6,080 matches
-
și guvernului său. Pe teritoriul Anatoliei erau prezente numeroase forțe militare ostile naționaliștilor: batalioanele britanice, cerchezii lui Ahmet Anzavur sau trupele loiale sultanului. Forțele sultanului erau reprezentate în regiune de aproximativ 4.000 de soldați ai Kuva-i Inzibatiye (Armata Califatului). Sultanul s-a folosit de fonduri britanice pentru recrutarea a unei noi forțe de aproximativ 2.000 de soldați nemusulmani, care a fost desfășurată inițial în regiunea orașului Iznik. Guvernul sultanului a trimis forțele „Armatei Califatului” pentru sprijinirea forțelor ostile revoluționarilor
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
aproximativ 4.000 de soldați ai Kuva-i Inzibatiye (Armata Califatului). Sultanul s-a folosit de fonduri britanice pentru recrutarea a unei noi forțe de aproximativ 2.000 de soldați nemusulmani, care a fost desfășurată inițial în regiunea orașului Iznik. Guvernul sultanului a trimis forțele „Armatei Califatului” pentru sprijinirea forțelor ostile revoluționarilor. Britanicii considerau că forțele insurgenților nu sunt suficient de puternice și au hotărât să folosească împotriva lor forțele britanice și cele neregulate contrarevoluționare. Forțele naționaliste erau răspândite în întreaga Turcie
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
rebeli și britanici, sprijiniți de Ahmet Aznavur. Trupele britanice și ale lui Ahmet Aznavur depășeau numeric milițiile naționaliste. În timpul luptelor, o serie de soldați ai Armatei Califatului au dezertat și au trecut de partea revoluționarilor. Acest lucru a demonstrat că sultanul nu se bucura de sprijinul necondiționat al oamenilor chemați să-i apere cauza. În asemenea condiții, Armata Califatului s-a retras la adăpostul liniilor britanicilor, care rezistaseră în timpul luptelor. Luptele din regiunea Izmirului au avut consecințe importante. Britanicii au folosit
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
război. 1 milion de puști rusești, 1 milion de puști austro-ungare Mannlicher și un număr oarecare de puști Martini-Henry și 25.000 de baionete. Guvernul otoman a semnat Tratatul de la Sèvres, care avea prevederi precum menținerea Califatului și păstrarea controlului sultanului asupra orașului Constantinopol. Tratatul a fost considerat inacceptabil de naționaliști. Granițele propuse de tratatul de la Sèvres reflectau interesele de moment ale puterilor învingătoare, nu interesele popoarelor Imperiului Otoman. Premierul Venizelos a reușit să impună în tratat anexarea unor teritorii otomane
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
oficial turc care a intrat în capitală. Britanicii nu au permis intrarea în Istanbul și a celor 100 de jandarmi care îl însoțeau pe Bele, dar au cedat după numai o zi. Guvernul din Istanbul, care se legitima prin suveranitatea [[sultan]]ului, încetase practic să existe în momentul în care forțele britanice ocupaseră capitala [[Imperiul Otoman|imperiului]] după încheierea războiului. Adunarea Națională a primit pentru dezbatere legea pentru abolirea sultanatului. La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Națională a votat abolirea sultanatului
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
încetase practic să existe în momentul în care forțele britanice ocupaseră capitala [[Imperiul Otoman|imperiului]] după încheierea războiului. Adunarea Națională a primit pentru dezbatere legea pentru abolirea sultanatului. La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Națională a votat abolirea sultanatului. Ultimul sultan a părăsit Turcia pe 17 noiembrie 1922 și s-a îndreptat la bordul unei nave britanice spre [[Malta]]. Acest ultim eveniment a marcat dispariția Imperiului Otoman. [[Fișier:Delegation of Turks which was sent to Lausanne.png|thumb|200px|Delegația turcă
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
pace - Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istambulului. Delegații au semnat tratatul în sala de expoziție a fabricii de porțelan din Sèvres, Franța. Tratatul a fost semnat de patru reprezentanți ai Imperiului Otoman, care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rıza Tevfik, marele vizir Damat Ferid Pașa, ambasadorul Hadi Pașa și ministrul educației Reșid Halis. Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, în timpul
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
local. Dacă locuitorii orașului ar fi cerut în următorii cinci ani ca teritoriul locuit de ei să fie alipit la Grecia, Liga Națiunilor trebuia să organizeze un plebiscit pentru rezolvarea cererii. Deși enclava Smyrna urma să trecă sub administrație elenă, sultanul rămânea nominal suveranul regiunii. Italia a devenit în mod oficial stăpână peste insulele Dodecaneze. Acest grup de insule erau ocupate de facto de italieni încă din timpul războiului italo-turc din 1911 - 1912. La sfârșitul acestui război, Italia se obligase să
Tratatul de la Sèvres () [Corola-website/Science/320144_a_321473]
-
deși istoricii nu mai consideră acest lucru să fi fost un eveniment catastrofic pentru greci, este totuși o lovitură dureroasă.". A fost pentru prima dată în istorie când un împărat bizantin a devenit prizonierul unui comandant musulman. În anul 1071, sultanul selgiucid Alp Arslan pregătea o campanie împotriva fatimizilor aflați în Isauria, când află despre încercarea bizantină de a recâștiga Armenia. Armata pregătită de sultanul selgiucid nu avea dimensiuni importante, forțele fatimide pe care dorea să le alunge din Isauria nu
Bătălia de la Manzikert () [Corola-website/Science/320209_a_321538]
-
dată în istorie când un împărat bizantin a devenit prizonierul unui comandant musulman. În anul 1071, sultanul selgiucid Alp Arslan pregătea o campanie împotriva fatimizilor aflați în Isauria, când află despre încercarea bizantină de a recâștiga Armenia. Armata pregătită de sultanul selgiucid nu avea dimensiuni importante, forțele fatimide pe care dorea să le alunge din Isauria nu erau semnificative. Diogenes se îndrepta spre răsărit, către lacul Van, în fruntea a o sută de mii de soldați. În acest timp, Arslan se
Bătălia de la Manzikert () [Corola-website/Science/320209_a_321538]
-
La căderea serii, călăreții lui Arslan s-au ivit pe dealurile din apropiere, transformând orice posibil contraatac bizantin într-o adevărată sinucidere. În acea noapte, călărimea ușoară a lui Alp Arslan a hărțuit neîntrerupt tabăra bizantină, la lumina flăcărilor. Spionii sultanului au luat legătura cu mercenarii pecenegi și turcomani din oastea împăratului și i-au convins să i se alăture lui Arslan. Om de onoare, sultanul i-a propus termeni de pace împaratului, dar Romanus nici nu a vrut să audă
Bătălia de la Manzikert () [Corola-website/Science/320209_a_321538]
-
călărimea ușoară a lui Alp Arslan a hărțuit neîntrerupt tabăra bizantină, la lumina flăcărilor. Spionii sultanului au luat legătura cu mercenarii pecenegi și turcomani din oastea împăratului și i-au convins să i se alăture lui Arslan. Om de onoare, sultanul i-a propus termeni de pace împaratului, dar Romanus nici nu a vrut să audă. Mândria avea să-i fie pedepsită, căci după una dintre cele mai aprige lupte ale perioadei medievale, bizantinii au fost învinși. Cea mai mare armată
Bătălia de la Manzikert () [Corola-website/Science/320209_a_321538]
-
acuzat reciproc pe cealaltă de eșec, dar și bizantinii și cruciații știau că depind reciproc unii de alții: alianța a fost menținută și planuri viitoare au fost făcute, planuri din care în cele din urmă nu s-a înfăptuit nimic. Sultanul selgiucid Kilij Arslan al II-lea a folosit acest timp pentru a elimina rivalii săi și de a-și consolida puterea în Asia Mică. Echilibrul de forțe din estul Mediteranei s-a schimbat, iar efectele eșecului campaniei lui Manuel în
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
Echilibrul de forțe din estul Mediteranei s-a schimbat, iar efectele eșecului campaniei lui Manuel în Egipt au fost simțite mult timp după moartea sa. În aceste condiții a fost posibilă apariția lui Saladin în 1171, când a fost proclamat Sultan al Egiptului, iar unirea sub conducerea lui a Egiptului cu Siria a fost rezultatul final al celei de-a treia cruciade. Între timp, alianța s-a încheiat odată cu moartea lui Manuel în 1180; Manuel fiind ultimul împărat bizantin care a
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
a vindecat, el a murit după cinci zile. După decesul soțului ei, Mărie Anne a fost numită "Madame la Princesse Douairière" sau "la Grande Princesse de Conți". Nu s-a recăsătorit niciodată și a refuzat chiar oferta de căsătorie de la sultanul Marocului, Ismail Ibn Sharif. În timpul celor cinci ani de căsătorie cu Prințul Conți, a fost una dintre cele mai importante figuri feminine de la curtea tatălui ei. Sora ei vitregă, Louise-Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic al XIV-lea
Marie Anne de Bourbon () [Corola-website/Science/321035_a_322364]
-
Mahmud al II-lea (în turca otomană: محمود ثانى "Mahmud-ı sănī"; n. 20 iulie 1785 - d. 1 iulie 1839) a domnit ca sultan al Imperiului Otoman din 1808 și până la moartea sa în 1839. S-a născut la palatul Topkapi, din Constantinopol, fiind fiul sultanului Abdulhamid I. Domnia sa a rămas în istorie mai ales datorită largilor reforme administrative, fiscale și militare întreprinse, care
Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321064_a_322393]
-
în turca otomană: محمود ثانى "Mahmud-ı sănī"; n. 20 iulie 1785 - d. 1 iulie 1839) a domnit ca sultan al Imperiului Otoman din 1808 și până la moartea sa în 1839. S-a născut la palatul Topkapi, din Constantinopol, fiind fiul sultanului Abdulhamid I. Domnia sa a rămas în istorie mai ales datorită largilor reforme administrative, fiscale și militare întreprinse, care au culminat cu Decretul Tanzimatului (Reorganizării) aplicat de fiii săi Abdülmecid I și Abdülaziz I. Mama lui era Valide Naksh-i-Dil Haseki (despre
Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321064_a_322393]
-
Naksh-i-Dil Haseki (despre care s-a zvonit că ar fi verișoară cu soția lui Napoleon, Josephine). În 1808, predecesorul lui Mahmud al II-lea (și fratele său vitreg) Mustafa al IV-lea (1807-08) a ordonat executarea sa împreună cu vărul său, sultanul detronat Selim al III-lea (1789-1807), pentru a opri rebeliunea. Selim al III-lea a fost ucis, dar Mahmud a fost ascuns de mama sa și pus pe tron după detronarea de către rebeli a lui Mustafa al IV-lea. Liderul
Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321064_a_322393]
-
de stat conservatoare din 1807 care îl adusese pe Mustafa al IV-lea la putere. Curând, însă, vizirul a fost asasinat de armata lui Ibrahim, iar Mahmud al II-lea a renunțat temporar la reforme. Eforturile de reformă ulterioare ale sultanului au avut mai mult succes. În primii ani de domnie a lui Mahmud al II-lea, guvernatorul Egiptului Mehmet Ali Pașa a reușit să recucerească orașele sfinte Medina (1812) și Mecca (1813) de la saudiții din Nedjd. Domnia sa a marcat prima
Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321064_a_322393]
-
Prin Tratatul dela Fez (în ), semnat la 30 martie 1912, sultanul Abdelhafid renunța la suveranitatea Marocului în favoarea Franței, transformând această țară în protectorat francez, în urma Crizei Agadirului de la 1 iulie 1911. Germania a recunoscut teritoriile franceze și spaniole în Maroc, primind în schimb teritorii din Africa Ecuatorială Franceză, și anume Congoul Mijlociu
Tratatul de la Fez () [Corola-website/Science/321074_a_322403]
-
în Marocul de Nord, denumit Marocul Spaniol. Prin acordul semnat cu Franța în luna noiembrie din acel an, Spania a preluat protectoratul Tangerului, precum și Rif, Ifni pe coasta Atlanticului în sud-vest, precum și zona Tarfaya de la sud de râul Draa, unde sultanul rămânea suveran cu numele și era reprezentat de un viceregent la Sidi Ifni sub controlul Înaltei Comisii Spaniole. Înțelegeri particulare între Regatul Unit, Italia și Franța din 1904, încheiate fără consultarea sultanului, împărțiseră Maghrebul în sfere de influență, Franța primind
Tratatul de la Fez () [Corola-website/Science/321074_a_322403]
-
zona Tarfaya de la sud de râul Draa, unde sultanul rămânea suveran cu numele și era reprezentat de un viceregent la Sidi Ifni sub controlul Înaltei Comisii Spaniole. Înțelegeri particulare între Regatul Unit, Italia și Franța din 1904, încheiate fără consultarea sultanului, împărțiseră Maghrebul în sfere de influență, Franța primind Marocul. În Maroc, tânărul sultan Abdelaziz urcase pe tron la zece ani în 1894, iar europenii au devenit principali consilieri ai curții, liderii locali devenind din ce în ce mai independenți de acesta. Sultanul a fost
Tratatul de la Fez () [Corola-website/Science/321074_a_322403]
-
și era reprezentat de un viceregent la Sidi Ifni sub controlul Înaltei Comisii Spaniole. Înțelegeri particulare între Regatul Unit, Italia și Franța din 1904, încheiate fără consultarea sultanului, împărțiseră Maghrebul în sfere de influență, Franța primind Marocul. În Maroc, tânărul sultan Abdelaziz urcase pe tron la zece ani în 1894, iar europenii au devenit principali consilieri ai curții, liderii locali devenind din ce în ce mai independenți de acesta. Sultanul a fost detronat în 1908. Ordinea în Maroca continuat să se deterioreze în timpul succesorului său
Tratatul de la Fez () [Corola-website/Science/321074_a_322403]
-
fără consultarea sultanului, împărțiseră Maghrebul în sfere de influență, Franța primind Marocul. În Maroc, tânărul sultan Abdelaziz urcase pe tron la zece ani în 1894, iar europenii au devenit principali consilieri ai curții, liderii locali devenind din ce în ce mai independenți de acesta. Sultanul a fost detronat în 1908. Ordinea în Maroca continuat să se deterioreze în timpul succesorului său, Abdelhafid, care a abdicat în favoarea fratelui său Yusef după semnarea tratatului de la Fez. Cele două zone de protectorat spaniol aveau puține drumuri pavate și erau
Tratatul de la Fez () [Corola-website/Science/321074_a_322403]
-
(29 martie 1831-5 iunie 1832) a fost o revoltă a aristocraților bosniaci musulmani, în frunte cu Husein Gradaščević împotriva reformelor Sultanului Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman. Nemulțumiți de scăderea puterii pașilor locali și, mai ales, de acordarea, în urma tratatului de la Adrianopol, de autonomie și de teritorii Serbiei, liderii bosniaci au strâns o armată și l-au proclamat pe Gradaščević
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]