5,479 matches
-
București și să accept clar că În acel moment singurul mod de a nu fugi de mine Însumi era să fug de România. Opt ore mai târziu am ajuns la New York, pe același Aeroport Kennedy, unde nu mă mai aștepta simpaticul Jules cu țigările lui uitate pe tejgheaua KLM-ului. Știam de acum să mă descurc singur, descopeream că eram acasă, atât cât se poate spune vreodată acasă. Am luat autobuzul direct spre „La Mama“ și a doua zi pregăteam deja
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
care tocmai descindeau de la Paris În downtown-ul newyorkez, la Public Theater, unde Papp intenționa să producă Umbrelele (cu scopul de a le avansa, dacă ideea „prinde“, sus, uptown, pe Broadway), eram bucuros să-i cunosc pe autorii acelui film extrem de simpatic și original, care devenise cult la București, În anii studenției mele. Nici ei nu erau familiari cu ce prinde sau nu pe scena newyorkeză și erau mirați (cel puțin așa mi se părea) că regizorul desemnat era un european ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
sau de a distruge? Debutez la Cardiff cu Evgheni Oneghin Nu știam Însă nimic despre lumea operei când am pășit prima oară Într-o sală de repetiție la Welsh National Opera, unde, de cum am intrat, am dat de o gașcă simpatică și gălăgioasă ca o bandă de suporteri de rugby, un grup cu totul aparte numit „corul operei“. Venisem curios să-i Întâlnesc după ce le văzusem fotografiile-portret trimise din timp, În scopul de a mă familiariza cu chipurile lor, și am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Fotopulos s-a evaporat temporar ca să lucreze În altă țară, la un alt proiect, cu Peter Stein, lăsându-mă să am de unul singur șocul de a vedea scena năpădită de mesele uriașe și greu de manevrat. Actorii greci, destul de simpatici la Început, s-au Închis din ce În ce mai mult În șabloane, iar eu, amețit de caniculă, mi-am pierdut orice inspirație și forță de a-i mobiliza. Nu mai aveam Încredere nici În mine, nici În proiect. După câteva săptămâni, mi-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
din reviste sau de pe Internet, sau al unor Înregistrări video din diferite teatre. Nu m-am sfiit să-mi spun părerea despre ceea ce am văzut și citit În acești ani despre teatrul românesc și știu că nu m-am făcut simpatic multora. Dar Întrebarea „De ce facem teatru?“ rămâne esențială pentru mine și cred că nu trebuie să Încetăm să ne-o punem, În ciuda faptului că pe unii Îi incomodează, iar altora li se pare inutilă. Când am fost În Bali, datorită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
în mână, o cântăresc și o pipăi. Nu s-a schimbat deloc din vremea copilăriei: compactă, dură, lucioasă, netedă ca o piatră vegetală, maroniu-roșcată, având „la bază” un cerculeț imperfect de culoare cafeniu-alburie. Ce mister ascunde acest fruct ciudat și simpatic în care s-a concentrat, s-a solidificat o parte din trecutul meu? Am s-o păstrez, castana aceasta, culeasă de pe asfaltul Căii Victoriei, care mă face să mă gândesc nu numai înapoi, ci și înainte: din bagajul pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-l, două femei (cunoștințe, rude, vecine), în vârstă și ele, pentru ca - abia tabloul astfel refăcut - personajul meu să rostească singura propoziție pe care eu pot să i-o pun în gură: „între două nu te plouă”. De câte ori folosesc această expresie simpatică îmi amintesc de el (căci de la el cred că am și învățat-o), de vecinul acela care ne-a mai fost vecin doar puțină vreme. A murit curând, desigur chinuindu-se, singur, cum moare orice om, dar din cauza „scenei de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
toaleta („toaleta” era, probabil, în curte). O seară stricată de imensa dorință de a face pipi și de imposibilitatea de a o realiza. Gh. Udr. avea în București un unchi, colonel deblocat, cum se spunea imediat după război, un om simpatic, amabil, citit, care locuia pe strada I.L. Caragiale și pe care prietenul și colegul meu îl vizita din când în când. De câteva ori, prin 1958, am intrat și eu în acea casă, o casă de „foști”, cum mi s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
amestecându-se cu starea mea de boală, cu necazurile din acea perioadă și cu neșansa de a fi întâlnit un om nedelicat, un medic înăcrit de propria lui mediocritate, răzbunându-se și el pe cine putea. * Femeiușca aceea sprințară, veselă, simpatică de la nunta Marianei, părând perfect mulțumită de ea însăși și de viață, sigură de farmecele ei - cu care reușea să-și țină „legat” soțul de mai bine de șase ani, obligându-mă să dansez mereu cu ea, dintr-un altruism
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
e în vervă, într-o molipsitoare dispoziție excelentă (aceasta l-a împiedicat probabil să se îmbete), i-a reușit ceva, a avut o satisfacție, nu mai știu, cert e că perorează, se laudă, dar chiar și lăudăroșenia îi „iese”, e simpatic, inteligent. Laitmotivul său, neobositor, spumos, care mă amuză și mă înduioșează, e că „pe mulți i-ar fi putut băga el în galoși”. Îl cred, așa e, cu calitățile lui ar fi putut face mai mult decât mulți alții... Viața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de altfel - de la cinematograf până acasă. O țineam de braț, potrivindu-mi pașii după pașii ei mărunți. Purta niște pantofi comozi, care de mult ce-i folosise se lărgiseră și-i cam ieșeau din picioare, într-un chip caraghios și simpatic. Șleamp, șleamp. Micuță, energică, de o veselie mocnită, plină de bunătate. Ceva foarte puternic ne unea în acele clipe, ascunse de capriciul memoriei, ca niște boabe de diamant, în acei pantofiori modești și scâlciați. * De revelionul 1962-1963 nu-mi amintesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
copilăria ei singuratică, de orfană, mai întâi de mamă, apoi și de tată, Doina asculta, cu regularitate, aceste emisiuni. Viața ei de timpuriu pustiită avea nevoie avidă de prezențe, obținute fie pe calea undelor, de exact acele voci apropiate, prietenoase, simpatice, cumva complice, atât de deosebite de cele ale actorilor de pe scenă. * Eram foarte beat când am aflat că a murit Tudor Vianu. Trăsesem un chef la Snagov, la bufetul din centru, cu niște prieteni, care veniseră cu mașina să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și am ținut la Ion Caraion, un om care a suferit mult, care a fost nu numai închis, ci și condamnat la moarte, un om, pe de altă parte, dificil, incomod, nu o dată nedrept, cu răbufniri răutăcioase uneori, de pitic - simpatic totuși. Cred că și el a ținut puțin la mine. Nu sunt convins însă că mă și prețuia. Și totuși, ce dar extraordinar mi-a făcut odată, oferindu-mi o carte a sa, cu cea mai frumoasă dedicație pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
obicei, cu basarabencele ei, refugiate, majoritatea, în 1944, în România). După care, pe fondul tăcerii mele, a închis. Mai târziu, am regretat că nu i-am cerut numărul de telefon și... numele (Nikitișna - e tot ce-mi aduc aminte - era simpaticul patronimic al uneia din prietenele mamei). Am pierdut, astfel, unul din firele ce o mai lega pe mama de viață. Azi, 20 septembrie 1996, când scriu aceste rândurile, de aproape 15 ani de la moartea mamei și la câteva zile după ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
scrie, să scrie. Zadarnic, fără nici un rost. Doina, în schimb, care ar putea să scrie, nici nu se gândește s-o facă. Tocmai ea, care posedă secretul de a-i face pe copii și mai copii, de două ori mai simpatici decât, oricum, sunt în realitate. Iubesc copiii, dar parcă niciodată ca atunci când Doina îmi vorbește despre ei. Ascultând-o, îmi trezește curiozitatea de a-i cunoaște, pe unul sau pe altul, ea îmi promite să mi-i arate „în carne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
călătoriei, cineva a început să vorbească tocmai despre meciul de miercuri, lăudându-i - fără nici o reținere în ce-l privește - pe fotbaliștii de la Kiev. Desigur, m-am grăbit să-l reperez pe insolitul comentator sportiv: era un fel de Mitică simpatic, surâzător, un bărbat de vreo 35-40 de ani, probabil de profesie funcționar, purtând o servietă diplomat, îmbrăcat curat, chiar elegant, deși hainele păreau cam șifonate. Venea, era limpede, de la un chef și era cu chef: volubil, euforic. „Ce joc, domnule
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fel de înțeleaptă cumsecădenie, urmărind cu privirea rarii trecători. În ziua aceea însă, nu știu cum, față în față cu imensa „Casa Scânteii” adăpostind mii și mii de oameni - uriaș stup uman zumzăitor -, vechile mele cunoștințe, câinii, mi se par neobișnuit de simpatici, de „reușiți” - infinit superiori nouă. * Oricine lucrează sau a lucrat vreodată la un săptămânal știe ce înseamnă ziua premergătoare apariției unui număr de revistă. Pentru România literară, această zi - de maximă încordare a forțelor - este (era?) miercurea. Ziua de miercuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în baie, se lovise cu capul de cadă și pierduse mult sânge până s-o găsească Nelu și să cheme Salvarea. La spital, când am vizitat-o, cu vreo săptămână în urmă, era perfect lucidă, a întrebat - cu diplomația ei simpatică dintotdeauna - de tata și de nepoții Doinei. Totul părea în regulă. Doar petele mari de cerneală de sub ochi (așa le-am interpretat câteva secunde, înregistrându-le) mi-au dat ceva fiori. Când Doina s-a dus duminică s-o vadă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ne evoca, mai cutremurător decât ar fi făcut-o însuși Cicero: ghetuțele lui Iliușa, în care i s-a refugiat amintirea colosală... Până și cele mai mărunte, mai umile, mai insignifiante dintre ele dispun de o parte din această putere: simpaticele cocoloașe multicolore confecționate de tata din resturi altfel nefolositoare de săpun. Nu din spirit de economie, ci din spirit gospodăresc și poate... ludic. Acum, de când a îmbătrânit, le simt lipsa. Lipsă pe care memoria încearcă să o suplinească, mestecându-le
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și în asemenea clipe am închegat în mine simbolul credinței (s.n. V. Cr.) în care totul este pentru mine clar și sfânt. Acest simbol este foarte simplu, iată-l: să crezi că nu există nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai curajos și mai perfect decât Hristos, și nu numai că nu există, dar, mi-o repet mereu cu o dragoste geloasă, nici nu poate exista. Ba chiar mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar demonstra că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
to the Story of my Days, pe care prefațatorul ediției din 1981, Peter Holland, îl califică de genial ; e drept însă că în engleză termenul acesta are o accepție mai modestă decât în alte limbi. În engleză „genial” înseamnă plăcut, simpatic, vioi, stimulator, calități pe care memorialul bătrânului om de teatru le are din plin, în chip irezistibil. Emană din cartea lui o frăgezime extraordinară, ceva genuin, niște arome, un farmec, un gust al existenței, o vivacitate, prin care trecutul evocat
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
mod de a asuma destinul altuia, e limpede că ea nu se poate da cu ușurință. Genul de om „prietenos”, așa zis cald și comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunăvoința împrăștiată e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare și perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puțin doritor de a plăcea, poate chiar în aparență
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
formularea franceză nu se poate traduce adecvat în românește : avoir raison avec grâce et tort avec autorité). Preceptul acesta e dintr-o perioadă când Sartre era încă pentru noi, cei din Est, o figură atrăgătoare, incitantă și, una peste alta, simpatică. Toată ambianța în care se mișca, denumită generic prin toponimul parizian Saint-Germain-des-Prés, reprezenta atunci, (ce iluzie !) pentru noi, oarecum centrul lumii. Alte puncte similare de raliere a intelighenției, în alte țări, dacă existau, ne erau necunoscute sau, în cel mai
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
făcând parte și din „gruparea” revistei, mulți scriitori din prima echipă (cea de la Cluj) : Cezar Petrescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Ion Petrovici. Față de Nichifor Crainic, pe care-l cunoscusem prin Ștefan Baciu, aveam un sentiment ambiguu. Îmi era simpatic, ̀ i citeam cu plăcere, dar dezaprobare, „cronica măruntă” din fiecare număr al Gândirii (aveam atunci 19 ani). Deși eram apropiat pe atunci, prin relații de familie, cu M. Ralea, nu îndrăzneam, tocmai din cauza asta, să ̀ ncerc a colabora
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
mecanismelor, al automatismelor etc., aceste imagini și această realitate nu ne determină să ne simțim nesolidari cu aceste fantoșe. Dimpotrivă, suntem complici și implicați în această lume. Ne simțim foarte înrudiți cu ei și foarte prieteni. Și ne sunt foarte simpatici. Personajele lui Caragiale, am impresia eu - unii sunt oripilați de Cațavencu, de Mache, de Lache - dau sentimentul unei prietenii, al unei foarte mari cordialități și al unei complicități : „Da, dom’le, e-adevărat, suntem împreună, suntem foarte amici, putem bea
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]