6,323 matches
-
cu sine însuși, conform unor legi prestabilite și măsurate, se desfășoară în spațiul sonor ce ne este propriu, dar dincolo de care vibrațiile se întâlnesc totuși într-un univers inuman. Nu există senzație mai pură. Sunt exemple mult prea simple. Omul absurd recunoaște drept ale sale aceste armonii și aceste forme. Dar aș vrea să vorbesc aici despre o operă care comportă în cel maî mare grad tentația de a explica, în care iluzia se propune de la sine, în care concluzia este
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
către aceste libertăți. Vreau să-mi descătușez universul de fantome și să-l populez numai cu adevărurile cărnii, a căror prezență nu o pot nega. Pot să fac gestul absurd, să aleg, dintre atâtea altele, atitudinea creatoare. Dar o atitudine absurdă, pentru a se menține ca atare, trebuie să rămână conștientă de gratuitatea ei. Tot astfel și opera. Dacă nu respectă exigențele absurdului, dacă nu ilustrează divorțul și revolta, dacă sacrifică pe altarul iluziilor și trezește speranța, nu mai e gratuită
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
o pot nega. Pot să fac gestul absurd, să aleg, dintre atâtea altele, atitudinea creatoare. Dar o atitudine absurdă, pentru a se menține ca atare, trebuie să rămână conștientă de gratuitatea ei. Tot astfel și opera. Dacă nu respectă exigențele absurdului, dacă nu ilustrează divorțul și revolta, dacă sacrifică pe altarul iluziilor și trezește speranța, nu mai e gratuită. Nu mă mai pot detașa de ea. Viața mea poate afla în operă - lucru derizoriu - un sens. Ea nu mai este acel
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
splendoare a și inutilitatea unei vieți omenești. În domeniul creației, unde tentația de a explica rămâne cea mai puternică, se poate oare depăși această ispită? În lumea fictivă, în care conștiința lumii reale este atât de puternică, pot rămâne credincios absurdului fără să cad pradă dorinței de a trage concluzii? Iată tot atâtea întrebări care, cu un ultim efort, trebuie cercetate. Ați înțeles care este semnificația lor. Sunt ultimele scrupule ale unei conștiințe ce se teme să renunțe la prima și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
iluzia. Această aprobare dictată de nevoia de liniște este sora lăuntrică a consimțământului existențial. Există astfel zei de lumină și idoli de noroi. Dar noi trebuie să aflăm calea de mijloc ce duce către chipurile omului. Până acum, eșecurile exigenței absurde ne-au arătat cel mai bine în ce constă ea. În același mod, ne va fi de-ajuns, spre a fi lămuriți, să observăm că creația romanescă poate oferi aceeași ambiguitate ca anumite filosofii. Pot deci să aleg, spre a
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
același mod, ne va fi de-ajuns, spre a fi lămuriți, să observăm că creația romanescă poate oferi aceeași ambiguitate ca anumite filosofii. Pot deci să aleg, spre a exemplifica, o operă care să întrunească toate elementele ce indică conștiința absurdului, o operă având un punct de plecare limpede și un climat lucid. Consecințele ei vor fi pentru noi pline de învățăminte. Dacă absurdul nu-i respectat, vom ști prin ce subterfugiu s-a introdus iluzia. Un exemplu precis, o temă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
trebuie să existe. Dar, totodată, știe că Dumnezeu nu există și că nu poate exista. "Cum de nu înțelegi, exclamă el, că acest motiv e suficient pentru a te omorî?" Atare atitudine are și în cazul lui câteva din consecințele absurde. Acceptă, din indiferență, ca sinuciderea lui să fie utilizată în folosul unei cauze pe care o disprețuiește. "Am hotărât în noaptea asta că mi-e totuna." Își pregătește, în sfârșit, gestul cu un sentiment de revoltă și de libertate. "Mă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
totuna." Își pregătește, în sfârșit, gestul cu un sentiment de revoltă și de libertate. "Mă voi omorî spre a-mi afirma nesupunerea, noua și teribila mea libertate". Nu mai e vorba de răzbunare, de revoltă. Kirilov este deci un personaj absurd - cu această rezervă esențială totuși: se omoară. Dar el însuși ne explică această contradicție și în așa fel, încât ne dezvăluie totodată secretul absurd în deplina sa puritate. Într-adevăr, el adaugă logicii sale aducătoare de moarte o ambiție extraordinară
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
teribila mea libertate". Nu mai e vorba de răzbunare, de revoltă. Kirilov este deci un personaj absurd - cu această rezervă esențială totuși: se omoară. Dar el însuși ne explică această contradicție și în așa fel, încât ne dezvăluie totodată secretul absurd în deplina sa puritate. Într-adevăr, el adaugă logicii sale aducătoare de moarte o ambiție extraordinară, care dă personajului întreaga sa perspectivă: vrea să se omoare spre a deveni dumnezeu. Raționamentul e de o claritate clasică. Dacă Dumnezeu nu există
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
omoare spre a deveni dumnezeu. Raționamentul e de o claritate clasică. Dacă Dumnezeu nu există, Kirilov este dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, Kirilov trebuie să se omoare, Kirilov trebuie deci să se omoare pentru a fi dumnezeu. E o logică absurdă, dar este tocmai cea care trebuie. Interesant este însă a da un sens acestei divinități aduse pe pământ, ceea ce înseamnă de fapt a lumina premisa: "Dacă Dumnezeu nu există, eu sunt dumnezeu", care rămâne încă destul de obscură. E important să
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sale au fost zadarnice. "Legile naturii, spune inginerul, l-au silit pe Hristos să trăiască în mijlocul minciunii și să moară pentru o minciună." În acest sens numai, Iisus întruchipează întreaga dramă omenească. Este omul-perfect, fiindcă a realizat condiția cea mai absurdă. Nu-i Dumnezeul-om ci omul-dumnezeu. Și, ca el, fiecare dintre noi poate fi răstignit și înșelat - fiecare este răstignit și înșelat într-o anumită măsură. Divinitatea de care vorbim e deci pe de-a-ntregul terestră. Am căutat timp de
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
îl împinge la moarte, ci numai dragostea de aproapele. Înainte de a termina în mod sângeros o inexprimabilă aventură spirituală, Kirilov rostește un cuvânt la fel de vechi ca și suferința oamenilor: Totul e bine". La Dostoievski, tema sinuciderii este, așadar, o temă absurdă. Să notăm, înainte de a continua, că Kirilov reapare în alte personaje care, de asemenea, sunt punctul de plecare pentru noi teme absurde. Stavroghin și Ivan Karamazov aplică în viață practica adevărurilor absurde. Moartea lui Kirilov îi eliberează pe ei. Amândoi
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
cuvânt la fel de vechi ca și suferința oamenilor: Totul e bine". La Dostoievski, tema sinuciderii este, așadar, o temă absurdă. Să notăm, înainte de a continua, că Kirilov reapare în alte personaje care, de asemenea, sunt punctul de plecare pentru noi teme absurde. Stavroghin și Ivan Karamazov aplică în viață practica adevărurilor absurde. Moartea lui Kirilov îi eliberează pe ei. Amândoi încearcă să fie țari. Stavroghin duce o viață "ironică" - știm îndeajuns de bine care. Stârnește ură în jurul lui. Și totuși, cuvântul-cheie al
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
La Dostoievski, tema sinuciderii este, așadar, o temă absurdă. Să notăm, înainte de a continua, că Kirilov reapare în alte personaje care, de asemenea, sunt punctul de plecare pentru noi teme absurde. Stavroghin și Ivan Karamazov aplică în viață practica adevărurilor absurde. Moartea lui Kirilov îi eliberează pe ei. Amândoi încearcă să fie țari. Stavroghin duce o viață "ironică" - știm îndeajuns de bine care. Stârnește ură în jurul lui. Și totuși, cuvântul-cheie al acestui personaj se află în scrisoarea sa de adio: "N-
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Dumnezeu, sfârșește și el în nebunie. Dar e un risc care trebuie înfruntat și, în fața unor asemenea sfârșituri tragice, mișcarea esențială a spiritului absurd constă în a se întreba: "Și ce dovedește aceasta?" Astfel, romanele, ca și Jurnalul, pun problema absurdului. Ele instaurează logica dusă până la moarte, exaltarea, libertatea "teribilă", gloria țarilor devenită glorie omenească. Totul e bine, totul e îngăduit, nimic nu trebuie urât: iată tot atâtea judecați absurde. Dar cât e de prodigioasă această creație, în care ființe de
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Și ce dovedește aceasta?" Astfel, romanele, ca și Jurnalul, pun problema absurdului. Ele instaurează logica dusă până la moarte, exaltarea, libertatea "teribilă", gloria țarilor devenită glorie omenească. Totul e bine, totul e îngăduit, nimic nu trebuie urât: iată tot atâtea judecați absurde. Dar cât e de prodigioasă această creație, în care ființe de foc și de gheață ne par atât de familiare! Lumea pătimașă a indiferenței, care clocotește în inima lor, nu ni se pare întru nimic monstruoasă. Regăsim în ea spaimele
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
gheață ne par atât de familiare! Lumea pătimașă a indiferenței, care clocotește în inima lor, nu ni se pare întru nimic monstruoasă. Regăsim în ea spaimele noastre zilnice. Și nimeni, fără îndoială, n-a știut ca Dostoievski să înveșmânteze lumea absurdă în farmece atât de apropiate și, totodată, atât de chinuitoare. Și totuși, care-i concluzia lui? Două citate ne vor arăta completa răsturnare metafizică ce-l duce pe scriitor către alte revelații. Raționamentul sinuciderii logice provocând unele proteste ale criticilor
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
vom povesti cu bucurie tot ce s-a întâmplat." Astfel, pistolul lui Kirilov și-a slobozit glonțul undeva în Rusia, dar lumea a continuat să nutrească oarbele ei speranțe. Oamenii n-au înțeles "aceasta". Nu ne vorbește deci un romancier absurd, ci un romancier existențialist. Și în cazul său saltul este emoționant, înveșmântând în măreție arta care-l inspiră. E o adeziune impresionantă, zămislită în îndoială, nesigură și înflăcărată. Vorbind despre Frații Karamazov, Dostoievski scria: " Chestiunea principală ce va fi urmărită
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
clarobscur mai impresionant decât lumina zilei, putem surprinde lupta omului împotriva speranțelor sale. Ajuns la capătul ei, creatorul alege împotriva personajelor sale. Această contradicție ne îngăduie să introducem o nuanță. În cazul de față, nu e vorba de o operă absurdă, ci de o operă care pune problema absurdului. Răspunsul lui Dostoievski este umilința, "rușinea", după cum îi spune Stavroghin. Dimpotrivă, o operă absurdă nu dă nici un răspuns, iată toată deosebirea. În încheiere, să notăm că absurdul e contrazis în această operă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lupta omului împotriva speranțelor sale. Ajuns la capătul ei, creatorul alege împotriva personajelor sale. Această contradicție ne îngăduie să introducem o nuanță. În cazul de față, nu e vorba de o operă absurdă, ci de o operă care pune problema absurdului. Răspunsul lui Dostoievski este umilința, "rușinea", după cum îi spune Stavroghin. Dimpotrivă, o operă absurdă nu dă nici un răspuns, iată toată deosebirea. În încheiere, să notăm că absurdul e contrazis în această operă nu de caracterul ei creștin, ci de faptul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Această contradicție ne îngăduie să introducem o nuanță. În cazul de față, nu e vorba de o operă absurdă, ci de o operă care pune problema absurdului. Răspunsul lui Dostoievski este umilința, "rușinea", după cum îi spune Stavroghin. Dimpotrivă, o operă absurdă nu dă nici un răspuns, iată toată deosebirea. În încheiere, să notăm că absurdul e contrazis în această operă nu de caracterul ei creștin, ci de faptul că ea vestește viața viitoare. Poți fi creștin și absurd. Există exemple de creștini
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Stavroghin. Dimpotrivă, o operă absurdă nu dă nici un răspuns, iată toată deosebirea. În încheiere, să notăm că absurdul e contrazis în această operă nu de caracterul ei creștin, ci de faptul că ea vestește viața viitoare. Poți fi creștin și absurd. Există exemple de creștini care nu cred în viața viitoare. În legătură cu opera de artă, ar fi deci posibil să se precizeze una din direcțiile analizei absurde, așa cum s-a putut întrezări în paginile precedente. Ea duce la afirmarea "absurdității Evangheliei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ei creștin, ci de faptul că ea vestește viața viitoare. Poți fi creștin și absurd. Există exemple de creștini care nu cred în viața viitoare. În legătură cu opera de artă, ar fi deci posibil să se precizeze una din direcțiile analizei absurde, așa cum s-a putut întrezări în paginile precedente. Ea duce la afirmarea "absurdității Evangheliei", punând în lumină ideea, fecundă în urmări, că convingerile pot merge mână în mână cu lipsa de credință. Vedem, dimpotrivă, cum autorul Demonilor, deși deprins cu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
cu asalt și pe cei ce se voiau izbăviți de ea. Operele de care a fost vorba până aici mă interesează tocmai din acest punct de vedere. Aș putea, cel puțin sub raportul creației, să enumăr câteva opere cu adevărat absurde 24. Dar în toate trebuie să existe un început. Obiectul acestei cercetări este o anume fidelitate. Biserica n-a fost atât de aspră cu ereticii decât pentru că socotea că nu există dușman mai primejdios decât un fiu care a părăsit
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
gnostice și persistența curentelor maniheiste au făcut mai mult pentru făurirea dogmei ortodoxe decât toate rugăciunile. Păstrând proporțiile, tot astfel stau lucrurile și cu absurdul. Recunoaștem drumul său propriu, pe măsură ce descoperim căile ce se depărtează de el. La capătul raționamentului absurd, într-una din atitudinile dictate de logica sa, nu-i indiferent să regăsești speranța, introdusă din nou sub una din înfățișările ei cele mai patetice. Aceasta ne arată cât e de greu de realizat asceza absurdă. Aceasta ne arată mai
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]