5,680 matches
-
originalitatea; c) maturitatea culturală; d) continuitatea; e) trecutul glorios; f) organicitatea culturii; g) aspirația și dreptul la universalitate; h) complexe de inferioritate nejustificate; i) noua conștiință de sine a culturii române; și j) autonomia culturală (p. 22). Teme centrale ale retoricii protocroniste, cum ar fi cea a continuității, a exaltării trecutului glorios ori cea a cultului geniului național exprimat în istorie au o relevanță istorică nemijlocită, fiind dispozitive tematico-discursive de modelare a memoriei naționale într-un cadru protocronist. Celelalte laitmotive, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
unor "tradiții inventate" celebrate prin sofisticate ceremoniale publice (Hobsbawm și Ranger, 1983). Teza continuității dacice este premisa pentru concluzionarea continuității daco-romane la nord de Dunăre după retragerea aureliană. Pe măsură ce discursul didactic dobândea accente tot mai naționaliste, creștea pe măsură și retorica epitetică secretată de o nouă poetică a istoriei ale cărei sentințe se succed în cadențele setate de ideologia național-comunismului. O mostră de poetică a istoriei cu privire la problematica continuității este adagiul prezentat sub forma unei concluzii istorice: "Poporul român, stîncă neclintită
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și implicit a exploatării claselor muncitoare; în fine, "regimul burghezo- moșieresc" instaurat după 1918, aservit fiind imperialismului occidental, a exacerbat antagonismul de clasă în societatea românească până la punctul de rupere. Întorsătura naționalistă a ideologiei oficiale a regimului comunist a reinstalat retorica unionistă pe matca ei tradițională formată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și îndiguită în perioada interbelică. Cele trei uniri devin acum "necesități obiective ale istoriei", fiecare prefigurând-o pe cealaltă și concretizând în realitatea istorică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în realitatea istorică unitatea platonică a statului-națiune român. În analogie cu celebra maximă enunțată de Michelangelo Buonarotti, care pretindea că sculptura exista deja închistată în blocul de marmură, iar dalta sa nu făcea decât să scoată la lumină capodopera preexistentă, retorica național-comunistă propagă ideea că statul național unitar român exista dintotdeauna în istorie, iar evenimentele politice succesive nu au făcut decât să îl aducă la suprafață. Tema unității naționale și statale este dezvoltată în cuplaj cu laitmotivul vitregiei istoriei și al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Mondial, catalogat după indicațiile leniniste drept "război imperialist". În plin național-comunism, se revine la versiunea prevalentă în perioada interbelică, a Războiului de Reîntregire Națională. Iată cum este raționalizată pe criterii naționale participarea României în război, păstrându-se în același timp retorica războiului imperialist: Intrarea României în primul război mondial se cuvine înțeleasă în legătură cu sarcina obiectivă care se afla atunci în fața țării: realizarea statului național unitar. Era un țel care răspundea năzuințelor arzătoare ale maselor largi, ale întregului nostru popor. Iată de ce
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
caracter de eliberare națională, deși, în ansamblu, ca fenomen general, primul război mondial a fost un război imperialist (Hurezeanu et al., 1988, p. 194, subl. n.). Doctrina marxist-leninistă face din ce în ce mai multe concesii ideologiei naționaliste. În fapt, marxism-leninismul, deși păstrat în retorica oficială drept cadrul de referință teoretic al interpretării istorice, este aproape complet acomodat (și atrofiat) în metastructura naționalistă. Acest lucru este cel mai puternic vizibil în reafirmarea unității naționale în fața unității proletare, care deși continuă să fie o componentă importantă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
xenopoliană a daco-romanismului. Dacă în manualele destinate ciclului primar, discursul continuă să fie de factură militantist în sensul apărării identității tradiționale românești (vezi de exemplu, Ochescu și Oane, 1994, pp. 14-16), la nivelul gimnazial și mai ales la cel liceal retorica tradițională este abandonată. Discursul etnogenetic capătă din ce în ce mai multe valențe critico-reflexive. Vechea gardă istoriografică, a cărei direcție conservatoare este indicată în manualul cu titlu anacronic Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (manual pentru clasa a XII-a) (Scurtu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cred că șefii români pomeniți de acesta [notarul anonim] (Menumorut, Glad și Gelu) nu au existat cu adevărat, pentru că istoricii din vremea respectivă obișnuiau să amestece adevărul cu ficțiunea" (Mitu et al., 1999, p. 16). Unitatea I. Discursul monofonic (1991-1997). Retorica unității totale românești (geografică, etnică, limgvistice, de destin politic, trans-istorică etc.) a continuat pe aceleași coordonate fixate de discursul național-comunist. Propensiunea autohtonistă a discursului identitar românesc face ca principiul totalizant al unității să fie aplicat și civilizației dacice, apreciată ca
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
de la 1848 și-a afirmat hotărârea pentru unitate și independență națională" (p. 52). Deși nu mai degajă același patos naționalist și exaltare patriotică emise de manualele de istorie din ultima fază a național-comunismului, discursul conservatorist al vechii gărzi istoriografice păstrează retorica tradițională a unității chiar și în răspărul direcției oficiale stabilitate de autoritățile statale. În contrast, direcția reflexivă-europenistă cât și cea postmodernă îmbrățișează apelul la diversitate lansat de programa școlară. O atenție specială este acordată nu atât "instinctului de unitate" al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1993, p. 6). În afară de aceste epurări punctuale și completări specifice, discursul cu privire la independența național-politică și social-populară se desfășoară în linii mari pe coordonatele stabilite de istoriografia național-comunistă. II. Discursul polifonic (post-1998). Direcția conservatoare a vechii gărzi istoriografice a reprodus aceeași retorică a luptei naționale de independență ca principiu fundamental al istoriei românilor. În aceleași cadențe discursive ale istoriei eroizante, I. Scurtu et al. (1999) celebrează pe militarii români care, sacrificându-se pe altarul independenței naționale, "s-au acoperit de glorie la
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
din România" destinat liceenilor, desfășurat pe baza manualului cu același nume (Dobrincu et al., 2008). Confruntându-și fățiș propriul trecut prin cele două Rapoarte, societatea românească s-a înscris în corul "statelor părerii de rău" care și-au exersat deja retorica regretului sub imperativul moral al noii etici europene a memoriei. Schimbarea de paradigmă în gestionarea politică a trecutului românesc, ale cărei expresii simbolice sunt cele două Rapoarte, se originează în mare parte în noul Curriculum Național (M.E.N, 1998, 1999
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ar fi spre exemplu înțelegerea istoriei ca un "câmp de luptă", a Carpaților ca o "cetate asediată", a realizărilor intelectuale ca înaintări pe "frontul" culturii etc., sunt folosite ca instrumente expresive predilecte pentru a da sens trecutului românesc. Toată această retorică războinică slăbește puternic în intensitate, pe măsură ce discursul despre trecut se regrupează pe coordonatele definite de politica europeană a regretului, care exclude din capul locului elogiul războiului. De la factualism dogmatic apodictic la reflexivitate istoriografică. O a doua deplasare este detectabilă în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1994, p. 29). Către sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un context marcat de o acerbă competiție interstatală, pedagogii națiunii au denunțat în termeni apodictici ethosul umanitarianist ca un atentat la adresa ființării statului- națiune românesc. Chiar și pedagogia comunistă, în pofida retoricii "internaționalismului proletar" și a solidarității transnaționale a oamenilor muncii, dădea glas unui limbaj dublu orwellian, întrucât a continuat să mențină și chiar să întărească granițele naționale. Doar odată cu intrarea în noul mileniu, literatura didactică începe să promoveze masiv un umanitarianism
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
trecutului românesc, ce pot fi înțelese în cheia oferită de noțiunea de "revoluție mnemonică", ilustrează noua condiție postnaționalistă a memoriei istorice românești. Capitolul 4 Reglarea conturilor cu trecutul comunist: politicile tranziționale ale memoriei 4.1. Închegarea discursivă a anticomunismului ca retorică oficială de stat Analiza manualelor de istorie postcomuniste, în special a celor din a doua generație marcate de polifonie discursivă, a relevat turnanta critico-reflexivă pe care s-a înscris reflecția despre trecut în literatura didactică românească. Ieșit din autarhia comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și europenismului. În paralel cu centrarea discursivă pe aceste două idei forță, noua semantică a trecutului se sprijină și pe un al treilea pilon structural: anticomunismul. Vom urmări, în această secțiune finală a lucrării, articularea progresivă a discursului anticomunist ca retorică oficială de stat, singura legitimată simbolic pentru a fi pusă în circulație în forumul public. Simbolul oficializării noii ortodoxii discursive a anticomunismului este exprimat de comandarea și asumarea publică, de către Președinția României, a Raportului de condamnare a comunismului elaborat de către
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
al "reformei comprehensive" a învățământului și mai ales al intensificării eforturilor de integrare în structurile euroatlantice demarate de elita politică românească. Memoria postcomunistă suferă o dublă prefacere, configurându-se ca memorie postnațională și ca memorie anticomunistă. Oficializarea discursului anticomunismului ca retorică de stat, dobândind hegemonie discursivă în sfera publică, este reflectată de comisionarea și asumarea Raportului de condamnare a comunismului de către Președinția României în 2006. Una dintre concluziile generale care se desfac din expunerea facerii și prefacerii memoriei naționale românești este
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
secundară" (vezi Berger și Luckmann, 2008, pp. 177-198). 19 Limbajul organicist, cu referințe obsesive la patologii naționale, boli politice, cangrene spirituale etc. care lezează corpul românesc, formează registrul metaforic preferat al epocii. Încărcătura metaforică organicistă rivalizează în paleta discursivă a retoricii dreptei românești cu registrul expresiv belicos, de asemenea intens utilizat de retorii vremii. Recursul la metafore de inspirație organicistă este alternat cu apelul la expresii războinice: bătălii, fronturi, lupte, ofensive, tranșee etc. (E. Weber, 1995, p. 87). 20 Formulele historia
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a românilor] ca popor" (p. 3). 29 Versiunea tipărită în 2007 la Editura Humanitas inversează capitolele 2 și 3, aducând și alte modificări nesemnalate Raportului final inițial. Chiar dacă rămân cosmetizări de detaliu și nu afectează substanța lucrării, acestea subminează totuși retorica "finalistă" pe care Raportul și-o arogă, deloc oportun, încă din titlu. Prezența atributului adjectival "final" relevă intenția de a închide orice dezbatere legitimă asupra naturii regimului comunism. 30 Concluzia "nelegitimității și criminalității" regimului comunist a fost deja avansată de către
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
salvase prin puterea lui dicere viața, eroii lui Giovanni Boccaccio salvează o întreagă lume. O carte nu este în ultimă instanță decât un strigăt disperat și o nevoie acerbă de supraviețuire. Dacă analizăm structura povestirilor, remarcăm faptul că povestitoarele stăpânesc retorica, cunosc tehnica discursului. Fiecare naratoare se adresează auditoriului cu o formulă plină de eleganță și de politețe. Urmează apoi o captatio benevoletiae, prin anunțarea unui adevăr cu caracter general (de multe ori o maximă sau un proverb, în stilul gnomic
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
care o relatează. Argumentația fetei, în fața papei, pentru a motiva alegerea făcută, care părea imposibil de acceptat în epocă, datorită diferențelor sociale ce nu puteau fi ignorate, mai mult, încălcarea lor ducea la pedepse crâncene, dovedește o deplină stăpânire a retoricii, a tehnicii argumentative, a puterii de persuasiune prin cuvânt, semn al unei educații alese. Se pleacă, cum este și firesc, de la o ipoteză, căci tânăra știe cu precizie ce vrea să ilustreze: „oricine vrea să ducă un trai cinstit și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
23. 91 era un simplu observator, ci un ochi instruit prin care autorul privea spre vasta lume a experienței umane. Abilitata aceasta îi venea și din cultura proprie.”252 Se pare că autorului englez nu-i erau străine cărțile de retorică, de medicină sau de astrologie care circulau în epocă. Cicero în De Inventione (I, XXIV), vorbind despre descriptio, afirmă că există unsprezece atribute ce pot fi conferite unei persoane: nume, gen, mod de viață, șansă sau poziție socială, obiceiuri, sentimente
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
viziunea sa un scriitor trebuia să surprindă întâi trăsăturile morale ale personajului și apoi să completeze aspectele fizice ale acestuia).254 Putem vorbi despre funcții diegetice ale descrierii.255 Una dintre acestea ar fi valoarea decorativă sau estetică, venind din retorica tradițională, fiind un procedeu care ornează discursul. Suntem de părere că, în cazul lui Chaucer, descrierea are mai mult valoare explicativă, simbolică: portetul fizic, îmbrăcămintea, ocupația relevează psihologia personajelor, sunt cauze sau embleme ale acesteia. Imperfectul introduce personajul feminin în
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
în „Chaucer Review”, vol. 13, nr. 1, summer 1978, p. 51. 305 Ibidem, p. 53. 306 Geoffrey Chaucer, op. cit., p. 281. 307 Susanne Sara Thomas, art. cit., pp. 260-261. (trad. n.) 102 Târgoveața nu folosește o strategie dialectică, ci una retorică. Interpretează eronat, chiar tendențios, tot ceea ce i se pare că aduce acuze naturii feminine. Citatul paulin „C-așa au scris Apostolul în carte/ Dând și porunci la soți: să ne iubească!/ Așa mai zic voroavă nțelepțească!”308 vrea să evidențieze
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
în fața judecătorului, justificând cu îndrăzneală libertatea totală a femeii și salvându-și astfel viața. Diacul, cel cu care se găsește în conflict târgoveața, întruchipează filosofia scrisă, personifică logica masculină impecabilă, care nu dă greș, pe când târgoveața este o metaforă a retoricii orale, ce păsrează unele incongruențe.314 Discursul, dar și istorisirea rostită de ea, abundă în procedee retorice, pe care târgoveața le stăpânește și le folosește cu ușurință, este „Dame Rhetoric herself”315. Limba este cea care o face pe târgoveață
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
lui orală asupra textelor, prin interpretări tendențioase, stârnea suspiciunea și neliniștea, așa cum se întâmplă și în cazul târgoveței, care îi uimește pe cei din compania ei, unii dintre pelerini ridicând chiar obiecții.317 Legea nescrisă are autoritate asupra celei scrise, retorica poate fi mai convingătoare decât documentele oficiale, târgoveața și-ar dori totuși o nouă lex scripta, care să nu le mai nedreptățească pe femei, care să fie mai permisivă la adresa lor. Interpretarea orală are mai mare influență și un impact
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]