1,090 matches
-
o vagă admonestare. Sheba a venit la mine și mi-a dat un plasture și un șomoiog de hârtie igienică să-mi curăț rana. Polly s-a aruncat pe sofa cu un oftat țâfnos. — Îmi dai și mie, tata, o votcă cu lămâie? a întrebat ea. — O, sigur, a zis tatăl ei, cu o urmă ușoară de indulgență în voce. A zâmbit spre mine și a dat din cap: — Fiica mea e o alcoolică. — Polly, am zis eu, în timp ce îmi îngrijeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
l-a luat în brațe și l-a întors cu capul în jos. — Cum se vede de acolo de jos, Benno? l-a întrebat în joacă. Sheba se uita la ei cum se prostesc și zâmbea. Polly, care își sorbea votca pusă de tatăl ei, nici măcar nu și-a ridicat capul. — Hmm, ai ceva bani de buzunar pentru mine, Benno? a zis Richard, legănând copilul care stătea cu capul în jos într-o parte și în alta. Ben țipa de plăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
și stăteam la câte o lumânare de seu, vorbind tot mai monosilabic, pe subiecte care căpătau formele de relief ale contextului: dacă ne duce și la sfeclă, dacă ajung la timp camioanele cu prânzul pe tarla, dacă mai aduc vreodată votcă la bufet, dacă există viață înainte de moarte. Acum, la fel ca în Twin Peaks, it happene again. Pe scurt, în fiecare toamnă, pe când profesorii ăștia drăguți din laboratorul oxonian de creiere (că doar între ei mă aflu acuma) își puneau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
5. Când nu dansam, beam pahare întregi de Pinot noir, unul după altul. Apoi iar dansam, ca nebuna, cât mai intens cu putință. Dimineața am plecat la Cristi în cămăruța din subsol, 11 oameni în 6 metri pătrați. Am băut votcă Stalichnaya, am vorbit cât de mult și de tare am putut, am făcut mișto de tot și de toate, am cochetat cu bărbații de față. Mai târziu, după ce au aflat, colegii mei au făcut ce era de cuviință: ferpar, coroane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
și aplaudam măiestria. Șefului comenduirii îi mai sărise cureaua de la pantaloni cu încă un ochi din pricina mândriei ostășești. După ceremonii și concursuri de marineli, ne-au poftit la căpitănie. Bărbații într-o cameră largă cu fotolii rotative de birou: whisky, votcă, trabucuri, politichie, femeile în încăperea alăturată: fursecuri, licheur, Fanta, hai, cu bătaie, țigări Salem mentolate, discuții despre greutățile de soție de demnitar. Doamnele din jur ar fi vrut să vorbească cu mine, că așa era diplomatic indicat (soții lor voiau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
plus nevestele aferente. N-am putut mânca nimic toată ziua fiindcă meniul era: carne, cu carne din carne și deasupra fripturi cu sarmale. N-am putut bea decât cu mare greutate două sticle de Tuborg, fiindcă primăria decisese deja țuică, votcă, vinuri. Stăteam mută, fumând ca o nefumată, lângă violonistul din taraf (încaltea, omul foarte drăguț, într-o pauză de cântece patriotice și hore mehedințene, mi-a cântat Balada, uitându-se în ochii mei, și a cântat-o așa de frumos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
eclipsei a plouat de a rupt. Tata nu s-a sinchisit prea tare, ba chiar a dat drumul la grătar în șură, a pus un ou pe masă și oul s-a ridicat la verticală. Se freca pe mâini în preajma votcii Smirnoff, adusă de mine de la un Shell, și încerca să ne potolească tristețea și foiala după o geană de lumină: - Fata mea, ia mai uită-te tu pe pământ, că e și mai frumos ca în ceruri. Și m-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
a închis, floarea-soarelui și-a regăsit rotirea înceată, rățuștele și-au scuturat aripile, cocoșii au cântat de ziuă. O zi derulată în patru minute, o zi întreagă. Cea mai acută percepție cosmoterestră pe care am trăit-o. Tata a deșurubat votca. Universul mirosea a aripi de pui prăjite la jar, a fân, a rugi de zmeură și a dragoste senină. A dragul tatei de mine și al meu de el. Într-o seară stăteam sub viță, la un vin alb, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Prea mult pentru tine, hm? — Exact, prea mult. M-am uitat după Jacqui, era numai vina ei - era colegă cu fratele lui Kent. Dar n-am văzut decât găligani gălăgioși cu pupilele imense și fete cu un aer dubios, înghițind votcă direct din sticlă. Am descoperit apoi că Kent dăduse sfoară în țară că dorea ca oamenii să vină cu genul de fete care se aflau pe ultima sută de metri în cursa nebună, lipsită de inhibiții, dinainte de dezintoxicare. Dar chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
De mai bine de un an hotărâsem să nu mai trec pe la ea. Voia să se mărite „bine“, avea un milițian de la scara vecină pe care pusese ochii și nu mai voia să fie văzută cu alții. — Dă-mi o votcă și niște bani. De-asta am venit. Altfel nici nu intram. N-am nici măcar o fisă, să dau un telefon la I.T.B. — Ce-ai cu I.T.B.-ul? — Să-mi dea geanta. Am pierdut-o în autobuz. A ridicat iar din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Să-mi dea geanta. Am pierdut-o în autobuz. A ridicat iar din umeri. S-a dus după perdea și s-a întors cu o hârtie de douăzeci și cinci. Mi-a întins-o, oftând încurcată. — Tot ce am. Ți-aduc și votca. Și o savarină? Știa că-mi plăceau savarinele. Fără savarină, am gemut. Simpla rostire a numelui dolofanei prăjituri, cu moțul ei de frișcă, mi-a întors stomacul pe dos. Într-o străfulgerare de amintire am văzut cum, pe la miezul nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a numelui dolofanei prăjituri, cu moțul ei de frișcă, mi-a întors stomacul pe dos. Într-o străfulgerare de amintire am văzut cum, pe la miezul nopții, la petrecere, intrase în sufragerie ochelarista pirpirie cu tortul de frișcă. — Mai bine două votci, am icnit. Mi se-apleacă de la savarină. Mă străduiam să țin cât mai mult imaginea lăptoasă a ochelaristei, a pirpiriei, înaintând din chenarul ușii cu tortul de frișcă. Făcea câțiva pași spre masă, apoi dispărea. Am închis ochii și am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu, am tresărit, conștient că pirpiria aceea nu va mai ajunge niciodată la masa din miezul nopții, cu tortul ei de frișcă. Nu mi-e somn. Încerc doar să-mi revin. Paharul mare, cu o porție dublă sau triplă de votcă, îmi dădea speranțe. Să nu vomiți, ai grijă. Ia întâi o gură mică, de curaj, mi-a șoptit Ana. La masa de lângă noi se așezase scriitoarea. O bătrână care venea parcă de când lumea acolo. Scotea teancuri de foi, caiete, grămezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
se așezase scriitoarea. O bătrână care venea parcă de când lumea acolo. Scotea teancuri de foi, caiete, grămezi de pixuri, creioane, stilouri și scria întruna. Mă fascina întotdeauna când o vedeam. Dar despre ea, poate, altă dată. Acum ridic paharul de votcă și încă ezit dacă să beau sau nu. Îl țin în dreptul nasului și las, mai întâi, să mă inunde boarea lui ușor dulceagă, cu aromă de buruieni, de cretă, de hârtie arsă, de Țăndărei, de țâța țigăncii, de glorie postumă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
îndemână. — Asta-i, mi-am spus, cu nepăsarea celui care, oricum, nu mai are ce lăsa pe altarul demnității. Am dus paharul la gură și am sorbit. Simțeam cum instantaneu stomacul se încleștase, ca un ghem de cauciuc strâns, cum votca arde și pârjolește tot traseul. Așa le făcea și Ștefan turcilor, rădea totul în fața lor, gândeam hotărât să nu-mi descleștez gura de pe pahar, să nu cedez în fața încrâncenării stomacului, să-l inund cu votcă, până se va deschide biruit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ghem de cauciuc strâns, cum votca arde și pârjolește tot traseul. Așa le făcea și Ștefan turcilor, rădea totul în fața lor, gândeam hotărât să nu-mi descleștez gura de pe pahar, să nu cedez în fața încrâncenării stomacului, să-l inund cu votcă, până se va deschide biruit, pârjolea totul marele Ștefan și câștiga războiul, îmi repetam înciudat, lăsând, gogâlț--gogâlț, votca să mă cutreiere, nu mai vedeam nimic, eram doar eu cu paharul la buze, marele Ștefan (nu-l făcuseră sfânt pe atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
totul în fața lor, gândeam hotărât să nu-mi descleștez gura de pe pahar, să nu cedez în fața încrâncenării stomacului, să-l inund cu votcă, până se va deschide biruit, pârjolea totul marele Ștefan și câștiga războiul, îmi repetam înciudat, lăsând, gogâlț--gogâlț, votca să mă cutreiere, nu mai vedeam nimic, eram doar eu cu paharul la buze, marele Ștefan (nu-l făcuseră sfânt pe atunci) pârjolind totul și Ana, cu mâna la gură, privindu-mă cum birui și ultimele legi ale intuiției care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-l făcuseră sfânt pe atunci) pârjolind totul și Ana, cu mâna la gură, privindu-mă cum birui și ultimele legi ale intuiției care se zvârcoleau în capul ei, sfâșiate de certitudinea că din mine acuși-acuși au să țâșnească șuvoaie de votcă. N-a fost să fie. Am golit paharul. Am rămas cu gura larg deschisă, de parcă pândeam să-mi intre înțelesul ultim în suflet. Stomacul cedase și începuse să facă tumbe. — Krepkaia, am gemut într-un târziu. Te-ai orientat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fi vrut să-i spun ceva. Experiența m-a avertizat instantaneu. „Dacă descleștezi dinții e prăpăd. Tsunami cu harakiri pentru telespectatori.“ Știam că riscurile sunt imense. Am strâns și mai tare dinții. Stomacul, răzbunător, îmi trimitea, în șuturi, valuri-valuri de votcă înapoi. Poate și vreo bucățică din tortul de azi-noapte. Am ridicat neputincios din umeri și i-am făcut semn Anei: „Asta-i! Mă... Ce vrei să fac?“. Am ieșit în ritmul sincopat al șuturilor stomacului. Lupta începuse. Venea hohotind metafizica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în hohote de râs. Dom’ Caraman îi pune mâna pe gură și zâmbește absent spre mine: „Câte șuturi de-astea n-o să mai iei...“. Aveam să mai iau, într-adevăr. Nu dureau. Mă îndepărtau doar de bere, împingându-mă spre votcă. Acum, în ușa berăriei, nu știu încă toate acestea. Privesc, din ce în ce mai nehotărât, când spre lumea din crâșmă, când în spatele meu. Îmi dă ghes gândul să renunț la bere. Oricum, ieșisem învingător în lupta cu stomacul. Poate ar trebui să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
înălța în toată splendoarea păcătoșeniilor sale spre cer, mulțumindu-i Domnului că încă îl mai ține pe Lume și-l lasă slobod să-și soarbă prima dușcă întăritoare a zilei. Scoteam apoi, de sub o grămadă de buruieni jilave, sticla de votcă și beam, aproape mistic, ca într-un ritual cosmic și primordial, primele înghițituri. Nu aveam senzația că-mi fac rău. Dimpotrivă, arsura lichidului, răspândindu-se în trup, îmi întărea senzația că mă contopesc cu ceva misterios, necuprins și îngăduitor, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
stau în ușa berăriei, nu mă grăbesc să trimit ospătarul să-i ridice, să-i trimită la altă masă. „Eu le-am stins cu alcool“, îi spun Nelei, înainte de a-i povesti despre cartea la care lucrez. „Am băut atâta votcă, încât am exterminat tot surplusul de globule roșii. Nu doar de la mine. Cred că, în generozitatea mea, am făcut curățenie de globule roșii în tot cartierul. M-am procopsit, în schimb, cu alte belele.“ „Tot aia-i“, oftează ea. „Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pereți vâscoși, gelatinoși, un fel de spongii ale nimicniciei. Sunt clipe din acestea, când un declic al Lumii din jur te azvârle în zădărnicii de gânduri și temerități de dorințe, gratuite precum însuși balansul jucăriei atârnate de un gumilastic. „O votcă m-ar aduce iar aici“, am gândit, semețindu-mă cu puterea de a nu-mi duce gândul până la capăt, transformându-l în bine știutul răsfăț al buzelor abia atingând licoarea arzătoare, jucându-se parcă pe marginea primei înghițituri, urmărind în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mine Matvei. A bodogănit ceva despre situația relațiilor internaționale care se tot dezacordau, despre vietnamezii care ieșiseră și în acea dimineață la păscut (culegeau buruieni de supă de pe imașul din spatele căminelor studențești), sfârșind cu obișnuitul „Dom’ ambasador, analizăm marfaloghia unei votci?“. Cumpărasem, de câteva săptămâni, de la Consignația un costum albastru-metalizat, lucios și Matvei când m-a văzut m-a asigurat că am alură de ambasador incaș la nu știu ce Comisie ONU care dădea pâine și samahon înfometaților din Anzi. La a treia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Cumpărasem, de câteva săptămâni, de la Consignația un costum albastru-metalizat, lucios și Matvei când m-a văzut m-a asigurat că am alură de ambasador incaș la nu știu ce Comisie ONU care dădea pâine și samahon înfometaților din Anzi. La a treia votcă, Matvei mi-a spus că intrase, de fapt, întâmplător în cafenea. Aștepta să treacă vremea, să se deschidă ambasada lor, mai spre prânz, și să se ducă să-și ia cutia cu stocul de „Stalicinaia“. Luase ieri bursa și, așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]