palamas și isihaștii din Filocalia sa. E vorba despre aceeași Tradiție atât de dragă lui G. Florovsky și Vl. Lossky, două figuri de frunte ale „curentului neopatristic”. Respingerea necondiționată a lui Origen și a „origeniștilor” mi se pare, din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și practicarea unei teologii resentimentare. 3. Am încercat, de asemenea, să arăt că marea dragoste a lui Stăniloae pentru Părinți, departe de a fi fructul exotic al perioadelor sale de studii în străinătate, a fost provocată și întreținută de câțiva teologi români dintre cele două războaie mondiale, în special de către Vasile Loichiță și Nichifor Crainic. Este totuși adevărat că, dacă n-ar fi beneficiat de anii de studii în Grecia, Franța și Germania, proiectele sale nu s-ar fi putut realiza
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de studii în Grecia, Franța și Germania, proiectele sale nu s-ar fi putut realiza niciodată. Datorită învățării limbilor greacă veche și modernă, a limbii germane și mai ales datorită descoperirii Părinților la Atena, el a putut să depășească nivelul teologului amator (deși genial) al unui Nichifor Crainic și să se adape direct din izvoarele misticii ortodoxe. 4. Se constată o anumită involuție, cu timpul, în modalitatea de abordare a textelor vechi. Această involuție - caracterizată prin folosirea selectivă și uneori tendențioasă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Marcel, L’Être et les êtres, de Maurice Blondel, ambele apărute în 1935. Atât Marcel, cât și Blondel vor deveni nume de referință pentru ceea ce se va numi ulterior „existențialismul ontologic creștin”. Ambii vor influența „sub mantou” noua generație de teologi catolici, constituindu-se și într-o alternativă fecundă, pe de o parte, la existențialismul sartrian, iar pe de altă parte, la marxismul althusserian. În 1937, Yves Congar publică o carte de pionierat în materie de ecumenism, Chrétiens désunis, și tot
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din partea dominicanilor grupați în jurul Revue thomiste, care s-au simțit vizați de unele remarci. Părintele Garrigou-Lagrange, într-o replică plină ochi de citate latinești, va merge până acolo încât îi califică pe „mușchetarii” de la Fourvière drept susținători ai unei „noi teologii”, purtătoare a virusului modernist. Foarte pe scurt, textul lui Daniélou pleacă de la următoarea constatare: teologia catolică a epocii ar fi o teologie închisă în ea însăși, fără nici o legătură cu lumea în care creștinii totuși își petrec viața de zi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
tomiștilor, care fuseseră vizați în câteva rânduri de către iezuit. Imediat, părintele Labourdette 244 va publica în Revue thomiste (martie-august 1946) o replică, „La théologie et ses sources. Etude critique”245, urmată de o adevărată „bombă atomică” lansată de la Roma de către teologul aproape oficial al Vaticanului, Garrigou-Lagrange: „La nouvelle théologie: où va-t-elle?”246 Ambele texte exagerează și deformează tendențios afirmațiile lui Daniélou, politizând oarecum afacerea. Garrigou-Lagrange, de pildă, reproșează acestei „noi teologii” că încearcă să „relativizeze” și să „subiectivizeze” noțiunea de adevăr
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
urmată de o adevărată „bombă atomică” lansată de la Roma de către teologul aproape oficial al Vaticanului, Garrigou-Lagrange: „La nouvelle théologie: où va-t-elle?”246 Ambele texte exagerează și deformează tendențios afirmațiile lui Daniélou, politizând oarecum afacerea. Garrigou-Lagrange, de pildă, reproșează acestei „noi teologii” că încearcă să „relativizeze” și să „subiectivizeze” noțiunea de adevăr (care nu mai este adequatio rei et intellectus, ci conformitas mentis et vitae) și că substituie filozofiei ființei, proprie catolicismului și a cărei supremă expresie rămâne ontologia tomistă, o filozofie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
diavolul. Câteva întrebări trebuie ridicate aici și trebuie să spun că ele merită o adâncă reflecție. În primul rând, de ce Jertfa nu se poate realiza fără trădare? Altfel spus, de ce trădarea este necesară mântuirii? Am lansat această întrebare mai multor teologi contemporani pe care îi știu, din toate confesiunile, și până acum absolut nici unul n-a pretins a deține răspunsul decisiv. Dovadă că dezbaterea despre Iuda e într-adevăr fundamentală și delicată. Origen, care încearcă să intre în psihologia personajului, vorbește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ediție a Evangheliilor apocrife acum zece ani. În acest volum am ales anume acele texte din care s-a plămădit Tradiția ortodoxă, lăsând altora, competenți, recuperarea textelor gnostice. Dacă scoatem din literatura creștină Protoevanghelia lui Ioan sau Discursul lui Ioan Teologul, nu mai rămâne absolut nici o mărturie despre nașterea Fecioarei Maria sau despre Adormirea ei, două episoade reprezentate în mai toate bisericile ortodoxe. Canonul după care citim astăzi Noul Testament n-a existat de la început. Procesul canonizării anumitor texte în detrimentul altora a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]