5,469 matches
-
și Ileana, surori ale Mariei, precum și Ion Cocuz. Toți se întâlniseră la târg și s-au gândit să urce la deal să vadă ce mai spun și cum se descurcă soții Gheorghiu. După îmbrățișările și pupăturile obișnuite, se îndreptară spre odaia mare, de din jos, așezându-se care cum au găsit locuri. Au început să vorbească despre frământările lor, despre veștile ce le-au primit de la Mihai care servea pe vasul de război Mărășești și cum se descurcă cu treburile gospodăriei
Rădăcinile continuităţii by Ştefan Boboc-Pungeşteanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91638_a_92999]
-
n-a vrut și nici noul stăpân nu a mai vrut să-l dea, văzând cât erau de legați Cuțurică de Joian. * Săndel stătea tot cu piciorul agățat de grindă, când Maricica, sora mai mare cu opt ani intră în odaie furioasă și-l luă la rost: − De ce ai mințit de rănile tale, Săndele, credeai că n-am să aflu? − Da’ ce, ce ai auzit? − Ce trebuia să știm. Juliturile și rana de de pe fund nu au fost de la căzătura în
Rădăcinile continuităţii by Ştefan Boboc-Pungeşteanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91638_a_92999]
-
găsit. De fapt ar trebui să vă spun și eu dumnevoastră tot bine ați venit, că sunt acum și musafir și gazdă. Mamaie, cred că ar trebui să mergem cu toții în casă; - Așa-i, du-i tu pe dumnealor în odaia de din jos, că vin și eu îndată; Mergând prin casă sprijinit într-un baston special adus de fiul său Mihai, Costache vine și el să audă discuția, să cunoască ce mai spun oamenii cu mai multă pregătire de cât
Rădăcinile continuităţii by Ştefan Boboc-Pungeşteanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91638_a_92999]
-
În casa socrului meu, cu negrăită bucurie de mamă, cu o lumină deosebită în ochii albaștri de cicoare, soția îmi prezintă ca dar fata aceea mare și frumoasă! În lumina aproape chioară a unui bec, „cu umbre prin colțuri de odaie” și cu un pronunțat miros de cărbuni - lemnele erau cu ciubote roșii pe atunci - văd un ghemotoc mic, vânăt, congestionat de plânsul momentan și am avut o mare deziluzie... Ce știam eu de mărimea și frumusețea copiilor nou născuți?..., dar
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
deasupra canapelei de piele, pe care șade unchiul, savurând o carte jerpelită. Un sentiment de siguranță, de confort, de căldură văratică Îmi cuprinde memoria. Solida realitate face din prezent o nălucă. Oglinda debordează de strălucire; un bondar a intrat În odaie și se lovește de tavan. Totul este așa cum trebuie să fie, nimic nu se va schimba vreodată, nimeni nu va muri vreodată. Capitolul 4 1 Genul de familie rusă căreia Îi aparțin - un gen dispărut acum - avea, printre alte virtuți
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
așeza pe ea mâna Împodobită cu familiarul ei inel cu rubine roșii ca sângele de porumbel și cu un diamant (pe ale cărui fețe limpezi, dacă aș fi știut că citesc În globuri de cristal, aș fi putut vedea o odaie, oameni, lumini, copaci În ploaie - o Întreagă perioadă a vieții de emigrant, care va fi plătită cu acel inel). Îmi citea povești cu cavaleri ale căror răni miraculos de aseptice erau spălate În grote de niște domnișoare. Din vârful unei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
punct ipotetic, cu o precizie amăgitoare și sterilă. Amăgitoare pentru că mă ducea cu gândul la șinele de cale ferată, ce convergeau simetric și Înșelător În fața ochilor injectați ai măștii mele preferate, un mecanic de locomotivă plin de funingine; sterilă pentru că odaia aceea rămâne nemobilată și pustie, lipsită chiar și de acele statui neutre pe care le Întâlnești În prima sală neinteresantă a unui muzeu. Restul galeriei de tablouri compensa sărăcia vestibulului. Mr. Cummings era un maestru al apusurilor de soare. Micile
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
regula, plănuită cu dragoste. Parcă văd și acum fața lui surâzătoare și Încântarea splendid simulată cu care tata a Întâmpinat un fel de mâncare (iepure la tavă cu smântână) pe care știam din Întâmplare că nu putea să-l sufere. Odaia era supraîncălzită. Din ghetele mele de schi se topea zăpada, ele dovedindu-se a nu fi rezistente la apă, după cum se presupunea. Ochii mei, care Încă mă usturau din cauza strălucirii zăpezii, se căzneau să descifreze un portret așa-zis „tipografic
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
curtea de dedesubt, stivele de buturugi de mesteacăn și zidurile galbene ale mohorâtei anexe unde se aflau grajdurile (o parte din care fusese transformată Într-un garaj pentru două mașini). Deși fuseseră expulzate un vechi șifonier și două cufere, această odaie dosnică, deprimantă, cu lanterna magică la un capăt și șirurile de scaune dispuse de-a curmezișul, cu pernele și canapelele pregătite pentru douăzeci de spectatori (inclusiv logodnica lui Lenski și trei sau patru guvernante, fără a le mai socoti pe
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
rusă, În timp ce eu făceam același lucru la Berlin. Ne-am reîntâlnit În anii 1930, am fost În termeni foarte buni În perioada 1938-1940, la Paris. Trecea deseori pe la mine ca să stăm de vorbă, În rue Boileau, unde locuiam În două odăi sărăcăcioase Împreună cu tine și copilul nostru, dar s-a Întâmplat (lipsise un timp) să afle de plecarea noastră În America abia după ce plecasem. Cele mai deprimante amintiri ale mele sunt asociate cu Parisul și m-am simțit extrem de ușurat când
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe care era scris numele lui. Cu un glas care era doar un pic mai puțin repezit și ceva mai sec, m-a poftit să intru. „Nu știu dacă mă mai țineți minte...“ am Început eu să spun În timp ce traversam odaia Întunecată, Îndreptându-mă spre locul unde ședea, lângă un foc plăcut. „Ia să vedem“, spuse el, Întorcându-se Încet În fotoliul scund, „Nu-mi prea dau seama...“. A urmat un trosnet Îngrozitor, o zăngăneală fatală: călcasem În serviciul de ceai
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe tătari, pe unguri, pe lehi, pe munteni, li s-a urcat la cap și, în obrăznicia lor fără seamăn, se pretind cum că ar fi liberi și neatârnați..." De prea multă inimă rea, Măritul Padișah s-a închis în odăile lui și trei zile și trei nopți n-a mâncat, n-a băut, numai fiere a vărsat și numai gânduri de cruntă răzbunare a clocit. N-a vrut s-o primească nici pe mă-sa, pe Mara Sârboaica, care umbla
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
voi aceasta, spune Maria cu drag, cu blândețe, să vă ajute Dumnezeu. Intră Sora. Doamna Maria, nerăbdătoare, o întreabă din ochi: I-ai spus? N-am apucat, șoptește Sora stânjenită. Aseară, a sosit sol de la Sfântul Papă de la Roma. În odaia lui Ștefan a ars lumânarea toată noaptea, i-am văzut umbra pe pereți. Dimineață a ținut "Sfat de taină". Se întâmplă ceva. I-am dat binețe, mi-a zâmbit și s-a dus grăbit... Se aude glasul gălăgios al lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
îi sărută mâna întinsă care parcă voia să se agațe de ceva nevăzut și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji i se rostogolesc boabe de lacrimi. Ștefane, șoptesc surd buzele sale, Ștefane... 5 Voichița de Sânziene Stefan, în odaia Domnului, se sprijină de căminul căptușit cu faianță închipuind zodiacul și îngână răgușit: Și cu diavolul aș fi semnat tractat... "Vin turcii!" Da, mă închinam și dracului! răbufnește el. Am nevoie de ajutor! Ca aerul am nevoie! "Prea Slăviții" m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
își șterge cu palma sudoarea pe frunte. A dat Dumnezeu de ne-am unit puterile. Craii aiștea nu-s vrednici nici gâțele de la botinele Măriei tale să le lege! se înfurie Șendrea, sărind din jilțul pe care stătea. Ștefan măsoară odaia cu pași agitați și se împiedică într-o blană de urs. Se oprește lângă fereastră. O deschide. O pală de vânt și stropi de ploaie îl izbesc în față. Crezi că mi-a fost ușor? Maica m-a fătat cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
față cu turcii. Cu sabia în mână e momentul adevărului. Adevărata glorie e stropită cu sânge, nu cu vorbe. Fapta e piatra de încercare! Numa' să nu se facă a uita, mormăie Țamblac și, așezându-se pe patul din fundul odăii, acoperit cu o cergă mitoasă, se miră tare pe ce pat scândură goală poate dormi un rege. Vor veni! Nu pentru că am pecetluit niște tractate. Și nici pentru niște "sacre jurăminte", care, de multe ori, sunt făcute ca să fie călcate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Deseară, când vă rugați la icoană, amintiți-i Domnului că "Vin turcii!!". Mâine, în zori, pe Direptate, întreceri de luptă cu spada! Vă mulțumesc, boieri dumneavoastră! Să trăiești, Măria ta! Ștefan face o plecăciune adâncă: Sluga... Boierii au plecat. În odaia domnului s-a făcut liniște. Ștefan își aruncă ochii către crucifixul de deasupra căminului, cu Iisus răstignit. Câte zile ne-o da Domnul, mormăie el. Au Mahomed mai degrabă... Ștefan se așează în jilț, la masă. Îngândurat, răstoarnă clepsidra și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
după care tace, face câțiva pași cufundat în gânduri și se întunecă. Aista-mi amintește că, de Sfântul Gheorghe, turcii ies la război. Turcii și iar turcii, oftează el, o clipă m-ai făcut să uit ... Să râd... Uitasem... În odaie năvălește Mihail, strigând: "Vin turcii!!" A căzut Caffa!!... Caffa?!?! întreabă uluit Ștefan, încremenind. Acu bat Cetatea Albă!! A căzut Cetatea-Albă?!?! strigă înnebunit Ștefan, scuturându-l de piept pe Mihail. A căzut?!?! Nuu!! îi răspunde Radu Gangur care intrase. Se ține
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Judelui Brașovului adresată lui Ștefan Voievod și Domn al Moldovei. 7 Județul Măriei sale Altă, altă pricină! bolborosește Ștefan printre clăbucii de săpun, în timp ce Don Giovanni Batista, un bătrân deșirat, osos, chel, îl bărbierește cu mișcări elegante. Tăutu, la pupitrul din odaia Domnului, răsfoiește un vraf de hârtii. ... Gata Don Batista?! Gata?! îl îndeamnă Ștefan. Presto, subito, Serenissime! cuvântă Don Batista executând câteva arabescuri "artistice" cu briciul. O pricină de jaf, continuă Tăutu. Banda de lotri a tâlharului Scorobete, la drumul Siretului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
marșul său triumfal spre inima Europei, se va împiedica într-un bătrân neputincios? Cazimir o să-și muște mâinile când osmanlâii vor bate cu iataganele în porțile Cracoviei... Atunci, va fi singur, îngrozitor de singur. Chiribuță, cu o carafă pântecoasă, dă ocol odăii Domnului, umplând ulcelele pe care boierii, de necazul ăl mare, cu Ștefan în frunte -, tare se mai grăbesc să le golească. Nu mă gândesc decât la cei douăsprezece mii de oșteni juruiți în tractat oștenii lui Hristos, glăsuiește Ștefan cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
scoase din minți, de scoală cetatea, ridică târgul: Ce-i?!?! Ce-i?!?! Au dat tatarii?!?!... Lanțurile podului scârțâie, tropot de copite, vânzoleală, zăngănit de arme, strigăte, forfotă. Lumină! Lumină! Slujnicuțe în catrință, despletite, lipăie, dau buzna cu lumânări aprinse în odaia domnului. Pe scări, pe culoare, zăngănit de arme, zornăit ritmic de pinteni... Alaiul îl deschid copiii de casă cu făclii. După ei, intră vitejii boieri, înzăuați, legați pe ici, pe colo cu feși însângerate, osteniți-osteniți, somnoroși, dar veseli, gălăgioși... Vodă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
zâmbește și pleacă. Țamblac a rămas cu caseta în mână. Cu asta ce fac?... Maria! o strigă și aleargă după ea. Maria, ascultă-mă! 18 Paharul de "Cale Albă". Te blestem !! Mucurile lumânărilor pâlpâie, aruncând pe pereți tremurătoare umbre... În odaia domnului e liniște, doar orăcăitul broaștelor ce nuntesc în șanțul de apărare al cetății: e nuntă mare! Ușa se crapă ușor scârțâind... O mână cu un pocal: Negrilă. Se holbează... Trupul Domnului zace răsturnat peste masă, cu fața în jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o îndurăm toți și în fața căreia ar trebui, socotește el, să fim solidari. Explicația modului cărții este de găsit în secvența unde se evocă ultimul zâmbet al mamei: «... revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spațiul acelei clipe (...) adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230). Dăruindu-i fiului în acel zâmbet tot sufletul ei, mama i-a lăsat un testament care, fiind «nescris», s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a vopsit podelele de scândură în întregul apartament cu un lac roșu-cărămiziu ce făcea posibilă ceruirea și lustruirea lor, obținând astfel un fel de surogat de parchet (parchetul adevărat rămăsese la Cluj). Această imagine mi-a rămas în minte: a odăilor goale, nemobilate, cu podelele proaspăt vopsite în acel roșu-cărămiziu intens... Era o casă pe colț, deci cu două intrări, cu etaj, cu o curte interioară. Pe intrarea din Florilor, o simplă ușă, aveam acces numai noi (care locuiam la parter
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
după-amiaza, cam de la două la patru, patru și jumătate, mă ferește o perdeluță simplă, prevăzută cu câteva inele, agățate în tot atâtea cuișoare bătute în lemnul tocului de la fereastră. De câțiva ani am una din pânză portocalie, care filtrează în odaie o lumină deosebit de plăcută. Pe pereți - două tablouri: pe cel din dreapta, cum stau la masa de scris, așezat pe cel mai mare, mai temeinic și mai comod scaun din casă, un scaun cu brațe, care îmi „aparține” de mult și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]